duminică, 31 mai 2015

Singurătatea are pulsul crescut

A crescut pulsul singurătății și nu trece nici o femeie prin apropiere cu vreo lumină salvatoare. Nu-i un secret să vă spun că locuiesc la parterul unui sonet unde  roua dimineții picură de la etajele superioare deschizînd în mine mii de ferestre. Este un fel de parolă lichidă ce mă ajută să intru pe teritoriul candorii.. Aici și iarba transpiră lent în timpul exercițiilor fizice executate pentru a-și păstra prospețimea.

În această încăpere aerul e plin de molecule umede și pot trece pe lîngă mine fără să mă recunosc.  Numai că numele mi-a intrat la apă ca o rufă albă și  mîinile mi-au rămas afară. Orfane, parcă aparțin cuiva care visează și pe trecerea de pietoni.
Nu știu dacă mai sînt specificate în cartea de identitate pentru că înainte de a avea capacitatea de a fi melancolic eram trecut cu tot trupul în acte. Mi s-a prescurtat și semnătura, atît de mult că nu imi mai reprezintă toate fanteziile și tot zgomotul căderilor mele. Nici drumul sinuos pe care îl parcurg să videc prezentul de febră.
Sînt ca un rîu care nu știe încotro curge nefiind stăpînit de vîsle. Mîinile nu îmi mai aparțin. Nu mai am cu ce să amîn incertitudinile de pe coapsele ei albe. Nu mai pot construi mobilier pentru dragoste, decît cu defecte. Ciorchinii de struguri pe care îi culeg au boabele pline de eclipse de soare.  Parcă și propozițiile au prins un pic de acreală.
Este foarte dificil sa mai rotunjesc șolduri cu palmele. Nu mai cu ce să-mi dactilografiez scrisorile pe le trimit viitorului.  Ultimile expediate erau pline de falsuri și nervozitate. Acum apelez la privighetorile din grădină să-mi transcrie ideile pe portative și să le cînte. Dacă nasturii de la cămașă îmi leșină cînd stau în tramvai prea aproape de vreo tînără degetele îmi sînt atît de străine că nu îi mai pot revigora. 
Numele meu asemenea unei salopete spălate în fiecare zi s-a strîmtat exagerat de mult. Există riscul să-mi rămînă și picioarele pe afară și să rătăcesc sensurile. Nu o să mai înțeleg dacă mă îndreapt spre vreun far de la marginea fericiri sau spre stele.
Mă simt ca bărbatul care i-a tăiat sfîrcurile soției pentru că pruncii sugeau de dimineața pînă seara și nu mai avea  timp să-i calce pantalonii.

sâmbătă, 30 mai 2015

Șervețele din albastrul dimineții

Peste cîțiva centimetrii  se termină primăvara. Mai fac un nod la batistă. Timpul mi-a tras la xerox trupul în așa de multe copii că ma întreb îngrijorat unde le ține depozitate. În fiecare an mi se dăruiește cîte o trusă de machiaj cu nuanțe din ce în ce mai închise.

Aerul se scumpește. Liftul ce mă transportă în văzduh mărește zilnic prețul biletelor. Ca să nu-i deranjej lumina din epidermă doamnei ce se odihnește pe umărul meu, tinerețea mea s-a subțiat atît de mult că chiar dacă aș încerca să plec din inima ei nu m-ar simți. 

Poate nu ar mai trebui să umblu îmbrăcat cu tricoul moștenit de la tata. Mă strînge asemenea numelui, provocîndu-mi o durere suplimentară. Poate ar trebui să-mi planific mai bine fanteziile și să evit revolta decepțiilor. 

Viitorul crește în ferestre din ce în ce mai lent și mai de neînțeles. Lucrurile sînt tot mai constrînse de forma lor. Marele meu noroc este faptul că singurătatea are aceeași grupă sanguină ca mine și sîntem deseori confundați. Avem aceleași experiențe de naivitate și mirare. 

