marți, 18 iulie 2017

Citind în după-amiezile mele






Aș muri mai încet
dacă uitarea
nu ar fi atât de îndrăzneață
să-mi ceară
recompense în suferințe,
amintirile sunt
asemenea unor grote părăsite
ce nu pot fi vizitate,
întunericul îmi otrăvește pielea
și lumina nu mai vrea să plătească
pentru cazare,
nu-mi pot fi de folos,
bat drumurile
pe care le cred primăvăratice
pe unde pantofii mei
speră să-și găsească perechea,
e ca și când aș înnopta
în mâneca unei femei fără brațe
fără să o pot ajuta să se închine.