marți, 22 august 2017

10 versuri despre tradiție






Degetele ei îmi alunecă pe trup
parcă ar vrea să-mi citească
versetele biblice scrise pe epidermă,
mâinile îi sunt specializate în olărit antic, 
sunt ca o argilă caldă
ce a memorat zborul păsărilor spre cântec,
uneori cred că dorește să facă din mine
un vas
în care să-și pună inima la înfrunzit.

luni, 21 august 2017

Umbra mea devine tot mai sărată





Centrala eoliană 
de lângă suburbia mea
ajută câmpul să respire,
țin fereastra deschisă
să ascult cum fusele orare
se rotesc în păsări,
buburuzele și-au scuturat
vara de pe aripi,
caută timp prin crizanteme,
nu pot să fac nimic pentru ele,
decât să le descriu zborul timid,
sunt ca un punct de frontieră
verific actele de stare civilă
ale toamnei
să văd dacă iubirea e trecută în ele.

Tabieturi





Dimineața beau cafeaua
lângă statueta ce o înfățișează
pe Venus din Milo,
sunt  sigur că nu va mișcă niciun braț
să își acopere sânii cu mâinile
vărsându-mi ceașca 
pe caietul  meu de principii,
prescurtând cuvintele cu zaț.

duminică, 20 august 2017

Mai sunt câțiva centimetri până la toamnă


Nu cunosc pe nimeni în consiliul de administrație al toamnei să-i  influiențeze comportamentul și deciziile. 
Voiam să știu când aduce utilajele de demolat să mă pot ascunde între silabe. Dacă are numărul optim de basculante să care toate tăcerile din cartier. 
Dacă are vreun plan de salvare al păsărilor fără domiciliu stabil și întocmește vreo statistică a umbrelor devenite supraponderale.
Am încercat să corup vântul să-mi fie iscoadă dezbrăcată. Dar că orişice individ cu aere este mai mult preocupat să producă dezordine în prioritizarea bolilor și să umble pe sub fustele doamnelor fără să-l vadă nimeni. 
Aș fi dorit ca oamenii să fie deteriorați mai cu delicatețe. Toamna să fie mai îngăduitoare cu condamnarea frunzelor. 
Mai indulgentă cu lumina izgonită în școlile profesionale unde se predă contemplarea. Elanul de a face dragoste s-a diminuat. 
Oamenii sunt preocupați mai de grabă cum să înlăture obstacolele din inima lor. Ceața a ajuns la punctul culminant al depravării. 
Toamna am o teamă de amănunte. Nu mai pot mângâia eficient și cu viziune. Dacă simt respirația unei femei devin un epigon al timidității. 
Văzduhul s-a mâhnit și vrăbiile s-au ascuns în buzunarele mele.  Iarba a devenit amară și este cărată în semințe cu targa de brancardierii frigului. 
Nici metaforele nu îmi mai sunt de folos pentru a detalia gesturile de adio ale copacilor. Frumusețea se poartă  cu greutate.  
Tăcerile așteaptă în culise ca lumina să facă o nouă eroare. Toamna este o infirmitate a soarelui. Este un mod impertinent de a îngălbeni visele oamenilor. 
Deține toată infrastructura ca lumea să intre într-o stare de crispare. Și  în propozițiile se produc alunecări de teren. 
N-am nicio vină că toate lucrurile își pierd conturul. Când am deschis o carte de versuri strofele erau pline de sânge.

marți, 15 august 2017

Inhalații cu singurătate




Frunzele în cădere
se lipesc de hainele mele,
îmi stă bine
sunt ca un copac umblător,
mă pot duce la banchetul
pe care îl dau pădurile
înainte de a se ascunde în cântecul păsărilor,
am ocazia să studiez retorica vântului
ce se urcă pe acoperișuri să se sinucidă
că nu îl ține nimeni de mână,
strig copacii din curte să se dea la o parte,
am uitat să pun zăvorul la poartă
e posibil să intre singurătatea
și în cartela de telefon,
nu mă scutur de ele 
poate vreo tânără scriitoare
nu mai are coli de scris
și mă bagă în imprimantă
să-și scrie sentimentele pe mine.

Verde demodat





Epiderma mea este un penitenciar
de maximă siguranță pentru asfințituri,
umbrele au neajunsuri estetice
își poartă tăcerile pe rever
ca pe niște podoabe ruginite,
cocsul pentru inima se găsește
în straturi tot mai adânci,
cine mă privește pe stradă
nu observă că filamentele becurilor de sub ea
se ard unul câte unul
ca într-o suburbie uitată de timp,
îmi pare rău
că am fost atât de comod,
nu l-am purtat pe Dumnezeu în inimă pretutindeni
și nu i-am angajat gărzi de corp.

miercuri, 9 august 2017

Autoportret




Stau cu pumnii strânși în jurul inimii
să nu îmi fure cineva patria
în timp ce trec pe sub Arcul de Triumf,
sunt singur pentru că am dreptate,
tac în mine 
mă aud doar firele de iarbă
ca atunci când îmi sprijin fruntea de ușa bisericii
să-mi citească sfinții gândurile,
nu m-aș descrie mai bine
dacă nu aș observa
cum unii aruncă mâini de țărână
în ferestrele limbii române.

marți, 8 august 2017

Verdele de la care învăț să nu mai fiu




Nu mă visează nimeni,
altfel dimineaţa m-aş trezi palid
ca și când aș fi stat întru-un flacon
cu incertitudini,
nu se gândește nimeni la mine
aș simți cum se subțiază cămașa 
să mi se vadă inima,
dacă îmi ascult cardiograma 
aud cum sângele înaintează
din ce în ce mai încet,
numai vede bine,
înseamnă că mulţi se străduiesc
să mă uite,
nu știu când mă voi împăca cu ideea
că nu sunt decât o vioară ieftină
înfrunzind la fereastra limbii române.

duminică, 6 august 2017

Stewardesa





A stins becurile
pe casa scării
s-a aplecat spre mine
și mi-a șoptit
să nu mai o mai visez
niciodată goală
când spune
rugăciunea de seară,
nu vrea
să o vadă Domnul
complet dezbrăcată.

Granițe



Îmi amintesc cum repetam
lecția de geografie
pe iarba crudă de sub arțari,
punctând conturul patriei
cu gărgărițe și bondari,
nu voiau să rămână pe granițe
nu cunoșteau acest anotimp,
se îndreptau insistent spre exterior
căutând în verdele timid istorie și timp,
și azi mai am nedumeriri și frisoane
nu am descoperit de unde știau micile gângănii
care este arealul limbii române.

joi, 3 august 2017

19 versuri





Nopțile refugiate
sub poza mea de pe cartea de identitate
de-abia mai au loc,
umbra îmi e din ce în ce mai sărată
de parcă s-ar spăla în mare,
nu mai văd bine
în oglinzile retrovizoare ale inimii,
demult nu mai desenez pe uși
trupuri de tinere
să văd cum li se rotunjesc sânii,
de mulți ani
nu mai îmi ridic privirea spre balcoane
să descopăr îmbrățișări
pe cămășile de mătase
puse la uscat,
deși uneori noaptea plâng în somn
ca atunci când eram școlar
că mi-a zburat fluturele
căruia îi făcusem casă în penar.