luni, 21 august 2017

Umbra mea devine tot mai sărată





Centrala eoliană 
de lângă suburbia mea
ajută câmpul să respire,
țin fereastra deschisă
să ascult cum fusele orare
se rotesc în păsări,
buburuzele și-au scuturat
vara de pe aripi,
caută timp prin crizanteme,
nu pot să fac nimic pentru ele,
decât să le descriu zborul timid,
sunt ca un punct de frontieră
verific actele de stare civilă
ale toamnei
să văd dacă iubirea e trecută în ele.

Tabieturi





Dimineața beau cafeaua
lângă statueta ce o înfățișează
pe Venus din Milo,
sunt  sigur că nu va mișcă niciun braț
să își acopere sânii cu mâinile
vărsându-mi ceașca 
pe caietul  meu de principii,
prescurtând cuvintele cu zaț.

duminică, 20 august 2017

Mai sunt câțiva centimetri până la toamnă


Nu cunosc pe nimeni în consiliul de administrație al toamnei să-i  influiențeze comportamentul și deciziile. 
Voiam să știu când aduce utilajele de demolat să mă pot ascunde între silabe. Dacă are numărul optim de basculante să care toate tăcerile din cartier. 
Dacă are vreun plan de salvare al păsărilor fără domiciliu stabil și întocmește vreo statistică a umbrelor devenite supraponderale.
Am încercat să corup vântul să-mi fie iscoadă dezbrăcată. Dar că orişice individ cu aere este mai mult preocupat să producă dezordine în prioritizarea bolilor și să umble pe sub fustele doamnelor fără să-l vadă nimeni. 
Aș fi dorit ca oamenii să fie deteriorați mai cu delicatețe. Toamna să fie mai îngăduitoare cu condamnarea frunzelor. 
Mai indulgentă cu lumina izgonită în școlile profesionale unde se predă contemplarea. Elanul de a face dragoste s-a diminuat. 
Oamenii sunt preocupați mai de grabă cum să înlăture obstacolele din inima lor. Ceața a ajuns la punctul culminant al depravării. 
Toamna am o teamă de amănunte. Nu mai pot mângâia eficient și cu viziune. Dacă simt respirația unei femei devin un epigon al timidității. 
Văzduhul s-a mâhnit și vrăbiile s-au ascuns în buzunarele mele.  Iarba a devenit amară și este cărată în semințe cu targa de brancardierii frigului. 
Nici metaforele nu îmi mai sunt de folos pentru a detalia gesturile de adio ale copacilor. Frumusețea se poartă  cu greutate.  
Tăcerile așteaptă în culise ca lumina să facă o nouă eroare. Toamna este o infirmitate a soarelui. Este un mod impertinent de a îngălbeni visele oamenilor. 
Deține toată infrastructura ca lumea să intre într-o stare de crispare. Și  în propozițiile se produc alunecări de teren. 
N-am nicio vină că toate lucrurile își pierd conturul. Când am deschis o carte de versuri strofele erau pline de sânge.

marți, 15 august 2017

Inhalații cu singurătate




Frunzele în cădere
se lipesc de hainele mele,
îmi stă bine
sunt ca un copac umblător,
mă pot duce la banchetul
pe care îl dau pădurile
înainte de a se ascunde în cântecul păsărilor,
am ocazia să studiez retorica vântului
ce se urcă pe acoperișuri să se sinucidă
că nu îl ține nimeni de mână,
strig copacii din curte să se dea la o parte,
am uitat să pun zăvorul la poartă
e posibil să intre singurătatea
și în cartela de telefon,
nu mă scutur de ele 
poate vreo tânără scriitoare
nu mai are coli de scris
și mă bagă în imprimantă
să-și scrie sentimentele pe mine.