Tînăra de lîngă mine, ce-și trece mîinile prin părul meu să-mi citească gîndurile, rămasă însărcinată de zece minute îmi spune la ureche că vrea să aibă gemeni. Sînt fericit că măcar aici sînt îngăduite repetițiile. Cu șervețelele din albastrul dimineții voi șterge nimicul ce produce atîtea energii în arterele mele.

vineri, 29 mai 2015

Dăunători de lux

Trebuie să se facă un import masiv de canibali, cazaţi obligatoriu în parlament. Este nevoie și de cîțiva litrii de mercur  drept aperitiv pentru înalții dregători să știm temperatura minciunilor.
Dacă ar fi să întemeiez o suburbie lîngă oraș din gîndurile lor cred că aș face o copie fidelă a iadului. Și-au luat  carnete de conducere pentru a putea circula prin  fructe și pepeni ca să nu le mai fie ascultate telefoanele. 
Și-au pus fotografiile în vitrinele unui punct la cîțiva centimetrii deasupra ridicolului. Au pus deoparte hîrtie igienică și pentru clipa cînd vor muri. Le-am scris o scrisoare politicienilor să nu mai penseze găinile ca ouăle să iasă fără erori și sprîncene.

Oamenii sînt împuşcati pe străzi cu fluturaşii de salarii și ei îşi pun proteze dentare ca să schimbe sensul cuvintelor și autorii crimelor. Sînt împinși de pe trecerile de pietoni cu btutalitate să poată trece sărăcia plină de clorofilă.
Un ales în vizibilă pierdere de popularitate a promis alegătorilor din cartierul meu că va spăla pe dinţi toţi cîini vagabonzi să aibă un lătrat civilizat şi o muşcătură aseptică. Oamenii aceştia sînt pregătiţi să fure scara primăverii să nu se mai urce în pomi.
Sînt gata să care aerul montan în rucsacuri şi îl ducă acasă. Îşi încălzesc cuvintele la aragaz să nu facă amigtalită în timpul discursurilor interminabile din pieţele publice. Urcă fără jenă vîntul pe acoperişuri să nu cumva să risipească ceaţa din jurul nostru.
Beau ceai făcut din adjective ca biografia să le fie cît mai ornată. Ca să arate mai atletici fac baie numai în apa cu muşchi puternici. De două ori pe săptămînă îşi fac transfuzii cu seva de trandafiri sălbatici să comploeteze părţile ce le lipsesc din suflet.
Din această cauză mă simt un exilat  la mine acasă. Dacă dau cămaşa la o parte inima mea se vede ca o casă nelocuită. În privirea mea soarele se răceşte. În toate  propoziţiile mele stă scufundată deznădejdea ca o moară eoliană din Olanda.
Dacă mă laudă cineva încep să şchiopătez. Dacă sînt fericit cinci minute într-o zi, de ruşine  nu mai ies în lume. Trăiesc în această țară ca şi cînd aş bea cucută să mă însănătoşesc.

duminică, 24 mai 2015

Cuvinte internate la sanatoriu





-Domnule, de ce ți-ai scos amigdalele?
-Ca să pot striga mai tare împotriva guvernului.
 -Tu, de ce i-ai făcut test de paternitate omului de zăpadă din curtea ta?
-Să știu cu adevărat dacă fetița  este a mea.
                 

                                  *  *  *


-Aceste locuri sînt rezervate mamelor, spuse o tînără bărbatului așezat pe scaun.
-Bine domnișoară, dar dumneavoastră nu sînteți gravidă și nu aveți nici copil.
-Domnule, să știți că eu sînt însărcinată de un sfert de oră.




sâmbătă, 23 mai 2015

Pudriera cu himere


Este neînchipuit de plăcut ca o doamnă cu gesturi complet inutile să  accepte să fie neatentă ca eu să o pot privi în siguranţă. 
Deși podeaua scîrțăia sub greutatea frumuseții ei, nici nu-mi trecea prin cap să chem tîmplarul  pentru a lua  cu el această indiscreție a lemnului de brad.
Numai în cîteva minute aerul din jurul trupului  își dublase prețul și era foarte probabil ca perdelele să se sinucidă deoarece nu putea imita misterul din rochia ei.
Cred că se hrănea numai cu petale de trandafiri de avea pielea atît matinală. Bănuiam că produce exclusiv sinceritate.
Cu siguranță locuia la primul etaj al unui sonet și nu folosea liftul ca să facă zgomot pentru că atomii nevăzuți din apropierea ei emiteau o muzică nefirească ce-mi agresau simțurile.
În priviri i se observa un conflic luminos între lanul crud de grîu și albastrul braconat de pe un iaz ațipit între păduri montane.
Avea un spațiu atît de imens în surîsuri că nu ar fi fost nici o mirare dacă aici s-ar fi organizat olimpiada mondială de sărutat.
Putea face cu întuneric cu părul în ferestre. Lîngă ea iertai mirosul de pelin. Îi treceai cu vederea faptul că răvășea lumina atît de diplomatic și fără nici o  planificare.
Devenisem brusc neașteptat de politicos de nu știam cum să-i spun că vreau să-i hrănesc haita de lupi din artere pe care o aud urlînd de foame.

