vineri, 27 februarie 2015

Bolnavii care ne conduc pot compromite și Munții Carpați

Nu-mi spune de ce trupul tău are atîtea ascunzişuri, atîtea coline albe, lente şi domoale. Nu-mi răspunde dacă accepți să-mi fac concediu de odihnă all inclusive în golful coapselor tale. Observ că tinereţea  ta se străduiește să aibă o respiraţie parfumată pentru a  nu deranjeza primăverile. 
Şi aşa îmi este greu să îmi mai definesc certitudinile. Ziua trece pe furiş strada şi se ascunde sub poza de pe cartea mea de identitate producînd mici goluri pe chipul meu. Nu mai am instinctul războinicului  să prescurtez zîmbetele femeilor şi să le intercalez între cuvintele pentru a descrie viitorul cu mai multă prospeţime. 
 În textele mele de-abia se mai aude cîte o privighetoare oftînd. Cu cît caut mai mult adevărul cu atît mă simt mai singur. Îmi pare că sînt din ce în ce mai puţin independent în numele meu. Planurile pe care mi le făcusem să devalorizez minciunile provenite din grajduri îngrijite de tipi cu papion au rămas necitite ca niște utopii dramatice. 
Politicienii iau decizii după cum îi dor şalele și după cît de comestibile sînt substantivele pe care le folosesc. Pentru contemporanii mei  moartea este o datorie neachitată. Sînt amendați și pentru că folosesc lumina în scopuri personale, hrănindu-și politețea și timiditatea. Ni s-a confiscat rețetarul pentru îndoieli și deziluzii. Singurele instituții protectoare prezente sînt tribunalele inimii. 
Nu mai poţi evada
din tine. Visurile noastre sînt biciuite în birouri aristocratice. Pofta de a trăi a devenit o demnitate obosită și neomologată. Ca să ne protejăm de microbi mai întîi ne internăm hainele în spitale. Pentru că nu avem nici o aptitudine să ocupăm o funcție în stat nu ne mai putem stabili originea. Lumina pare o văduvă ce ține conferințe de presă să demonstreze că apusul nu îi este amant. 


Vă rog din suflet, nu mai respectați și egoismul, orgoliul și  defectele altora. Iadul este întotdeauna lîngă noi, iar tăcerea așteaptă să ne cucerească. Bolnavi care ne conduc pot compromite și Munții Carpați.

sâmbătă, 21 februarie 2015

Am julituri pe tot corpul de cînd am trecut la capitalism

De cînd s-a schimbat regimul politic la noi în țară am julituri pe tot corpul. Pe chipul meu au apărut o mulțime de trepte ca minciunile unora să poată urca mai ușor. Ideile nu îmi mai rămîn gravide și între două bătăi de inimă prezentul este inundat de umbre. Cînd vîntul pleacă de la barul din colț și nu mai reușește să se urce pe acoperiș fiind prea amețit îi împrumut cîteva din zborurile mele frînte. Nu mai am curaj să merg cu tramvaiul, decît după ce îmi vopsesc visele în culori europene. Am probleme  cu singurătatea care a luat forma epidermei mele și nu mă mai pot încheia la cămașă. Nu vă spun că din cauza tratamentului cu inocență mi-a apărut niște bășicuțe mici pline cu apă asemănătoare lacrimilor.

Nu știu ce se întîmplă cu mine am devenit foarte sensibil de cînd am trecut la capitalism. Mi s-a modificat și imaginația, viitorul durează mai puțin. Cu cît sînt mai romantic cu atît apusurile devin mai grele și femeile din jurul meu mai puține. Nu mai am nevoie de oglinzi să îmi descifreze adevărul din labirinturile coșmarurilor. Teoreticienii din școlile elitelor privind ratarea s-au îmbolnăvit de strabism și risc să rămîn fără mine însumi dacă mă las analizat de ei. Prea multe pretexte pentru sinucideri. Culorile au devenit agresive și pictorii folosesc numai nuanțele din ierburi pentru tablourile expuse în interiorul inimii. Obosești numai să ai grijă de tine însuți să nu ți se mai producă alunecări de teren în suflet. Am împrumutat o parte din nefericirea cailor care este mult mai profundă. Tinerețea nu mai poate fi prelungită nici de cel mai îndrăzneț mit.

