vineri, 31 iulie 2015

Indiscreții pentru ceea ce nu mai sînt





Spațiul
dintre minute
este mai îngust
ca o secțiune
prin flacăra
a unei femei frumoase,
de vreau să trec
spre mijlocul zilei
trebuie
să mă subțiez
atât de mult
că de vreau
să trec strada
să-i pun
primăverii scara
să se urce
în copaci
aș avea nevoie
de o trecere
de pietoni
lată
de câțiva centimetrii,
cred că aș putea intra
lângă coapsele ei,
fără să-i deranjez
cămașa de noapte.

joi, 30 iulie 2015

Plantînd flori de cîmp în substantive

Mi-ar fi plăcut să fiu pictor. Într-o pensulă poți ține depozitat soarele toată iarna. Cu penelul poți ascunde anotimpurile infidele în memoria cerului.
Detaliile unui nud nu vor avea niciodată slăbiciuni. Lumina ce curge dintr-o pădure de mesteceni nu încărunțește.
Un pictor poate face ca printr-o lacrimă să treacă un pustiu fără să-i strice conturul. Ascunde trecutul în epiderma unei femei cu atîta melancolie de îți vine să îngenunchezi.
Poate urca dimineața într-o caleașcă să o ducă la arhitecții văzduhului pentru a confecționa din ea batiste albastre de fluturat semne de adio.
Dacă priviți un tablou în care este pictată o scrisoare de dragoste să fiți siguri că în propoziții pictorul a scufundat petale de trandafiri.
Cînd m-am trezit cu lumea navigînd prin sîngele meu cu mare abnegație spre apus am renunțat la școala de arte. Trebuia să fiu  atent să nu-mi rănească arterele cu zboruri neprogramate.
Mi-a fost mai ușor să plantez flori de cîmp în substantive și să rotunjesc cartofii cu mîinile, iar după ce am învățat să-mi strîng buzele a sărut fluier copacii să se ferească de picăturile de ploaie pentru a nu le deforma cercurile din interior.

miercuri, 29 iulie 2015

Roaba cu claxon

Am aflat de la televizor că nu am fost împușcat în Afganistan și  rănile mele stau în vitrina orașului ca niște trofee de lux. Această informaţie m-a determinat să devin util fără să mai aştept să cadă guvernul. M-a angajat un sculptor pe post de model. Voia să înfăţişeze un proletar gemînd din cauza dictaturii. Cred că eram bun în meseria asta pentru că nu făcusem nici cel mai mic efort să dau afară singurătatea din mine. Am stat nemişcat zile în şir la fel cum stau bunicii în numele meu pînă cînd a vrut să-mi ia o probă de sînge să vadă dacă am aceeaşi grupă sangvină cu statuia.
De teamă m-am transferat la un spital. Aici trebuia să spăl morții pe dinți cu o periuță electrică pînă deveneau albi ca steagul unui sol trimis de zăpăda înainte de a ne cuceri. Probabil așa se obișnuiește în capitalism. Unora le curățam și averile ascunse sub unghii. Altfel, nu cred că ar fi fost primiți în paradis.  Cui să mai zîmbească sau să fluiere? Nu am rezistat mult, deși eram obișnuit cu tăcerile și asfințiturile fumegînde. Nu aveam salariu sau dividente de întuneric. Plata consta în plombele  căzute în timpul acestui ceremonial kafkian.
Într-o zi am fost răsplătit cu un canin de aur. Am decis să-l iau și cînd va veni timpul să fac din el verighete.  Oricum, morții nu mai puteau întrebuința cuvintele, iar șoaptele nu ar fi avut prea mult de suferit. Ulterior am fost angajat la o crescătorie de găini pe post de albitor. Spălam găinile de două ori pe zi cu dero ca ouăle să iasă albe. Cînd dintr-o eroare am spălat un cocoș și aceasta a început să ouă am fost concediat. Următoarea slujbă consta în ascuțirea țurțurilor de la ștreșini în cădere să distrugă inima iernii.
M-am îndeletnicit și cu așezarea de ochelari fumurii peste lacurile patriei ca soarele să nu le strice vederea. Am cărat cu ranița primăvara în parcurile orașului și pe străduțele strîmte ale inimii. Am zburat cu parapanta prin firul de nisip să descopăr pentru cămile oaze tinere. Ca vînzător de poezie la gura metroului am rezistat numai o oră. Poliția mi-a interzis un astfel de comerț, spunîndu-mi că asemenea produse se desfac numai în bodegi și baruri, nu aici unde călătorii își cară sîngele în sacoșe să nu le mai fi foame. În cele din urmă un investitor străin m-a numit director la o fabrică de preparat scuipat unde lucrez și azi cu multă dragoste, chiar dacă rețetele le citesc la opaiț.