vineri, 22 mai 2015

Documentar populat cu peisaje obosite

S-a cam uzat trupul meu. Numai de cîte ori am traversat grădina să văd dacă trandafiri mai au nevoie de idei pentru a înflori. Numai de cîte ori am iscat primăvara în oraş să am cu cine citi gîndurile copacilor. Am mers cu respiraţia întreruptă la servici să nu rup dimineaţa în bucăţi.  Nu mai eu ştiu cît am stat în picioare urmărind faţada vechilor clădiri pentru a descoperi chipul unui domnitor model. Dacă mă gîndesc bine aproape sînt bun de murit. Pare o nimica toată, doar cîteva julituri ici colo. Însă cînd îmi ascut creioanele fac febră musculară. Dacă ridic fusta unei tinere mă dor mîinile de parcă aş fi cărat lingouri de aur. Mi-am dorit să intru într-o picătură de ploaie să cad împreună cu ea pentru a simți partea estetică a gravitației. Însă din cauza emoţiilor am picat în decolteul unei doamne. Am stat acolo îmbătat de jocul rotund al celor două cercuri pînă seara cînd și-a dat sutienul jos și am putut să mă risipesc peste colinele ei.

Corpul meu nu își mai costruiește vise în regie proprie. Acum apelează la o femeie cu epiderma de sidef ce ştie să facă întuneric în cameră cu părul ei lung şi buclat. Ca să-i explorez formele şi să nu ma rătăcesc trebuie să mă ţin după cusăturile capotului cu care umblă prin casă. Simţurile mele au căpătat o agresivitate neîndemănatică și mi-e frică să mai dorm cu telefonul în mînă să nu sune vreo vişină roșie de forma unei guri de adolescentă. Aș fi onorat dacă cineva s-ar ruga pentru mine ca primăvara să nu îmi mai răscolească amintirile. Şi frigul se întoarce prematur  să facă mulaje paşilor mei. Am renunţat la obiceiul de a unge încheieturile femeilor cu ulei din flori de salcîm. Am casat şi macaralele cu care mutam candoarea iubitelor după o coapsă pe alta. De departe se observă cum cineva încearcă să blocheze semafoarele  în intersecţiile inimii ca idealurile mele să ocolească prin suburbiile sărăcăcioase ale oraşului.

Trupul meu s-a deteriorat mai mult decît planificasem.  Multe din evenimentele destinate mie  nu le-am trăit din neatenție. Măcar nu le-am copiat pe vreo ciornă să le studiez cînd iarba pleacă în concediu şi se face linişte în cuvinte.  Instictele mele difuzate întotdeauna în original s-au demoralizat văzînd cîte şantiere a deschis cerul în carnea mea. Gesturile mi-au devenit atît de lente de parcă să-ar întoarce după cîmpul de luptă. Sînt atît de multe falsuri în jurul meu că şi săruturile s-au apucat de braconaj. Cu îmbrățișările unor doamne nu mai poţi  lega nici un buchet de lăcrimioare. Mîinile îmi înfloresc doar între doi genunchi albi. Sînt atît de multe colocvii despre tăcere şi căderi de nu mai am timp să completez formularele necesare  iubirii. Și așa fericirea este plecată cu anii în permisie.

 În zadar mi-am trimis celulele la reciclare.  Nici prestigiul de a vîsli într-un fruct nu m-a ajutat. . Nopţile tot intră pe furiş sub fotografia mea din cartea de identitate. Sînt parcă o erată a unui secol apus pe care nu o consultă nimeni.

miercuri, 20 mai 2015

Ambuteiaj în artere

Am aflat că singurătatea are aceeaşi grupă sanguină ca mine. Prima grijă a fost să-mi schimb semnătura şi să nu  mai privesc marea niciodată. Am renunţat la pantofii cu găuri în talpă ce mă ajutau să nu mă rătăcesc niciodată. Încălţat cu ei simţeam cînd mă apropii de pămîntul natal sau de vreo dansatoare ce consideră rochia un bagaj inutil. Atunci mi-am dat seama de ce în urma paşilor mei este numai nefiinţă. A trebuit să accept că sînt ruda de gradul doi și al tăcerii. Constat am numai  neamuri unde nimicul este materia primă din care sînt alcătuiţi. Unul  a propus ca ploaia să fie acceptată în programul rabla pentru că de atîta vechime picăturile îi perforează cămașa. A acționat în instanță și cerul. De cîte ori apăre curcubeul nu poate să-i determine diametrul pentru a stabili aria nevizitată de lumină.