Prezentul stă numai la bodegă. Din cauza unui exces de libertate au apărut forme noi de manifestare a iubirii și uri. Nu există nici un centru de tratament pentru ticăloșie, impostură și braconaj urban. Cînd am încercat să ridic o baracă din lemn pentru promovarea sincerității am fost sancționat că nu am autorizație de construire. Cînd am luat hotărîrea de a energiza bețele de chibrit să dau foc ezitărilor din orașe a venit un domn legitimîndu-se cu carnetul de partid și mi-a interzis. Oamenilor le-au crescut tentacule și poartă arcuri cu săgeți ce produc depresii. Revolta s-a prescurtat atît de mult că pare un rest de înjurătură. Umilința este o formă geometrică schimbătoare ce  a devenit primejdioasă și pentru munții din apropiere.. De cînd am trecut la un nou regim politic nu îmi pot face un autoportret real decît păzit de un pluton de mascați.

sâmbătă, 14 februarie 2015

Tărîmul unde fericirea ajunge mereu cu întîrziere

Dimineața desfac petalele trandafirilor cu telecomanda și dau mierla un pic mai tare să audă şi vecinii. Apoi trag răsăritul la xerox  îl pun sub fotografia mea din cartea de identitate.  Spre seara  fac o copie și amurgului și o depozitez între filele caietului meu cu amintiri. 
Zilnic fac această muncă de necalificat sperînd să acumulez atîta tehnică, încît să asigur succes adevărului. Am văzut puse în mișcare prea multe erori. Îndoielile din sufletele noastre au devenit o obligație. Un prezent atît de sărăcăcios în revoltă nu am mai avut de cînd toată lumea îl citea pe Marx. Hoția nu mai produce suferințe nimănui.

Simt cum mă îndepărtez de mine cu pași mărunți și fără nici un dramatism. Înfrîngerile s-au transformat în agenții de știri. Mă încurajează apariția pe harta țării a fabricilor de salivă. Chiar dacă unii pun grenade în cuvinte și vorbesc în piețele publice, ei par niște partizani răzleți ce își protejează locurile în care se ascund. 
Ar trebui să nu găsim nici un pretext  pentru a configura un viitor salvator. Ca să poți zbura în această țară nu îți rămîne, decît să te arunci de pe un bloc să vezi dacă îți cresc aripi. Ca să îți repeți fericirea trebuie neapărat să te retragi undeva departe de respirația orașului. În ziua de azi îți este rușine de oameni să fii fericit. 
Visele par un port cucerit de ceață. Trenurile sînt pline de oameni bolnavi de inimă care nu mai vor să fie salvați. Văzduhul adormit pe acoperișurile caselor a fumat etnobotanice. Potecile cu iarbă s-au pierdut printre nevrozele satelor. La sărbători baloanele sînt umplute cu aerul din camerele în care avem dreptul de a plînge, iar verbelor extreme cineva le-a pus cătușe de frig. 
Bunăvoinţa politicienilor nu-i, decît o formă perversă a puterii. Amabilitatea lor, devenită meserie, este un mijloc sofisticat de a transporta  sufletul acestui popor spre o deznădejde programată. Am mers atît de departe că acum ne învecinăm cu un absurd drogat. Speranțele noastre se nasc gîfîind, iar idealurile au toate tulburările funcționale să iasă în lume afectate de strabism. 
Nu știu cine ar mai putea recupera țara dintre atîtea strigăte.

marți, 3 februarie 2015

Mă comport ca un meteorolog ce încearcă să-și prognozeze erorile

Sînt la vîrsta la care limpezesc orbitele meteoriţilor. Sînt obişnuit să locuiesc cu frigul pentru că șlefuiesc mai ușor aureolele. În carnea mea poţi ascunde tot cerul fără să se simtă lipsa  sau stelele să perceapă vreo durere că le-am schimbat poziţia. 
Pot dintr-un surîs să reconstitui o femeie fugită în lume pentru că limbajul trupului ei nu a fost recunoscut oficial ca principal instrument de comunicare pe pămînt de către filologi. S-au găsit astfel de înscrisuri prin peşteri în care trupul femeilor descriau răsăritul de soare. Somnul era schițat sub forma unui  unei femei ce cobora prin lanuri de maci în elegii.