Verde demodat





Epiderma mea este un penitenciar
de maximă siguranță pentru asfințituri,
umbrele au neajunsuri estetice
își poartă tăcerile pe rever
ca pe niște podoabe ruginite,
cocsul pentru inima se găsește
în straturi tot mai adânci,
cine mă privește pe stradă
nu observă că filamentele becurilor de sub ea
se ard unul câte unul
ca într-o suburbie uitată de timp,
îmi pare rău
că am fost atât de comod,
nu l-am purtat pe Dumnezeu în inimă pretutindeni
și nu i-am angajat gărzi de corp.

miercuri, 9 august 2017

Autoportret




Stau cu pumnii strânși în jurul inimii
să nu îmi fure cineva patria
în timp ce trec pe sub Arcul de Triumf,
sunt singur pentru că am dreptate,
tac în mine 
mă aud doar firele de iarbă
ca atunci când îmi sprijin fruntea de ușa bisericii
să-mi citească sfinții gândurile,
nu m-aș descrie mai bine
dacă nu aș observa
cum unii aruncă mâini de țărână
în ferestrele limbii române.

marți, 8 august 2017

Verdele de la care învăț să nu mai fiu




Nu mă visează nimeni,
altfel dimineaţa m-aş trezi palid
ca și când aș fi stat întru-un flacon
cu incertitudini,
nu se gândește nimeni la mine
aș simți cum se subțiază cămașa 
să mi se vadă inima,
dacă îmi ascult cardiograma 
aud cum sângele înaintează
din ce în ce mai încet,
numai vede bine,
înseamnă că mulţi se străduiesc
să mă uite,
nu știu când mă voi împăca cu ideea
că nu sunt decât o vioară ieftină
înfrunzind la fereastra limbii române.

duminică, 6 august 2017

Stewardesa





A stins becurile
pe casa scării
s-a aplecat spre mine
și mi-a șoptit
să nu mai o mai visez
niciodată goală
când spune
rugăciunea de seară,
nu vrea
să o vadă Domnul
complet dezbrăcată.

Granițe



Îmi amintesc cum repetam
lecția de geografie
pe iarba crudă de sub arțari,
punctând conturul patriei
cu gărgărițe și bondari,
nu voiau să rămână pe granițe
nu cunoșteau acest anotimp,
se îndreptau insistent spre exterior
căutând în verdele timid istorie și timp,
și azi mai am nedumeriri și frisoane
nu am descoperit de unde știau micile gângănii
care este arealul limbii române.

joi, 3 august 2017

19 versuri





Nopțile refugiate
sub poza mea de pe cartea de identitate
de-abia mai au loc,
umbra îmi e din ce în ce mai sărată
de parcă s-ar spăla în mare,
nu mai văd bine
în oglinzile retrovizoare ale inimii,
demult nu mai desenez pe uși
trupuri de tinere
să văd cum li se rotunjesc sânii,
de mulți ani
nu mai îmi ridic privirea spre balcoane
să descopăr îmbrățișări
pe cămășile de mătase
puse la uscat,
deși uneori noaptea plâng în somn
ca atunci când eram școlar
că mi-a zburat fluturele
căruia îi făcusem casă în penar.

duminică, 30 iulie 2017

Băiatul ce umbla desculț






De frica fulgerelor
vântul se urca pe acoperișuri,
în mere găseam sâmburii
îmbrățișați de spaimă,
frunzele se ascundeau
în cântecul păsărilor de noapte,
nu aveam mânuși de cauciuc
să înlătur norii de pe cer
fără să mă curentez,
îl căutam pe tata în grădină,
unde cu mâinile lui mari
făcea țărână să zâmbească,
să-l rog să bage trandafirii în casă
ca tunetele să nu le strivească mirosul.

joi, 27 iulie 2017

Extaz







Ce frumos miroase
tăcerea ei,
parcă aș fi strivit în mâini
o iasomie,
e la fel de curată
ca lumina dintr-un cuib
în care se naște zborul,
mi-e teamă să visez
să nu îi murdăresc gândurile.

marți, 25 iulie 2017

Deranj în parcul central






E frig în parcul
din centrul orașului,
florile visează cu erori,
păsările s-au ascuns
în cântecele de astă vară,
doi tineri,
stând în picioare,
pentru a nu li se răci iubirea
încearcă să se coasă între ei.

Erori extrovertite






Oricât m-aș dărui
când împart lumina în cuvinte
îmi rezultă zecimale,
nu mai pot rosti șoapte
la capătul lor nu dau de nimeni,
în palme găsesc un gol
ce se întinde în jurul inimii
ca un șanț de apărare,
anotimpuri rămân în casă
asemenea unui întuneric în cârje,
orașul mă părăsește lent
luând cu el ferestrele
prin care priveam cerul,
i-a fost frig vieții mele
așteptând un deceniu
un telefon de la ea,
de la frunzele din toamna trecută
am învățat 
să-mi depozitez tăcerile într-o orgă.