De cînd am descoperit acestă complicitate îmi dau întîlnire cu femeile doar între versurile de dragoste. Aici,  textele dau un gust plăcut iubirii. Acum, nu îmi mai este teamă că inima  poate fi zdrobită şi cu un trandafir sau că ocolesc eul meu prin buruieni. Simt cum zilele evadează din trupul meu, lăsînd în urmă şiruri interminabile de umbre. Infinitul stă întrerupt în mine  ca o maşină ce aşteaptă să fie repusă în circulaţie autostrada veşniciei pentru a porni mai departe. Ştiri despre fîntîni, idei ciobite, amestecul secret din sîngele meu de răsărit şi asfinţit, nu mai ascult decît de la gura proaspăt rujată. Nu o să mai dezleg ierburile din pămînt cu ajutorul briceagului să nu le rănesc. Nu o să mai rotunjesc în pămînt cartofii cu mîinile.

Acum îmi dau seama de ce zîmbetele mele ca să ajungă la destinaţie trebuiau timbrate. Numele îmi obosește văzînd cum  prezentul se ridica la fereastră din ce în ce mai palid. Tuneluri pe unde căldura intră în cuvinte au pereţii tot mai prăbuşiţi. Obrazul meu seamănă tot mai mult cu zidul unei mănăstiri în care frigul stă ascuns ca un criminal alb. Chiar şi izvorul din spate casei ce face dese meandre de frica ţînţarilor mă priveşte nedumerit. Dacă ascult mai atent vocile din frunze mi se îngălbenește cămașa. Prietenia mea cu dimineţile proaspete devine tot mai lentă, iar fanteziile nu mai au seva de altă dată.

În celule mi s-a intaurat o modestie regală. Mi se oferă tot mai multe monezi să le folosesc la singurul telefon de la care pot vorbi cu iadul. Funicularul încărcat cu idealuri care trece dinspre răsărit spre apus şi-a suspendat staţia din dreptul casei mele şi mă întreb dacă mecanicii ce îl dirijează sînt sănătoşi la cap. Nu ştiu pe cine să învinovăţesc cînd văd că toate obiectele din jurul meu îşi dizolvă formele cu neruşinare şi mă prvesc în ochi atît de uimite ca şi cînd aş fi sus vreo măscare la adresa regimului politic. Şi aerul este din ce în ce mai ieftin, însă ce mă doare cel mai tare este că şi cele două spaţii gemene ale sutielor s-au micşorat.

Dacă vedeți  un bărbat umblînd pe străzile lăturalnice ale oraşului cu o traistă de regrete pe umăr să ştiţi că sînt eu, răzvrătindu-mă împotriva tinereţii mele.

marți, 19 mai 2015

Prestanța unui om cumsecade

Pentru cei din cartierul meu sînt un  cetățean cumsecade care montează borne kilometrice în  lungul viselor. Puţin supărat că nu am reuşit să fac din verbe nişte mitraliere performante. Nu mi-am înscris costumul de haine la nici un concurs de sinceritate. Bocancii mei de proletar întîrziat s-au adaptat repede comportamentului de tîlhar al capitalismului şi acum suportă toate tipurile de noroaie. Îmi încălzesc șosetele cu muzică de jaz și am grijă cînd mă încalț  să nu fie de culori diferite pentru că toată ziua voi merge crăcănat.


În ficare dimineaţă urc vîntul pe acoperişuri să nu-l muşte cîinii şi alimentez soarele cu benzină să poată urca bolta cerească. Dacă arborii devin prea îngînduraţi privind suburbiile oraşlui trimit cîteva păsări să le promită rafale de ploaie. Nu plec de-a acasă fără să-mi montez aripile interioare ca nu cumva să fie decretată ziua fericirii în patria mea şi eu să nu fiu pregătit. La un asemenea eveniment ferestrele pot face febră. Cupolele bisericilor s-ar topi, iar firele de iarbă ar uită tot ce-au cugetat despre libertatea sinuoasă a fluturilor.