Am atîţia ani, încît mitingurile împotriva singurătăţii au devenit specialitatea mea. În fiecare seară dau petreceri cu femeile divorţate din cartier. Meditez în jacuzzi despre trădările de ţară şi îmi invit  prietenii  să calculeze volumul veștilor triste din anul trecut. 
Ar fi o laşitate din partea mea să mimez interesul faţă de Goethe care spune "Cine nu iubeşte este nevoit să înveţe să linguşească" şi să mă prefac că nu mă interesează noutăţile în materie de dragoste ca  de practicant  educat al ei. 
Nu ştiu la ce m-ar ajuta să cunosc modul de preparare a sute de feluri de mîncare specifice fiecărei ţări în parte şi să nu ştiu singura formula eclatantă a iubirii care înseninează viitorul şi adevărul devine generos. Sînt la vîrsta la care ştiu cu siguranţă că partidul aflat la putere înainte de a se apuca de guvernare îşi însuşeşte ghicitul în cafea pentru a deprinde inexprimabilul din destinul oamenilor şi pentru a răscoli cu indoiala drumul pe care aceştia o vor apucă. 
Sînt la vîrsta cînd nu mai pot aştepta pe trepte. Am o durere chimică în tălpi poate şi pentru că toată viaţa mea am coborît. Pot strivi noaptea cu pieptul pînă ajung lîngă pielea ei. Nu mai las soarele să se urce pe policlinici şi spitale ca apoi să aud că politicienii se preocupă de durerea oamenilor cu căldură. 
La această vîrstă umbra mea nu se mai udă, decît cu vin. Nu încercaţi cu apă sau agheasmă, nu mai încercaţi să mă faceţi din mine o caricatură de capitalist oferindu-mi afacerea secolului, spălatul morţilor pe dinţi. 
Sînt împăcat cu naturalețea erorilor mele. Puținele bucurii sînt pline de noduri să nu se disperseze. Nu am aflat de ce am fost adus pe pămînt pentru că simt cum mă îndepărtez de mine însumi. Pot fi ușor caracterizat după numărul rănilor.
Încă vreau să fiu primit de femei ca un papă. În definitiv, intimitatea este prospețimea vieții noastre.

luni, 2 februarie 2015

În țara mea prestigiul hoției ne-a determinat să fim timizi

Din cauza grijilor mi s-au descusut pantofii. Nu mai pot să-mi urmez idealurile mi s-a modificat atît de mult mersul că par un trecător îmbrăcat în apusuri. Am ajuns în cartier un reper de tristețe. Dacă cineva întreabă în orașul meu; unde să mă duc să plîng că la guvern nu mai sînt locuri libere i spune, du-te la casa aceea unde propietarul se hrănește cu trandafiri și găsești chiuvete pentru lacrimi și un un caiet pentru reclamații și sugestii referitor la starea erorilor necontroversate.