sâmbătă, 25 iulie 2015

După ce am venit din Afganistan

Nu știam că bezna poate rămîne însărcinată. Este posibil să achit pensie alimentară și pe lumea cealaltă. Dacă, doamne ferește, va naște gemeni va trebui să fac rost de două deșerturi să-i plimb prin neliniștile lumii pînă vor învăța tăcerea definitiv. 
Musai să îi feresc și de picăturile de ploaie să nu le facă găuri în veșicia cu care sînt îmbrăcați. Să nu se rătăcească urmărind printre ramuri asfințitul. De altfel în cv-ul meu scris de cineva necunoscut se menționează că sînt obligat să car nimicul de la un capăt la altul al orașului încheiat la toți nasturii. În ultima frază plină de prescurtări se poate citi un fel prognoza meteorologică ca pentru un rîu ce nu se poate întoarce din drum.
Tot în această biografie caligrafiată parcă de praful adus de vînt am afla că sînt obligat să îndosariez toate umbrele din an, iar numele meu să fie un fel de opis lipit pe copertă. De fapt cînd mi-am cumpărat ultimul costum de haine l-am luat cu biletele de tren în buzunar fără să mă intereseze care va fi destinația finală. Nu era trecut decît numărul peronului de plecare, în rest numai mîzgălituri și pete lăsate de scrum. 
Era atît de multă ceață în  propozițiile în care mă scufundasem că pătrunsese molecule de neființă și între silabe. Speranța nu era decît un simbol al depărtării. Îmi era teamă să mai rearanjez continentele după geografia din inima mea să nu trezesc tipetele din veacurile apuse sau să nu vărs vreun pahar de vin de pe masă. 
După ce am venit din Afganistan m-am îndrăgostit. Ca să fiu mereu lîngă ea i-am golit poșeta de rujuri și creme și m-am ascus în interior. Dar și aici aerul se ieftenea progresiv pănă cînd într-o seară m-a abandonat pe preșul de la intrare dintr-o vilă. Atunci mi-am pus singur cătușe să nu îmi mai găsesc mîinile ca să plătesc încă o clipă de imaginație.

