duminică, 28 decembrie 2014

O nouă specie de baroni ar putea defecta instrumentele medicale cu care măsurăm metabolismul țării

Politicienii nu ştiu că lunar dispar zece dialecte de pe planetă, nu simt că fiecare cuvînt este un rezervor de benzină. Nu realizează că un bob de grîu poartă în el mai multă prietenie decît sudura cu salivă dintre două partide.
Ei cred că s-au născut cu pălăriile de lumină pe cap avînd în buzunar ţara ca pe un pachet de ţigări pe care îl fumează la petrecerile de partid.


Ca şi cînd iarba nu i-ar vedea, ca şi cînd cîmpiile, dealurile, nu le-ar urmări gesturile politicienii dau buzna la Camerele de comerţ şi industrie să-şi înregistreze o istorie privată ca pe un srl oarecare. Fiecare cu firma lui, fiecare cu istoria lui. Ţara este împărţită în mii de istorii private. Unii şi-au stabilit capitale. Mici armate de străjeri au căi ferate proprii, şosele personale, biserici, macarale de cărat averile. Pe teritoriile lor se scriu manuale pentru a păstra obiceiul de înghiţit noroi. Se tipăresc pliante cu imagini unde ruşinea este ascunsă între copitele unor măgari.


S-a mers atît de departe, încît fiecare şi-a scris propria constituţie sau dacă nu a avut timp să-şi schiţeze una o interpretează pe cea existentă după direcţia în care cresc buruienile la el în curte. Cînd se votează pe teritoriul lui se dă un decret local prin care se stabileşte cine să voteze şi cine să nu voteze. La penultimul scrutin electoral au avut voie să voteze numai cei ce au crescătorii de lipitori şi cîini ce cunosc artele marţiale. Au mai votat paznicii ce ţineau primăverile închise în pivniţă şi cei evadaţi din seifuri şi ascunşi în jungla de legi.


Neștiind că revolta nu se trasează cu rigla și compasul, ci cu nefericirea oamenilor în care stau ascunse explozii solare corespondează cu propria admirație. Dacă nu ar avea atîta strabism ar ști că cetățenii care se  hrănesc cu trandafiri mereu își țin conștiința în pumni. Acești înavuțiți, fără să vrea, au sponsorizat dorința de libertate și adevăr ca noi să nu ne mai simțim singuri.


vineri, 26 decembrie 2014

Tramvaiul este o prăvălie pe roți unde sîntem admirați ca o marfă perisabilă

Cînd trece tramvaiul şi face un zgomot asemănător unui război nereuşit îmi dau seama că în el se află şi femeia care a plecat din inima mea fără să-şi plătească chiria. Primul impuls este să-mi scot tractoarele cu remorci din sînge care îmi cară cuvintele şi testosteronul şi să blochez circulaţia în cartier. Sînt sigur că nu are bilet de călătorie, ea plăteşte întotdeauna cu mici incedii. Adevărul că are flăcări frumoase, mai ales cele din coapse. Dacă nu am legitimaţie de poet cum să pot opri tramvaiul? Acest lucru a reuşit numai Labiş. Zborul lui imens a blocat roţile tramvaiului pentru totdeauna.


De fiecare dată renunţ. Lasă, zic eu, tramvaiul trece şi mîine şi poimîine. Am şi o teamă nedefinită să nu găsesc printre călători, aşezată pe scaunul rezervat mamei şi copilului, moartea. Din neatenţie te poţi întîlni cu ea pe unde nu te aştepţi. Un prieten de-al meu care nu putea să doarmă cu soţia în pat pentru că ea toată noaptea visa alţi bărbaţi şi dimineaţa el se trezea pe covor a fost găsit fără suflare în casa memorială a iubirii.
Mi-a plăcut la femeia din tramvai, modul cum îşi ţinea echilibrul pe arterele mele. Cînd îmi înainta în suflet, ţinînd în mîna dreaptă un buchet de fantezii şi mîna stîngă sutienul. Era uşoară ca o libelulă căreia un înger îi stingea puţin cîte puţin lumina din aripi.
Puţine verbe se conjugau mai bine ca ea. Inventa ploi fără griji financiare. Descoperea primăveri unde furia inimii rupea zambilele. Constrîngerile circulare la care eram supus şi seismograful gurii mă determinau să o declar capitala viscolelor iubirii.


