marți, 25 iulie 2017

Deranj în parcul central






E frig în parcul
din centrul orașului,
florile visează cu erori,
păsările s-au ascuns
în cântecele de astă vară,
doi tineri,
stând în picioare,
pentru a nu li se răci iubirea
încearcă să se coasă între ei.

Erori extrovertite






Oricât m-aș dărui
când împart lumina în cuvinte
îmi rezultă zecimale,
nu mai pot rosti șoapte
la capătul lor nu dau de nimeni,
în palme găsesc un gol
ce se întinde în jurul inimii
ca un șanț de apărare,
anotimpuri rămân în casă
asemenea unui întuneric în cârje,
orașul mă părăsește lent
luând cu el ferestrele
prin care priveam cerul,
i-a fost frig vieții mele
așteptând un deceniu
un telefon de la ea,
de la frunzele din toamna trecută
am învățat 
să-mi depozitez tăcerile într-o orgă.

Peisaj povestit








Privesc cu atenție în vitrinele pline de praf 
de-abia se mai distinge tinerețea mea,
este o sete de neființă în jur încât morile de vânt merg de la sine,
prin fereastră văd doi îndrăgostiți făcând dragoste 
pe grătarul plin cu cărbuni,
în speranța că se vor aprinde, 
câțiva bărbați ce nu mai pot visa nuduri 
declară că nu mai acceptă consultații, 
decât sub forma unor saci încărcați cu pământ,
sunt trist că nu am de unde să-mi cumpăr aripi noi 
în schimb devin un bun cetățean
îngădui oricui să privească în mine
știu că au aceeași stare ca și când ar admira un apus de soare, 
sunt uluiți de câtă  lume pleacă în dezordine din inima mea.

marți, 18 iulie 2017

Viața ca o obligație de serviciu






Recunosc un bărbat singuratic,
ca și mine arcuiește în minte
strada
ca femeia aceea frumoasă
să treacă pe la poarta lui,
calculează albastrul din dimineți
să-i ajungă
și pentru cerul de mâine,
ocolește farfuriile din bucătărie,
umbra îi e atât de grea
că le-ar face țăndări,
cu privirea
încearcă să excite
tânăra din tabloul de pe perete,
iar la două noaptea
caută în dicționarul de botanică
să vadă dacă pelinul
era la fel de amar și acum 100 de ani.

Adevăruri refuzate





Nu ne aude nimeni când suferim,
nu auzim cum prietenii ne uită,
parcă cineva oprește
radioul mașinii pe un câmp
să nu asculte știrile
firele de iarbă,
inima nu o simțim
când își organizează preferințele
precum o școlăriță ce își așează
între cărțile din ghiozdan
câte o păpușă
să nu se amestece propozițiile,
lumina ce se sparge,
lovind singurătățile noastre,
nu face niciun zgomot,
ne hotărâm să facem credit
pentru a cumpăra
aparate de auzit performante,
dar banca ne întreabă
dacă avem tăcerea trecută
în actele de stare civilă.

Citind în după-amiezile mele






Aș muri mai încet
dacă uitarea
nu ar fi atât de îndrăzneață
să-mi ceară
recompense în suferințe,
amintirile sunt
asemenea unor grote părăsite
ce nu pot fi vizitate,
întunericul îmi otrăvește pielea
și lumina nu mai vrea să plătească
pentru cazare,
nu-mi pot fi de folos,
bat drumurile
pe care le cred primăvăratice
pe unde pantofii mei
speră să-și găsească perechea,
e ca și când aș înnopta
în mâneca unei femei fără brațe
fără să o pot ajuta să se închine.

luni, 17 iulie 2017

Tot ce știu e că uitasem de mine








Aseară am fost în visul
unei femei,
m-am trezit
cu un lănțișor de săruturi la gât,
probabil am avut o discuție cu ea
despre Veneția într-un nufăr,
am găsit în păr câteva stele nedescoperite,
privirea îmi era umedă,
de m-aș fi uitat la un trandafir
l-aș fi putut stinge,
pe piept am descoperit
liniile cardiogramei ei,
cum pe un cearșaf întins pe balcon
se observă îmbrățișările
sub formă de cute.