Un șomer a reclamat că un domn din opoziția parlamentară a umplut o sticlă cu lacrimile lui pentru a boteza un vapor ce ar urma să care la polul sud toate omisiunile legislative, toate fărădelegile împotriva acestui popor pentru a nu mai ști nimeni și niciodată de ele. 
M-am săturat  să adun aerul acesta ce îmi produce dureri de cap și să-l închid în dulap. M-am tot săturat să cer în stînga și-n dreapta  ajutor de zîmbete depresive. Am ajuns atît de firav că dacă cineva îmi aruncă un covrig de pomană mă prăbușesc sub greutatea lui. Văd că și îngerii de lîngă noi s-au supărat că soarele luminează mai mult la ecuator. Noi avem parte de eclipse și inundații. 
Lumea din Europa ne ține specialiști în deznădejdi. Chiar au hotărît că pe teritoriul țării chiloții sînt opționali și operațiile de prostată și chist ovarian  nu pot avea loc decît pe iahturi medicale. Am fost la bancă cu șeful îngerilor erotici să mă gireze cu adierea aripilor să iau un împrumut pentru a-mi cumpăra medicamente contra glandelor sudoripare. M-au refuzat pe motiv că mă pot ascunde de organele represive între versuri. 
Medicii îți iau banii de pomană. Nu mi-au spus niciodată și nu știam că din cauza sărăciei săruturile mele nu au filigran. Surîsurile nu luminează și îmbrățișările nu pot fecunda. Îmi displace acest capitalismul românesc chior, beteag și hoțoman. Acum înțeleg de ce vorbea lumea cu mine încet, de ce se spăla în șoaptă, de ce nu respira nimeni spre mine. Tuturor le era teamă să nu cad sub greutatea  gîndurilor mele. Acum înțeleg de ce o profesoară eminentă s-a căsătorit cu un negru dintr-un trib necunoscut din Africa sau de ce colegul meu, șef de promoție la medicină umană a ajuns șef de morgă la o grădină zoologică din Suedia. 
Îmi este imposibil să găsesc sensuri pe chipul meu. În toate șifonerele găsesc numai oboseală pusă pe umerașe. Dreptatea mi se pare un supermarket sărăcăcios plin de mărfuri contrafăcute. În patria mea mecanismele perfecte ale furatului au fost omologate. Am devenit incapabil să-mi mai ameliorez năzuințele și să îmi recunosc locurile natale.

duminică, 1 februarie 2015

Singurătatea mea foșnește ca o hîrtie creponată

Într-o dimineață m-am trezit fericit și atît de mult m-am speriat despre ce mi se întîmplă că a trebuit să mă uit în actele de stare civilă să văd dacă sînt eu. Mai trecusem de cîteva ori prin acest stare, dar acum nu înțelegeam care este motivul. Eu știu cînd sînt fericit că mi se îndreaptă degetele. După ce am cîștigat concursul de balonare anul trecut pe timpul alegerilor a trebuit să apelez la o doamnă care știe să descînte  să pot strînge mîna cît să țin o lingură. Dacă fericirea se mai prelungea puțin riscam să devin atît de ușor, încît liftul să nu mai plece cu mine. Eram în pericol ca epiderma să se transforme într-o hartă stelară, iar singurătatea din mine să se transforme în hîrtie creponată.

Pentru că nu sînt pastile de  a scăpa de prea multă fericire aplic o altă metodă de a mă descărca de ea. Claxonez cît pot de tare pe străzile cele mai aglomerate și speriate sentimentele se scurg prin găurile din pantofi. Fericirea aceasta a mea este ca un vapor, un fel de Titanic, se desprinde de realitatea terestră și la primul aisberg se scufundă. Fiecare om are motivele lui personale pentru a fi fericit pentru că și canibalii au gusturi diferite. Unii sînt fericiți uitînd în timp ce mănîncă că într-o zi vor muri, alții că au reușit să cumpere un bilet de călătorie la dirijabilul care face naveta între doi sîni. Nu este așa de ușor de suportat abundența de fericire cum nici să faci dragoste nu este așa de simplu de cînd casele au fost numerotate și trecute și în cărțile de identitate alături de ziua de naștere. Pînă atunci era foarte greu să te depisteze cineva unde te afli.

Oamenii sînt fericiți în această lume nu pentru că ar merita sau nu, ci doar în măsura în care aceasta se potrivește cu universul din  ei. Fericirea este ca o husă de fotoliu. Odată fixată toată lumea stă cu fundul pe ea. O curățăm de praf cu aspiratorul cînd ne aducem aminte. Parlamentarul din colegiul din cartierul meu la întîlnire cu alegătorii  ne-a informat că are o mulțumire sufletească imensă pentru că în clipa în care a fost supusă la vot aplicarea legii lui Pitagora pe teritoriul României a votat împotrivă pentru că nici acum nu înțelegea cum ar fi ajutat cetățenii prevederile acestui act normativ.

Am senzația că trupul meu a devenit o încăpere neprimitoare care nu îmi mai suportă nici numele. Uneori am probleme să deschid ușa inimii și să introduc înăuntru vreo  femeie. Fericirea nu suportă realitatea din mine. Mi-am dat seama după faptul că în clipa în care mă privesc  în oglindă văd cum iarba și frunzele apun pe chipul meu.