vineri, 24 iulie 2015

Mă voi strădui ca de atîta fericire să nu provoc inundații

Mi-a ajuns vremea pînă la brîu asemenea unui lan de grîu pe lîngă care secerătoarea a trecut visătoare. Deznădejdea însă tot tînără a rămas. Cuvintele nu plîng. Adevărul fîstîcit în fața guvernului ne este împărțit cu ghilotina în cîtimi cu multe zecimale.
Au mai rămas puține rute spre fericire, dar ca să ajung să-mi plătesc pagubele trebuie să folosesc același traseu pe care mă  deplasam odinioară să cerșesc un zîmbet. Dansul mi-a fugit din pantofi, pașii mei urmînd niște inscripții antice nedeșlușite de nimeni.
Cît să mai aștept să se elibereze un loc în paradis? Cu răbdarea mea aș putea construi un acoperiș care să adăpostească toate regretele din parcurile lumii. Am locuit lîngă Dumnezeu și nu am știut. Să-l fi întrebat ce să fac cu trecutul ce mi-a astupat o parte din porii de pe obraji.
Măcar să-mi fi spus cu ce să șterg ferestrele ca prezentul să nu se mai poata cațăra.  Credeam că este stăpînul vîntului ce ne răscolește umbrele pe pămînt ca pe niște ciorne perfect inutile. Bănuiam că este meșterul care face loc veacurilor să se scurgă în pămînt prin vrejurile uscateale toamnei, cel care nu-i dă voie pădurii să cotropească orașul.
Cu toate astea inima continuă să facă experimente ca și cînd nu mi-ar ajunge că orizontul se tot lasă în arterele mele. Stîrnește primăvara pe unde nu te aștepți. Din diminețile albastre confecționează batiste să am cu ce să fac semne de adio amintirilor.
Acum, parcă descriu mai bine podoabele femeilor. Dacă simt unda catifelată lăsată în aer de niște coapse dezgolite devin un jet puternic de lumină. Un fel de salcîm înflorit, umblător. Pentru a ști dacă mă iubește trebuie numai să întreb dacă îi place mierea.
În oraș se zvonește că s-a dat liber să facem baie complet dezbrăcați în pepeni. Se aude că meteoriții căzuți în grădină sînt buni să ne spălăm cu ei pentru a mirosi asemenea cerului. Mă voi strădui ca de atîta fericire să nu provoc inundații.

duminică, 19 iulie 2015

Îngăduiți-mi să mai prelungesc vara această cu zece centimetrii

Aș mai prelungi vara aceasta cu zece centimetrii. O simt cum vîslește în merele dulci spre marginea orașului din ce în ce mai obosită. Un greiere leșinat de sete nu poate să desfacă un bob de roua și caută în bucătărie la mine un tirbușon. Îmi amintesc că la fel a procedat și acum cîțiva ani căutînd să scoată veacul  înțepenit în crăpătura zidului de la biserică.
Ca să lungesc această vară cît de puțin o  să-i pun la dispoziție lava lăsată în palmele mele de colinele lente ale acestei doamne. Am să-i dăruiesc și scrisorile de dragoste pe care le-am trimis din Afganistan în care soarele așteaptă să fie despachetat dintre silabe. Poate am să-i culeg cîteva flori de cîmp în care s-a retras dogorea din spicele culese de combine.

Nu ar fi de prisos și cîteva săruturi  date pe furiș în bucătărie, singurul loc oamenii gîndindu-se la mîncare uită de ei. Pînă să-i cunosc zîmbetele un pic oblice acestei doamne foloseam ochiul mare de la aragaz să preungesc vara. Acum îl întrebuințez să îmi încălzesc cuvintele înainte de a intra pe  tărîmul misterios al cărnii ei.
Noi murim prin ceea ce nu apucăm să iubim. Din cauza aceasta îmi doresc să amîn moartea cît mai mult, pînă cînd plictisită se va retrage în dulapul de pe hol să scrie elegii pe întuneric. Nu m-aș grăbi să mor să nu uit ceva ne trăit, nepipăit, neatins. Pînă acum nu mi s-a întîmplat am un accident de mașină să văd cum îmi salvează medicii visele schilodite. Nu am zburat niciodată cu parapanta prin interiorul unui fir de nisip să văd dacă mai sînt oaze nedescoperite. Mai am să eliberez zeci de privighetori rămase captive în cîntecul lor.
Am atîtea facturi de plată că numai un măturător calificat mă poate scăpa de ele. Nu mi-am îndosariat încă toate umbrele. Le bate vîntul pe străzi ca pe niște ciorne aruncate. Chiar dacă lumea aceasta aleargă disperată fără echipament adecvat spre o steaua căzătoare, vă spun, că sînt hotărît să mai rămîn. Mă veți recunoaște după modul cum mă scufund în propoziții să mai pun cîte un lemn pe foc. Îngăduiți-mi să mai prelungesc această vară măcar cu cîteva scîntei.