Peisaj povestit








Privesc cu atenție în vitrinele pline de praf 
de-abia se mai distinge tinerețea mea,
este o sete de neființă în jur încât morile de vânt merg de la sine,
prin fereastră văd doi îndrăgostiți făcând dragoste 
pe grătarul plin cu cărbuni,
în speranța că se vor aprinde, 
câțiva bărbați ce nu mai pot visa nuduri 
declară că nu mai acceptă consultații, 
decât sub forma unor saci încărcați cu pământ,
sunt trist că nu am de unde să-mi cumpăr aripi noi 
în schimb devin un bun cetățean
îngădui oricui să privească în mine
știu că au aceeași stare ca și când ar admira un apus de soare, 
sunt uluiți de câtă  lume pleacă în dezordine din inima mea.

marți, 18 iulie 2017

Viața ca o obligație de serviciu






Recunosc un bărbat singuratic,
ca și mine arcuiește în minte
strada
ca femeia aceea frumoasă
să treacă pe la poarta lui,
calculează albastrul din dimineți
să-i ajungă
și pentru cerul de mâine,
ocolește farfuriile din bucătărie,
umbra îi e atât de grea
că le-ar face țăndări,
cu privirea
încearcă să excite
tânăra din tabloul de pe perete,
iar la două noaptea
caută în dicționarul de botanică
să vadă dacă pelinul
era la fel de amar și acum 100 de ani.

Adevăruri refuzate





Nu ne aude nimeni când suferim,
nu auzim cum prietenii ne uită,
parcă cineva oprește
radioul mașinii pe un câmp
să nu asculte știrile
firele de iarbă,
inima nu o simțim
când își organizează preferințele
precum o școlăriță ce își așează
între cărțile din ghiozdan
câte o păpușă
să nu se amestece propozițiile,
lumina ce se sparge,
lovind singurătățile noastre,
nu face niciun zgomot,
ne hotărâm să facem credit
pentru a cumpăra
aparate de auzit performante,
dar banca ne întreabă
dacă avem tăcerea trecută
în actele de stare civilă.

Citind în după-amiezile mele






Aș muri mai încet
dacă uitarea
nu ar fi atât de îndrăzneață
să-mi ceară
recompense în suferințe,
amintirile sunt
asemenea unor grote părăsite
ce nu pot fi vizitate,
întunericul îmi otrăvește pielea
și lumina nu mai vrea să plătească
pentru cazare,
nu-mi pot fi de folos,
bat drumurile
pe care le cred primăvăratice
pe unde pantofii mei
speră să-și găsească perechea,
e ca și când aș înnopta
în mâneca unei femei fără brațe
fără să o pot ajuta să se închine.

luni, 17 iulie 2017

Tot ce știu e că uitasem de mine








Aseară am fost în visul
unei femei,
m-am trezit
cu un lănțișor de săruturi la gât,
probabil am avut o discuție cu ea
despre Veneția într-un nufăr,
am găsit în păr câteva stele nedescoperite,
privirea îmi era umedă,
de m-aș fi uitat la un trandafir
l-aș fi putut stinge,
pe piept am descoperit
liniile cardiogramei ei,
cum pe un cearșaf întins pe balcon
se observă îmbrățișările
sub formă de cute.

duminică, 16 iulie 2017

* * *






Centrala eoliană
de lângă suburbia mea
ajută câmpul să respire,
țin fereastra deschisă
să ascult cum fusele orare
se rotesc în păsările
întoarse din țările calde,
buburuzele și-au scuturat
iarna de pe aripi,
caută timp
pe firele de iarbă
nu pot să fac nimic pentru ele
decât să le descriu zborul timid,
sunt ca un punctul de frontieră
verific actele de stare civilă
ale primăverii
să văd dacă iubirea e trecută in ele.

vineri, 14 iulie 2017

Picturi naive





Mi-am permis să fiu deprimat câteva ore, asemenea unui copac umblător căruia frunzele i-au furat drumul, văzând cum politicienii caută creioane colorate să ne facă mâzgălituri pe inimă.

marți, 11 iulie 2017

Legături





Un prieten m-a întrebat care a fost cea mai lungă relație pe care am avut-o. I-am răspuns în gând. Cea mai sinceră legătură pe care am avut-o a fost un cuțit de bucătărie pe care l-am împărțit cu o femeie aproape cinci ani.