Problemele au apărut între noi cînd urma să frecventeze cursurile unei facultăţi. În primul rînd ca să o găsesc în Bucureşti şi-a pus o plombă de aur, iar în geantă purta un ceas mic cu cadranul în colţuri ca o stea cu care îşi dădea anii înapoi. În al doilea rînd toate materiile de la facultate voia să le înveţe pe strazile oraşului, prin cartierele mărginaşe sau  anticariate.
Stătea în parc săptămîni întregi să surprindă momentul cînd toamna se furişa în frunze. Mergea la cantina săracilor şi le măsura tristeţea cu ruleta. Îşi cumpărase un radar ca să afle cîţi oameni se aruncă de pe blocuri. Mergea cu metroul să poată măsura viteza intunericului care se ţine după oameni.


Refuza să vorbească cîte o jumătate de zi să vadă dacă trandafirii din glastră se ofilesc din cauza tăcerii. Cînd dormea se filma ca trupul ei să nu fie furat în somn sau cineva să creadă că dacă stă nemişcat şi este îmbrăcat sumar a trădat viaţa.
Cînd era în ultimul an de facultate a avut loc un atentat de neîncredere împotriva poporului român. I-au fost confiscate ovaţiile şi i s-a dat dreptul la dezamăgiri. Inima mea a fost invadată de tristeţe. Ea a fost nevoită să plece, nu mai era spaţiu nici să arunci o sămînţă de busuioc. De atunci am o superioritate tragică în mine ce mă obligă să vorbesc şi să locuiesc singur ca un Dumnezeu al modestiei.



miercuri, 24 decembrie 2014

De sărbători toate semafoarele lumii rămîn deschise pe verde


Am avut toate meseriile din lume mai puţin cea de actor  să descopăr care dintre aceste îndeletniciri  te ajută să te ratezi mai repede și să rămîi în continuare ateu. M-am gîndit că voi găsi o profesie care să-mi dea curaj pentru a suporta mai lent universul și mirosul neplăcut al clasei politice. Anotimpurile colectează mai multe sau mai puține tăceri în funcție de ocupaţie. Singurătatea își mută capitala dintr-un trandafir în ruina unei primăveri, avînd în vedere calificarea pe care o ai. Spre exemplu, o atletă ce participă în fiecare seară la o olimpiadă de dragoste nu ştiu dacă înțelege că cele mai savante fantezii ale ei o vor idealiza atît de mult că că va deveni vecină cu steaua polară.

Fenomene inexplicabile se întîmplă și în preajma sărbătorilor de iarnă. Conform unor sondaje de opinie scade dramatic numărul nevestelor care merg entuziaste să rezolve ecuaţia fericirii. Libertatea se parfumează și devine inundabilă. Egoismul este respectat numai după ce se termină postul, iar binele îşi deschide un ghişeu pentru primirea cererilor în centrul oraşului. Fustele devin atît de ușoare că nu este nevoie să fii halterofil să le ridici. Pot fi iubiți și oamenii obișnuiți așa cum se spune că ar trebui iubit bunul Dumnezeu, deși văd că întîrzie să pună pe șoselele țării mașinile cu şenile ale dreptății.

Autobiografiile le putem scrie cu stiloul care în loc de cerneală are  vise. Iluziile devin simetrice, elastice. Într-un asfințit friguros bucuriile au tentative de întoarcere. Dacă ar avea loc un incediu în inimile noastre am salva mai întîi zîmbetele iubitelor și apoi pe cei ce nu cred că dragostea poate fi împărțită pe gratis. Dacă mă rogi să scriu o vedere literele folosite vor fi în stare de rugăciune, iar frazele vor purta gîndurile celor care nu mai sînt. Toți fulgii de zăpadă vor fi ștampilați, numerotați și adăugați vîrstei. 