joi, 16 iulie 2015

Cuvintele mele au suferit o entorsă

M-am ascuns în picăturile de ploaie să-mi fie căderea mai lentă, aşa că sînt obișnuit cu mușchii circulari ai apei. Cred că aş putea îndrăgi o sirenă, chiar de-ar juca rolul de  cameristă pentru veacurile ascunse în adîncurile mării. Niciodată nu m-am îndrăgostit într-un mediu lichid.
Mi s-a întîmplat însă în pivniţă. Atunci am aflat prima oară că pot citi gîndurile unei femei trecîndu-i mîinile prin părul lung şi negru mirosind a feromoni. Era fata vecinului ce mă vizita provocator să adunăm împreună meteoriţii căzuţi în spatele casei.

Altă data, în lanul de grîu încercănat de maci mi s-a fisurat inima şi o tînără doamnă a intrat tiptil. S-a cuibărit goală lîngă patrie. Toată noaptea am privit filmul proiectat pe cer în care stelele distribuite în rolurile principale, încearcau să mărească pustiul din noi.
Știam din poveştile pescarilor că femeile nu pot trăi în apă și nu urmăresc cu mare atenţie dacă în iazurile limpezi și albastre se observă zîmbete feminine. Nu este nici o îndoială că aici fericirea nu ar putea supraviețui fără costum de scafandru.
Dacă ar locui în adîncuri nu s-ar putea ruja. Cum să  mergi cu tocuri printre alge şi corăbii scufundate? Apoi, ar fi trebuit să stea toată viaţa dezbrăcate ceea ce ar duce la orbirea malurile cu lumină lor aventuroasă. Candoarea nu le-ar mai fi de ajutor să facă din bărbaţi jeturi de soare.
Dacă m-aş îndrăgosti de o sirenă nu aş şti cum să-i dau solzii la o parte să o mîngîi. Ar trebui să am un aparat de liniștit valurile. O barcă cu două locuri să intimidez furtunile. Nu îmi dau seama dacă din cauza săruturilor nu ar începe marea să fiarbă.
Este posibil ca pe fundul mării să nu exite preşuri şi să nu pot să-mi  las toamnele pe cel de intrare. Cînd îi voi spune că nu am plătit factura de telefon cuvintele se pot uda. Vor suferi fară căldura soarelui. Ne ştiind să înoate nu ar avea cum să se adune în sonete şi se pot trezi cu entorse.
În apă substantivele s-ar putea transforma în bule de aer sau icre din care să iasă pești vorbitori. Să văd cum voi proceda cu înjurăturile că se propagă mai greu printr-un mediu umed. O problemă dificilă va fi să nu cumva sirena de care urmează să mă îndrăgostesc să vrăjească cu muzica ei vapoarele și să mă trezesc cu ele naufragiate în metaforele mele.
Dacă în vara aceasta veniți pe litoral și observați pe țărmul mării un ins, scrutînd depărtările, să știți că sînt eu, așteptînd să se evapore marea și să apară dintre colinele de corali o   sirena.

sâmbătă, 11 iulie 2015

Ziduri crăpate din cauza toamnelor

Epiderma mea este un penitenciar fără paznici pentru zilele duse. De cînd amurgurile au început să guste din mine axele de rotație ale organelor interne s-au dereglat precum arborele cotit de la un motor care funcționează cu vise.
Dimineața  cînd măturătorii adună resturile de rouă de prin parcuri inima mea bate de ora doisprezece. Simțurile se aliniază ca planetele sistemului solar ca și cînd ar trece pe lîngă mine cea mai singură femeie din lume.