Reacții după ce mă citesc pe mine







Încerc să mut continentele
fără să vărs paharul cu apă
de pe masa din bucătărie,
mă spăl pe porțiuni de corp
să nu dau jos de pe mine
vara dintr-o dată
câmpia să aibă timp
să se refugieze
în semințele de mac,
iau o aspirină să-mi scadă
temperatura
chiar de am răcit în copilărie,
ies pe stradă cu lopata ascunsă
în căptușeala hainei
să nu mă prindă zăpada în oraș,
sunt asemenea unui bărbat
ce se străduiește
să excite o femeie dintr-o fotografie.

vineri, 7 iulie 2017

19 versuri despre un fost școlar







Nopțile refugiate
sub poza mea de pe cartea de identitate
de-abia mai au loc,
umbra îmi e din ce în ce mai sărată
de parcă s-ar spăla în mare,
nu mai văd bine
în oglinzile retrovizoare ale inimii,
demult nu mai desenez pe uși
trupuri de tinere
să văd cum li se rotunjesc sânii,
de mulți ani
nu mai îmi ridic privirea spre balcoane
să descopăr îmbrățișari
pe cămășile de mătase
puse la uscat,
deși uneori noaptea plâng în somn
ca atunci când eram școlar
trist că mi-a zburat fluturele
căruia îi făcusem casă în penar.

joi, 6 iulie 2017

Privind în zare






Mă voi preface că sunt
puțin nisip cald
să ai pe ce să te întinzi,
nu trebuie să spui nimic,
greutatea ta
mi s-ar părea mai ușoară
ca ultima rată a unui credit,
nu-mi trece mâinile prin păr
s-ar putea să dai de vise
nu tocmai cuviincioase,
privește în largul mării,
vezi dacă se apropie de țărm
vreo sticlă conținând un mesaj,
poate aflăm
cu cine se învecinează
tăcerile noastre.

miercuri, 5 iulie 2017

Speranță





Am observat că o femeie după ce se oprește din plâns în ultimele lacrimi ce i scurg pe obraz apare curcubeul.

Informații contagioase








Singurătății îi place
mirosul trupului meu,
când nu mă găsește acasă
sună la 112
și mă declară dispărut,
fără să mă întrebe
poftește frigul în casă
să stabilesc cu el
relații diplomatice
apoi se ascunde în podea
sub forma unor scârțâituri,
mă caută pretutindeni,
are o plăcere nebună
de a-mi fărâmița
inima între palme
ca pe o frunză uscată.

luni, 3 iulie 2017

duminică, 2 iulie 2017

Conversații concise






Doamne, iartă-mă că te scol din somn
din cinci în cinci minute
să mă ajuți să termin poemul acesta
despre vrăbiile din curte,
le-am pus câte un nume
și ele de fericire
au început să se hrănească cu el,
lasă, dragă, nu-ți face griji
am să le botez pe toate la fel
să folosești cuvinte cât mai puține.

sâmbătă, 1 iulie 2017

Mai ales noaptea






Uneori lipsesc
din propozițiile mele,
sunt pe post de decor,
inima este ambalaj de lux
unde îmi păstrez iubirea,
mâinile sunt două alei
unde ciugulesc
păsările singurătății,
la sfârșit mă întreb
dacă pentru ce
nu mi s-a întâmplat niciodată
am reușit să scriu
ca și când ar fi propria-mi suferință.

vineri, 30 iunie 2017

Ținând locul unui extaz






Ce frumos miroase
tăcerea ei,
parcă aș fi strivit în mâini
o iasomie,
e la fel de curată
ca lumina dintr-un cuib
în care se naște zborul,
mi-e teamă să visez
să nu îi murdăresc gândurile.

miercuri, 28 iunie 2017

Igienă






Am cunoscut o femeie care nu visa niciodată. Îi era teamă să nu își murdărească gândurile cu vise.