Mi-am cîștigat statutul de simbol al cartierului mai ales după ce m-am întors din Afganistan victorios. Cea mai mare izbîndă a mea acolo a fost aceea de a lăsa aerul să treacă peste graniţe fără paşaport. Cred că se vor scrie versuri despre numele meu după ce i-am găsit loc de parcare sărăciei într-o înjurătură. Notorietatea mea a venit şi din modul politicos și inedit de a mă purta cu trupul femeilor. Pentru a le înclina iubirea în inimă spre partea însorită  mă ajut cu un cric de mătase. În semn de dragoste le ridic zîmbetele pînă aproape de extaz,  le salt sîngele în artere pînă cînd buzele se colorează în roşu. 

Ca să dobîndesc şi mai mult respect în cartierul meu am interzis tuturor să facă dragoste în faţa cîinilor sau să mai spele găinile  cu dero ca ouăle să fie albe. Nimeni nu mai are voie să dea cărţile necitite la orfelinat şi nici să scrie cu ziduri poeme despre eternitate. Faptul că locuiesc la etajul trei al unui sonet nu negociez cu nimeni locul unde trebuie amplasate crîşmele şi nu primesc cu chirie pe nimeni care din prea multă laşitate bagă cuvintele în panică. Odată ce am primit diploma de cetăţean cumsecade al cartierului meu nu-mi rămîne, decât să privesc mişcarea lentă a lumii asemănătoare luminii ce se roteşte într-un nufăr.

joi, 14 mai 2015

Un maidan plin de înfrîngeri

De cîte ori fac dragoste întocmesc un proces-verbal. Notez toate amănuntele.  Cît de ieftin este aerul din cameră, dacă nehotărîrea perdelelor nu este prea mare, încît să-mi cenzureze spontaneitatea. Specific dacă mobila este în stare să negocieze o fărîmă de magie pentru a-mi risipi improvizațiile. Descriu parametrii de efort, condițiile în care extazul poate fi pus în primejdie, istoricul pernelor, agresivitatea simțurilor. Gradul de dificultate al săruturilor, prospețimea cuvintelor, actualizarea inspirației sînt adăugiri esențiale.


Dacă nu este destulă lumină să văd ce scriu înfăşor propoziţiile pe filamentul becului sau aprind degetele care sînt ca nişte lanterne sub acoperire. De fapt, cu ele mîinile văd şi prin capotul și părul femeilor. Graba de a mă despărţi de tot ce se află în jurul meu şi a le abandona în trecut îmi impune o anumită indiscreţie. Şi cît aş fi de politicos trebuie să notez  ora la care gura ei refuză cuvintele şi ochii îi degajă grădini de flori nelămurite. În clipa în care sîngele i se rătăceşte într-un cor de privighetori acestea trebuie consemnate asemenea unei limbi descoperite pe aripile unui flutur. Notez dacă trupul ei divulgă primele înţelesuri ale constelaţiilor, cît din rezevele  de revelaţii au fost date la topit şi pînă unde poate vîsli într-un fruct proscris. Între silabe îmi ascund îndoiala şi fantezia mea dezechilibrată. Îi scriu aici adîncimea zîmbetelor ca adjectivele să nu îmbătrînească în vremurile care vor veni.

A rafina necontenit iubirea este opera unui pedant ce nu ştie să intre oraş odată cu pădurea. El ia ostatici în uitare numai indivizi tragici ce nu pot locui într-un cort de petale.  Procesul verbal întocmit de mine este un  act  necesar pentru consemnarea ereziilor coapselor, albul imperial din umeri de unde porneşte dimineaţa nepieptănată, sunetul din degetele tale ce mă salvează inima de eclipsele de tandreţe. Fericirea din noi nu apune odată cu soarele, dar se poate risipi. Devine o moleculă cosmică nereciclabilă. Dacă o notăm într-un proces verbal ne scoate din starea de vinovăție.