Întotdeauna întîrzii la întîlnirea cu doamnele. Pierd cel puțin două ore căutînd în cartea de telefoane numele viitorilor mei copii. Începe să-mi fie rușine de carnea mea. Nu mai am o strategie de alergat după tramvai.
Nu mai pot planifica sensul drumurilor, deși țin noaptea pantofii în frigider să consev ordinea universală a înaintării spre pustiu. Nu vă ascund că am o listă cu ordinea de intrare în paradis, chiar dacă locurile sînt ocupate.
Am devenit foarte nepoliticos. Intru în picăturile de ploaie numai pentru a pica în decolteuri. În zilele de post caut secrete în sutiene. La cîrciumă merg împreună cu preoții din cartier. Conduc mașina, doar dacă am o pasageră de lîngă mine să-mi  încălzească mîna dreaptă cu fusta.
Fac teste de paternitate cîmpiei văzînd că se lasă călărită de mii de maci. Dorință nebună de a naufragia pe malurile albe ale nimicului mă obligă să cred că mereu am fost îndrăgostit de tăcere, deși consideram că este numai o martoră mîhnită a treceri mele după un mal pe altul al fostelor primăveri. 
Am renunțat la orice relație diplomatică cu frigul. Face presiuni subtile să construiesc mulaje din ipsos amintirilor. Timpul inimii mele este bulversat de parcă ar fi un nisip impur într-o clepsidră cu defecte. Nu mai știu să înjur decît dacă traversez un grajd.
Trupul meu este ca o provincie a cărei capitală nu este trecută pe harta turistică. Aici, păsări triste își fac cuiburi în gesturile scurte de adio.

miercuri, 8 iulie 2015

O vioară scufundată în cuvinte

M-am mutat în cuvintele ei să văd dacă frumusețea este și durere. Gîndeam că de atîta candoare voi îmbătrîni mai încet și nu voi mai visa cum vîntul îmi trimite în plicuri femei dezbrăcate.
Nu voi mai înghiți pastile amare contra singurătăţii pentru a nu îmi mai foşni în urechi ca hîrtia creponată. Nu voi mai purta şosete de păstrat echilibrul în clipa cînd simt miros de epidermă nedumerită.
Chiar dacă inima mea are oglinzi retrovizoare să știu ce îmi mai face trecutul trebuia să aflu dacă asfințiturile ei erau bune de dormit și de murit. Speram ca în cuvintele șoptite să ispășesc mai ușor pedeapsa de a vinde versuri pe peroanele pustii din suburbiile orașului.

Pentru că înfiorările nu au o casă a lor eram sigur că aici le voi găsi certificatul de naștere. Poate voi face și o vizită în supermarketurile tandreții deschise pe toate străduțele înguste ale inimii unde se aud sunînd telefoane secrete.
Unde aș putea să-mi odihnesc mai bine brațele grele de îmbrățișări asemeni unor rezervoare imense de iubire? Unde aș putea admira mai bine cum trupul i se aprovizionează cu o timiditate trucată?

Numai aici lacrimile de fericire sînt legate la mijloc cu bucăți din ecuator. Este așa mult văzduh că a început să-mi crească aripi în interior și trebuie neapărat să mă înscriu în loja masonică a trandafirilor pentru a ști cîți centimetrii mai sînt pînă în paradis.
Patria are multe feluri de a se exprima însă în cuvintele diafane există o așa mare  democrație, încît  și maci pot da jos un guvern. Așteptările au cronometru, verbele nu pot fi prescurtate decît cu săruturi, îndoielile sînt scrise de un rîu orb.
Cînd am rugat-o să-și încheie nasurii de la bluză și să intre și ea în cuvintele mele m-a refuzat, spunînd că sînt prea multe resturi de idealuri și primăveri care s-ar putea să îi producă migrene.

duminică, 5 iulie 2015

Sîngele meu ca o lanternă de luminat pustiul

Trecătorile de zahăr dintre surîsurile ei fac vara mai lungă.  Cu șervețelele albastre ale dimineții în buzunarul de la cămașă mă pregătesc să mă pierd. Ca să ajung la mine nu mai trebuie să ocolesc prin amintiri. 
Dacă înaintează cîțiva  pași în inima mea  cuvintele intră în panică din cauza frumuseții. Inhalez liniștea din ierburi să-i înțeleg apropierile. Nu îmi pot explica de ce nu îi simt marginile.
 