Un poem senin









Noaptea scriu poeme în minte,
nu mă vede nimeni când îi dau
de lucru inimii
sau măsor cu ruleta sângelui
distanța dintre strofe,
tehnica am învățat-o
de la teiul din curte
ce fabrică ceai în tăcere,
dimineața când vreau să le transcriu
propozițiile sunt atât de timide
de parca aș fi un școlar
căruia i s-a dat de scris acasă
și cuvintele se intimidează de prospețimea lor.

marți, 27 iunie 2017

Istoria ce mă ajută să respir







Ca să îmi fac cardiograma
caut hârtie fabricată
între cele două războaie mondiale,
să fie din lemn de brad
cu lumina din cuiburi pe margini
și cântecul păsărilor în foșnet,
nu vreau ca sângele meu
să se sperie
să apară un desen
asemănător unei coride
în care taurul se plimbă prin arenă
cu toreadorul în coarne.

Vorbind cu fluturii







Pianul așteaptă pe hol
de când puneam fire de iarbă
între paginile abecedarului
să nu se amestece propozițiile între ele,
atunci am plâns o zi întreagă,
au tăiat o pădure
să o transforme în note muzicale,
puteau să adune din cuiburi
cântecele păsărilor
să confecționeze un instrument asemănător,
vocea mi-a rămas înregistrată
în lemnul lucios
dacă ating o clapă plină de praf
îi aud ecoul.

sâmbătă, 24 iunie 2017

Act de stare civilă







O să dau păsărilor să bea apă
din pahare de cristal
poate îmi împrumută
o pereche de aripi,
mi-am dat seama 
că nu mă cunoaște nimeni
deși îmi usuc rufele pe balcon,
inima o  țin la fereastră
să aibă de ce să se prindă diminețile
când urcă în oraș,
când plouă îi țin umbrela
statuii din fața blocului
să nu creadă că i-am uitat meritul
de a tăcea și în locul nostru,
de curând am moștenit un taraf de lăutari
dar n-am găsit nici un motiv
să îl pun să cânte.

vineri, 23 iunie 2017

14 versuri despre un anonim







Nu mă visează nimeni,
altfel dimineaţa m-aş trezi palid
ca și când aș fi stat
întru-un flacon cu incertitudini,
nu se gândește nimeni la mine
cămașa s-ar subția să mi se vadă inima,
dacă mi-aș privi cardiograma  
aș simți cum sângele întemeiază delte
de singurătate
ceea ce înseamnă
că mulţi se străduiesc să mă uite,
m-am împăcat cu gândul
că nu sunt decât o vioară dezacordată
cântând sub fereastra limbii române.

joi, 22 iunie 2017

Studenta de la etajul trei



A stins becurile
pe casa scării
s-a aplecat spre mine
și mi-a șoptit
să nu mai o mai visez
niciodată goală,
când spune
rugăciunea de seară
nu vrea
să o vadă Domnul
complet dezbrăcată.

Tranzacții




Poetul scrie și fără să aibă vreo muză, dar când o găsește aceasta îi cere mai întâi să-i deschidă un cont la bancă pentru a-i cumpăra cuvinte.

Lista cu decepții



Mă întind sub teiul din curte,
ascult cum lumina
se transformă în ceai,
firele de iarbă 
de un verde timid
ca niște degete subțiri
îmi intră prin păr
citindu-mi memoria
asemeni unor ace de patefon,
grădina ascultă vocile  femeilor
ce mi-au făcut mâzgălituri
pe inima mea,
se aud râzând atât de tare
că mi se dezleagă nodul de cravată
din fotografia
de pe cartea de identitate.

marți, 20 iunie 2017

Coli de scris




Frunzele în cădere
se lipesc de hainele mele,
îmi stă bine,
sunt un copac umblător,
mă pot duce la banchetul
pe care îl dau pădurile
înainte de a ascunde în cântecul păsărilor,
am ocazia să studiez retorica vântului
ce se urcă pe acoperișuri să se sinucidă
că nu îl ține nimeni de mână, 
niciodată nu încui poarta de la drum
să aibă unde să intre singurătatea
dacă începe ploaia,
frunzele cad peste inima mea
de-abia se mai observă că are forma patriei,
nu mă scutur de ele,
poate vreo femeie
care nu mai are coli de scris
mă bagă în imprimantă
să-și scrie sentimentele pe mine.

luni, 19 iunie 2017

12 versuri despre tabieturi



Se pieptăna științific,
cărarea trebuia să-i treacă
prin cele mai apetisante fantezii,
am rugat-o să-și lase părul lung,
mă simțeam obligat
să-mi scurtez cuvintele
să visez mai puțin,
nu aveam timp
să întocmesc un proces verbal
al sentimentelor,
duceam dorul să fiu antemergător
simțurilor sale.