Îmi plac olimpiadele de mîngîieri însă scorul trebuie trecut într-un proces verbal. Este motivul pentru care nu mă apuc de iubit cînd sînt nebărbierit  și am tricoul murdar de iarbă. Ador lumina ce se întoarce pe cealaltă parte în trupul ei, privirea ce produce dezordine în gesturi, dar aceste mici războaie trebuie consemnate. Nu vreau să mă încaier cu mine însumi că nu am notat tot ce ține de ea, toate anotimpurile imaginației ei. M-aș simți ca un maidan plin de înfrîngeri.  E ca și cum aș trișa ziua de mîine și nu aș trece-o în calendar.

duminică, 10 mai 2015

Trupul meu ca un fost prieten uitat

Sînt la vîrsta meteoriţilor care încep să cadă producînd cearcăne ierburilor. Excedentul meu de vise este atît de mare că aş putea întemeia o suburbie unde chipurile oamenilor ar fi senine,  iar privighetorile ar dormi în cîntecul lor. Sînt obişnuit să locuiesc cu frigul alături de lăutarii ce-mi mutilează nostalgiile. Lacrimile mele au devenit agresive din cauza sărăciei. Numele îmi stă strîns pe trup ca o husă  să nu-mi fie jefuit și sufletul de dregătorii politicii ascunși în castele.

În carnea mea poţi ascunde tot cerul fără să se simtă lipsa lui sau stelele să perceapă vreo durere că le-am schimbat poziţia. Dintr-un surîs am capacitatea să reconstitui o doamnă fugită în lume pentru că nu a mai avut bani să-și cumpere aerosoli. Nu mai caut în peșterile preistorice primele semne ale fericirii desenate în piatră. Mitingurile împotriva singurătăţii au devenit specialitatea mea. În fiecare seară dau petreceri împreună cu trandafirii să mă obișnuiesc cu veștejirea și cu  tragica lor mărturie.

Meditez fără scandalizez clasa gurmanzilor cum să fac un import de canibali pentru trădătorii de țară. E dificil să-i descrii pe acești indivizi fără să le cunoști personal convertirea poruncită. Mint de dimineața pînă seara de se depopulează aerul de zbor.. Singura soluție este să le cunoști boala interioară ce le emoționează discursul. Trecerea vremii mi-a creat alura unei izvor ce dărîmă podul pe sub care trece. Sînt destul de politicos și nu mai pot aştepta pe trepte. Am o durere chimică în tălpi pentru că toata viaţa mea am coborît. Nu mai pot lăsa păsările să se urce pe policlinici şi spitale să nu contamineze apoi copacii și ploile cu strigătele suferinței. Acum umbra mea nu se mai udă, decît cu vin. Gesturile nu au memorie, mîinile nu îmi mai înfloresc așa de repede. Am renunțat la îndoială ca la o haină cu nasturii rupți. Marile mele izbînzi au fost eșecurile și uitările nedureroase În schimb  am inițierea omologată ca  o femeie să mă  primească între ornamentele ei  ca pe un patriarh.

sâmbătă, 9 mai 2015

Vrei să fii văduva mea?

 "Angajez doamnă să aibă grijă de singurătatea din arterele mele" aşa sună anunţul pe care l-am dat la mica publicitate. Știu că din cauza dorului de pămîntul natal şi al tăcerii se moare. Mă străduiesc de mult să determin o femeie să fie viitoarea mea văduvă şi această activitate zilnică aproape mă desparte de propria-mi viaţă.


Cineva trebuie să-mi cenzureze metabolismul provincial. Imaginaţia îmi umbla în capot de noapte din bodegă în bodegă. Nu am mai aranjat umbrele în arhiva lor de anul trecut. Din cauza echinocţiului de primăvară am rămas jumătate alb, jumătate negru şi trebuie să fiu uniformizat să nu creadă lumea că sînt un deghizat meteorologic.

Am nevoie de acestă doamnă măcar să-mi încălzească vocea.  Să-mi planteze semne de circulaţie pentru a ocoli iluziile şi frigul ce se bulucesc în vîrsta mea. Eu nu am timp. Trebuie să dau cu fixativ literelor şi cuvintelor să poată primi adevărul între ele cu un aer festiv. Am  nevoie de cineva care cunoaşte meseriile primăverii şi nu face mişcări bruşte lîngă inimă.

Cineva care nu îi este frică de întuneric şi nu face plajă la lumina regretelor. Dacă se urcă în tramvai să scoată bilet şi pentru pădurea ce vrea să cucerească oraşul. Să nu arunce poeme de la fereastră şi să nu meargă cu liftul pe gratis. Poate fi acuzată că produce evaziune fiscală infinitului. Să aibă un comportament liric astfel încît trecătorii să aibă impresia că viața este numai o amînare a eternității.