O fi visat marea în timp ce se hrănea cu uitare? Conturul catifelat cred că îi revine doar atunci cînd doarme sau se ascunde în picăturile de ploaie să nu mai audă orologiu. 
Sînt convins că altcineva ar înfățișa-o altfel. I-ar descrie anotimpurile de pe corp în funcție de intensitatea cu care captează razele lunii și le risipește în mîngîieri. 
Poate ar spune că sînii învolburează atît de tare aerul din preajmă că ar prăbuși un fluture cu propulsie biologică. Poate ar chema un tîmplar să ducă în pădure scîrțîitul podelei de brad, datorat pașilor ei plini de mirodenii. 
Eu, pentru că aflu în fiecare seară prognoza meteorologică din părul ei străbătut de sclipiri imaginile mele au o tresărire și o aproximație specifică depărtărilor. Nu pot mărturisi, decît ora la care mîinile îmi înfloresc cînd îi ating genunchii. 
Nu pot divulga, decît efortul ei zilnic de a depozita zilele în arbori sub forma unor cercuri și de a-mi astupa urmele catre stele cu tone de candoare. 
Uneori pulverizez fixativ peste sonete să-i pot întemeia o locuință. Sîngele meu ca o lanternă de luminat pustiul o urmărește printre zodiile  inutile. 
Nu mai pot ieși de după gratiile fanteziilor ei. Mi s-au umflat brațele de atîtea răsărituri și îmbrățișări.

miercuri, 1 iulie 2015

Fii bună și lasă ecuatorul să-ți treacă peste trup

De cîte ori sînt pe punctul de a mă îndrăgosti cîteva zile la rînd fac rodajul inimii. Ne mai avînd  loc să dorm în pat din cauza fanteziilor temporar mă mut pe covor. Să nu fiu prins pe picior greşit schimb regulamentul de organizare şi funcţionare a arterelor.
Mă spăl pe mîini de trecut cu săpun de casă. Gaterul cu care îmi ascut creioanele să pot scrie zilnic cîți litrii de benzină  trebuie să cumpăr ca soarele să urce pe cer îl ascund în pivniţă. Şterg ferestrele cu piele de căprioară ca ziua să se ridice mai uşor pe ele.

Salutările de adio ale celulelor mele le înghesui în rucsacuri militate şi le arunc în debara. Dacă descindeţi în mine cînd sînt aproape îndrăgostit veţi găsi dimineţile  răsturnate asemeni unor mobile albastre.
Cînd se ridică în vîrful picioarelor să tragă perdeaua am grijă să închid telefonul  să nu-i împrăştie aromele din umeri. La sfîrșit cînd vine momentul decernării premiilor mă transform într-un jet de lumină să-i pot liniști respirația.
Pe la prînz cînd soarele se îmbolnăveşte de pojar şi emană multă căldură sînt atent să-i construiesc din fumul de ţigară umbrele răcoroase. Îi ung încheieturile rotunde şi albe cu uleiuri scumpe să revină la flexibilitatea de dinainte.
Cînd i se face foame îi tai felii de pîine cu ajutorul ghilotinei care mi-a retezat tinereţea. Apoi, o prăjesc la aragazul la care îmi încălzesc cuvintele înainte de a i le spune să nu-și revășească visele. Ca nu cumva să aibă  scurgeri de frumuseţe îi  las din nou haita de lupi din vene să îmi atace tăcerea.
Prea multă candoare rămîne neadmirată pentru că  sînt tentat ca din plutirea ei să întemeiez imperii. Nu mai plec  nicăieri. Rămîn să-i păzesc primăvara din trup. Nu vreau ca vreo adiere rătăcită să-i scotă prospeţimea din casă. Pe preșul de la intrare aș găsi toamna ațipită.