Memorie



I-am învățat tăcerile pe de rost să-mi satisfac setea de neființă când ea va absenta.

luni, 12 iunie 2017

Un băiat ascultând firele de iarbă




Fericirea mea are loc într-o cutie de chibrit. Lângă ea intră și cei câțiva metrii rămași din această vară dacă culeg lanurile de grâu.
Nu mă grăbesc să mă sinucid până în preajma iernii să nu creadă lumea că seceta se datorează gestului meu. Între timp mi-am făcut rost de un nou compas să măsor melancolia din orașe, așa că mai pot fi de folos rasei mele.
Mi-am ispășit și pedeapsa. Nu reușisem să scot răsăritul întreg din cântecul unei privighetori, riscând astfel ca gângăniile pădurii să-și facă șervețele din el.
Este o întreagă istorie de dezamăgiri. Am văzut listele complete cu toate decepțiile la intrare în patria mea. Drumurile trec cu de-a sila printre oameni, văzându-i bandajați la ochi.
Râurile bolnave de tahicardie nu mai țin minte absolut nimic. Vag își mai amintesc că deșertul este principalul lor dușman. Mai au vlagă doar să privească marginile cerului.
Nevrozele s-au înscris în circuitele de formula unu. Prin sate vitele au început să bârfească fânul cosit de pe coline că nu au notorietatea și răcorea celor din import.
S-au scumpit și biletele pentru mersul cu liftul. Neschimbate rămân numai cele fără oprire până în văzduh.
Folosirea sinonimelor trebuie aprobată în consiliul local. Idealurile noastre țin de mult cură de slăbire. Viitorul a fost făcut prizonier de soldații întorși din Afganistan și nu văd prin preajmă nici un erou să restabilească legăturile telefonice cu el.
Ce vreți să fac? Să nu se rătăcească și razele de soare m-am ascuns cu ele între două versuri.
                                                                                                     12-iunie-2015

Pian aruncat în foc






Dacă vedeţi în oraş un bărbat
ținând mâna dreaptă peste inimă
să nu i se vadă mâzgăliturile
scrise de femei la plecare,
trist că lănțișorul de săruturi de la gât
de acum un deceniu
nu dispare nici spălat cu săpun de casă,
lasând impresia că se îndreptă
spre două locuri în acelaşi timp
asemenea unui pendul,
cu șireturile desfăcute
poate în tramvai călcă vreo femeie pe ele
cu care să intre în vorbă,
să ştiţi că sunt eu fugit de acasă,
pentru că singurătatea
mi-a furat şi energia din icoane.

duminică, 11 iunie 2017

Să nu fiu singur




Să nu fiu singur
în fiecare noapte adorm 
ținând în mâini o frezie,
e un de protocol botanic
pe care l-am trecut în actele mele
de stare civilă,
nu pot fi un cetățean cumsecade
de nu emoționez întunericul cu ceva,
dacă visez o femeie să am ce-i oferi
pentru a nu se speria de mine,
în acest fel eu părăsesc lumea,
învelind ziua de ieri cu câte o floare.

sâmbătă, 10 iunie 2017

Rigoare



"Singurii cititori adevărați sunt scriitorii. Pe ceilalți, pe public, cea mai mică noutate, cea mai mică îndrăzneală îi deranjează, îi tulbură, îi sperie" (Paul Léautaud). 

Lumea ca un fir de iarbă surd



Nu ne aude nimeni când suferim,
nu auzim cum prietenii ne uită,
parcă cineva oprește
radioul mașinii pe un câmp
să nu asculte știrile firele de iarbă,
inima nu o simțim
când își organizează preferințele
precum o școlăriță
ce își așează între cărțile din ghiozdan
câte o păpușă
să nu se amestece propozițiile,
lumina ce se sparge,
lovind singurătățile noastre,
nu face niciun zgomot,
ne hotărâm să facem credit pentru a cumpăra
aparate de auzit performante,
dar banca ne întreabă
dacă avem tăcerea trecută în actele de stare civilă.

vineri, 9 iunie 2017

13 versuri despre un rezumat






Uneori îi fac rezumatul gesturilor,
număr cutele cearșafului
unde se ascund îmbrățișările,
măsor picioarele patului
să văd cât s-au afundat în covor
sub greutatea frumuseții,
în timp ce își strânge părul
să nu i se răvășească fanteziile, 
dacă orologiului nu  i-au sărit limbile,
văzând-o dezbrăcată
înseamnă că am cu ce să cronometrez
secundele ce se scurg 
între fluxul și refluxul trupului ei.

joi, 8 iunie 2017

Manipulare





După ce s-au spart câteva butoaie de vin în cala vaporului acesta a început să meargă în zigzag.