Să îl fi citit pe Marx  să știe să înființeze colhozuri de cochetărie și spontaneitate. Să cunoască mitologiile singurătății, biografiile statuilor în care popoarele își vizualizează deruta. Să nu lase umbre în cana de ceai sau pe aripile fluturilor. Manifestam o grabă păguboasă precum nevoia de eternitate să lucrez cu cu o asemenea doamnă. Voiam să mă scoată din vidul erorilor din mine. Să nu mai mă doară asfințiturile. Cuvintele mele să aibă aroma frunzelor de cimbrișor.
În urma anunțului meu nu s-a prezentat nimeni. Am rămas același submarin orb într-o mare fără porturi.

miercuri, 6 mai 2015

Şosete politice

Din grabă  mi-am pus în piciorul drept o şosetă albastră şi în piciorul stîng o şosetă roşie. Cînd am ieşit pe stradă cu un picior mergeam pe trotuarul din stînga şi cu celălalt pe trotuarul din dreapta. Şosetele nu se suportau să meargă apropiate. Aveau ideologii diferite. Aspiraţiile şi viziunile lor erau diametral opuse.


Aveam un mers neputincios, plin de dureri, haotic. Paşii mei aveau ceva tragic şi fără direcţie. Parcă eram ginerele nedorit al aerului pentru că şi acesta se dădea din faţa mea să nu-l calc şi să-l strivesc. Nu am reuşit să înaintez nici zece metri, deşi mă ţineam de razele soarelui cu amîndouă mîinile. Şi nefericirea îşi schimbase poziţia în trupul meu. Pînă la acest incident citeam în mers, visam, asfinţeam. Îmi dirijam traiectoria cu micile găuri din talpa pantofilor pe care le foloseam pe post de radare.

De teamă să nu cad şi să răvăşesc peisajul din interiorul meu m-am întors acasă şi am îngropat şosetele sub un copac gînditor. Ulterior am constatat că șosetele îmi pricinuise daune. Arătam ca un soldat întors din prizonierat norocos că nu fusese despicat în două. Oricum pantalonii mei nu mai puteau fi folosiți. Erau crăpați din fața pînă în spate ca și cînd picioarele mele provocase o alunecare de pămînt. De atunci am rămas cu o teamă de nedescris de crăpături. Nu îmi este frică de înălţime, de scorpioni, de broaşte, că se schimbă regimul politic.


Crăpăturile însă îmi provoacă sudori reci, degetele nu mai văd, iar inima îmi trepidează ca un motor ce funcționează în două bujii. Am luat pastile contra crăpăturilor, flacoane întregi fără nici un rezultat. Frica s-a accentuat atît de mult că mi-a sărit minutarul de la ceas. Psihologul de crăpături mi-a spus că nu îmi fac nici un rău, nu muşcă, nu ţipă şi nici nu îţi cer să le iubeşti. Doar ruinează. Sînt ca nişte denunţuri ale zidurilor. Sînt un soi de trădări ale cerului ascuns în obiecte. Crăpăturile din asfalt, din blocurile sînt mărturisiri ale vîrstelor. Par nişte eşecuri ale unei lumi ce nu îşi mai poate imagina viitorul. După amiezile, sentimentele, amintirile au crăpături.  Majoritatea cuvintelor folosite în parlament au crăpături. Cu chipul de argilă ca al unui proletar mă întreb dacă toate crăpăturile lumii sînt din cauza şosetelor.

duminică, 3 mai 2015

Nu vreau să mai fiu un cireș umblător vizitînd orașul

Unii stau lungiți în şezloguri şi dau comenzi ameţitoare de ți se desfac șireturile de la pantofi. Cer să  vină primăvara ambalată în conserve de aur. Comandă musculatură proaspătă pentru apa în care urmează să facă baie. Cînd șantierele fanteziei se instalează în dormitoarele lor vor mecanici nemți pentru repararea utilajelor defecte. Dau dispoziție ca amintirile lor să fie legate în pachete cu ajutorul ecuatorului pentru a le menține calde. Își injectează modestia cu botox. Ei sînt soldații neinstruiți ai capitalismului neputincios din țara mea.