Pe cineva trebuie să iubești







În locul bornelor kilometrice
am plantat copaci umblători
să-mi micșoreze distanța
până la casa ei,
am blocat semafoarele pe verde
acoperindu-le cu frunze crude de cireș,
mi-am ignifugat hainele
să nu se aprindă de la inimă,
alergam cu trandafirii în mâini
fanteziile să-mi un miroasă frumos,
chipul spre care mergeam
era emblema tăcerilor mele,
chiar dacă după ce am simțit prima oară 
gustul buzelor ei,
zahărul nu mi-a mai răspuns la salut.

miercuri, 7 iunie 2017

Judecătoare




Femeia pe care nu o cunosc, dar piciorul scaunului ei a atins piciorul scaunului meu la aniversarea lui Nikita Stănescu și în mine s-a decretat legea marțială mi-a spus la ureche că sunt mai convingător când tac.

Ziare incendiate





Visele mele dispar
precum fumul din țigară
unei adolescente,
nu le aude nimeni,
gravitația nu poate să le rețină,
apare câte un nor
ca un avertisment deasupra inimii,
simt că lumea
e pregătită să mă uite,
e ca și când m-aș apropia
de mărul tăiat din spatele casei
acum un deceniu
și păsările speriate ar zbura din el.

marți, 6 iunie 2017

Trandafir trimițând un s.o.s.






De unde să fur puțină iubire
în această suburbie
ce respiră cu ajutorul
centralei eoliene din apropiere
măcar atât cât să învăț să șoptesc
și să-mi trișez sângele,
umblu cu actele de stare civilă la mine
pentru a atesta că liniile din palmă
mi-au tăiat viața ca pe o frunză
în caz că voi fi prins
ce bine ar fi fost să moștenim femei
cuvintele lor să ne țină de foame
nu aș mai fi studiat să văd cât ține un zâmbet
în cât timp se umple inima de fericire,
mâinile mele sunt pregătite
să deseneze o pasăre căreia cineva i-a ascuns cerul.

luni, 5 iunie 2017

Băiatul ce umbla desculț





De frica fulgerelor
vântul se urca pe acoperișuri,
în mere găseam sâmburii
îmbrățișați de spaimă,
frunzele se ascundeau
în cântecul păsărilor de noapte,
nu aveam mânuși de cauciuc
să înlătur norii de pe cer
fără să mă curentez,
îl căutam pe tata în grădină
unde cu mâinile lui mari
făcea țărână să zâmbească
să-l rog să bage trandafirii în casă
ca tunetele să nu le strivească mirosul.

duminică, 4 iunie 2017

Constrângeri spovedite






Îndepărtez ușor soarele spre amiază
să nu se spargă de inima mea,
dacă o picătură de sânge 
ar cădea pe podeaua din lemn de brad
zgomotul ar sparge geamurile din tot cartierul,
îmi duc degetul la tâmplă
poate îmi vine vreo idee
să fac un pumn de pământ
să zâmbească
sau din fumul de țigară
să desenez o fereastră
prin care să privesc cum femeile
oxidează melancoliile pe stradă, 
nu am curaj să intru în bucătărie
umbra îmi este atât de grea
că ar sparge toate farfuriile de pe masă.

vineri, 2 iunie 2017

Prizonier al imaginației







Îi ungeam încheieturile
cu ulei de trandafiri 
să se  unduiască ușor,
l-am studiat pe Traian Lalescu
pentru a putea rezolva
problema de geometrie
ale picioarelor ei,
am aflat cum să o strig
fără să provoc valuri în perdele 
sau să cadă rochia 
de pe vreo păpușă a sorei mele, 
îi scriu numele pe o petală de trandafir
şi o mestec,
acum învăț cum să-i schimb becurile
de la lanternele din epidermă
să lumineze mai bine,
dacă e să țin un discurs despre iubire
să nu am complexe de inferioritate,
așa cum în poezie am față de Nichita Stănescu.