Am fost obligați să ne sînt păstrăm cuvintele în frigider pentru a ne exprima friguros, reducînd la maxim prescurtările conspirative. Ca să nu mai putem visa ne-au înghesuit în rucsacuri aerul prefăcut dintre două adevăruri false. Cînd a sosit momentul să tragem răsăritul dintre rădăcinile ierburilor ni s-a spus că s-ar putea să scoatem la lumină toate decepțiile veacurilor trecute scurse sub pămînt și ne-au trimis prin poștă harta intersecțiilor din interiorul nevrozelor.

Deși mă hidratez cu apa națională din Dunăre viaţa mea este o ciornă plină cu mîzgălituri, ştersături, adăugiri unde înalții dregători își calculează spontaneitatea. Ei nu mai gîndesc să nu le plagieze cineva ideile. Participă la campionatul mondial de dezonoare și mereu se clasează pe podium. Își mențin maturitatea în stare sportivă căutînd să-şi mai pună pe cer cîte o stea fierbinte numai că nu prea găsesc cerul, iar ele nu vor nemachiate. Pentru ei poporul reprezintă milioane de indivizi ce comunică între ei prin intermediul nefericirii și nu pot fi civilizați, decît cu morfină. Casele oamenilor au fost transformate în urne de vot imense unde se antrenează să suporte realitatea.

Dacă din mine scad timpul cît țin pumnii strînși în buzunare, scad substantivele intrate în panică pentru că primăvara întîrzie nu ştiu cît ar mai rămîne din înălţimea mea. Dacă mai scad și orele în care am fumat ca văzduhul să nu creadă că este singurul asediat de nori cred că aș rămîne cu puține kilograme. Dacă elimin etuziasmul, zborul, revolta este posibil să rămîn fără defecte și să le fiu pe plac. Dacă abandonez din mine terenurile virane unde ei își aruncă gunoiul, alunecările de teren ce îmi frîng iubirea aș deveni un prizonier eliberat la schimb cu un pluton de minciuni.
Ca să traversăm autostrada aceasta răsucită plină de zgură și denivelări nu trebuie să ne mai purtăm ca niște cireși umblători.

vineri, 1 mai 2015

Lumina așteaptă prăbușită în noi

Sinceritatea este un fel de pernă erotică ce te poate sufoca dacă nu ești atent. Patria este condusă asemenea unui ospiciu. Muştele sînt omorîte cu arcul cu săgeţi. Trenurile pornesc din gări în funcţie de bolnavii pe care îi transportă. Primii sînt întodeauna cardiacii. Curajul, patriotismul şi inspiraţia s-au decolorat. Minciuna se poartă cuviincios și acasă și piețele publice. Altfel nu ar fi cea mai curtată doamnă. Cînd vrei să denunţi impertinenţa şi prostia constaţi că nu există nici o instanţă care să aibă o registratură pentru aşa ceva.


Am auzit că sînt nişte gospodari prin Bucureşti care şi-au redus din atribuţiile casnice să aibă vreme să conducă  ţara. Însă, nu fac altceva decît să ne dea prin maşina de tocat visele şi idealurile. Nu sînt în stare să şteargă nici vitrinele unde ne păstrăm smerenia. Mi-e teamă să mai beau și apă că se găseşte repede un aşa zis capitalist ca să se plimbe cu barca prin mine. Dacă aprind o lumînare la care să-mi citesc drepturile din constituţie mereu se găsesc cîțiva indivizi care să-mi facă nişte făgăduinţe. Imaginaţia face contrabandă cu dorinţe. Primăvara prescurtează în noi revolta și ca să nu fim recunoscuți purtăm ochelari fumurii.

Îi aud pe cei ce cad în propriile cuvinte cum cad privighrtorile în cîntecele lor şi cînd ies să-şi cumpere o pîine sînt plini de vînătăi şi de funinginea înfrîngerilor. Nu vreau să mai mă fac că aţipesc cînd văd atîţi netrebnici cum ne trag dimineaţa de sub picioare. Nu vreau să mă fac că nu aud cînd ei se roagă lui Dumnezeu să le ascundă urmele. La mine în cartier nu vezi un semn de circulaţie pentru soare. Lumina este indecisă să intre în noi. Nu vezi un curcubeu deasupra viitorului. Altadată cu tinereţea mea iscam primăvara în piaţa publică. Speranţele miroseau asemenea pămîntului natal. Libertatea însă dă semne că are diabet. Nu ar trebui să dureze prea mult această teroare a nefericirii. În inima mea simt cum cineva născocește sensuri iresponsabile.