Ca să nu se producă o blocadă electromagnetică în oameni de sărbători trebuie să ne transformăm dorințele în parapante să poată pluti peste lumea nouă ce ne aşteaptă cu o bucurie subtilă. Trenurile sînt pline cu poeţi plecaţi să se aprovizioneze cu inocență şi vin. Vulturii nu mai iau pe nimeni la bord, decît pe cei care cred că optimismul nu este un obicei sălbatic şi nici pe cei care au nevoie să fie sponsorizați ca să spună adevărul. Păsările nu mai beau apă, decît fiartă şi răcită ca microbii să nu le deturneze zborul. Cîinii vor să fie fotografiaţi lîngă bradul împodobit să demonstreze că s-au vindecat de prostată. Pentru că inimile nu mai fac faţă atîtor urări şi iubirea are gust proaspăt. Celulele bărbaţilor se cristalizează mult mai repede, cerînd o repartiţie mai mare de sînge şi surîsuri. 


Ţăranii în loc să dea fînul vitelor se culcă în el să-şi piardă verighetele. Cuvintele se înghesuie în lumuzinele de lux ale politicienilor fiindu-le mult mai uşor să mintă. Regina de pe tabla de şah îşi dă sutienul jos aşteptînd să fie dată mat. Se produc pagube imense cu ocazia schimbului de daruri: Oraşul colaborează cu beţivii şi ţine blocurile nemişcate, iar femeile relansate de saloanele de înfrumuseţare devin excitanţi ai viitorului. Trebuie avută o atenție sporită la aruncătorii de potcoave. Ca să arate celorlalţi cît sînt de fericiţi oamenii cu potcoavele găsite prin praf şi orgolii zvîrlă unii în alţii, crezînd că vor face loc norocului să intre în salonul de sărbători. Aveţi grijă, vreun îndrăgostit să nu arunce potcoavele cu cai cu tot.


Spaţiul dintre ani este aşa de îngust.  Ca să trec în noul an trebuie să mă  supţiez atît de mult că nu mai este nici o problemă după aceea să intru între coapsele unei femei fără să-i mai deranjez cămaşa de noapte.

luni, 22 decembrie 2014

Scrisoare către un prieten imperfect ce trăiește pe insula orgoliului

Dragă prietene, aştept să se întunece să-mi pun costumul de baie pentru că la noi în oraș sînt oameni politici ce pot produce inundații ca să își astupe urmele. Nu prea sînt obişnuit să scriu scrisori. La noi la ţară a scrie cîteva rînduri înseamnă a denigra pe cineva sau a pîrî vreun vecin la fisc. Nici nu am un model literar, profesoara de română cu care compuneam teatru erotic contemporan a plecat în Spania să culeagă căpșuni. Într-o zi vrînd să arătăm lumii, eu și profesoara, că avem idealuri şi  sîntem în pas cu moda, că ştim şi noi ce înseamnă dragostea în trei am luat cîinele cu noi pe motocicletă şi prostul, crezînd că-i la fereastră din dormitor lingea trecătorii. 


Nu-ţi mai spun, odată cînd mă uitam pe gaura cheii în garsoniera profesoarei m-a sunat să-mi spună că este plecată de acasă, în timp ce  un bărbat încerca cu gura să îi dizolve sfîrcurile. S-ar putea să mă internez pentru cîteva zile că am cunoscut o doctoriţă, foarte drăguţă, care mă ţine într-o rezervă la spitalul unde lucrează, trei zile pe săptămînă. Eu îi fac ei tratamente. Mi-am făcut din polenul rămas după atîtea emoții o maşină specială. O umplu cu trandafiri şi îmbrăţişări exotice şi merg prin sufletul ei. Îi place foarte mult modul meu de a conduce şi ca să devin un şofer desăvîrşit mi-a măsurat și dioptriile să nu mi se modificat cît am luptat în Afganistan. Cînd mi-a analizat sîngele la microscop mi-a spus că am prea mult spațiu între globule. Acest beteşug s-ar datora faptului că scriu versuri. M-a avertizat că dacă mai continui s-ar putea să mă îmbolnăvesc de dusul la bodegă sau de patriotism.

Ultima dată cînd am fost internat am avut şi cîteva neplăceri. O asistentă medicală venea fix  la miezul nopţii mă trezea din somn şi-mi spunea că am uitat să-mi iau pastila. Mă confunda cu un cioban din salonul vecin care în timp ce-şi tundea oile îşi crestase bărbăţia în zona unde își ținea viitorul.


Într-o noapte cînd din cauza denivelărilor de sidef ale doctoriţei luna nu mai putea produce reflux nişte strigăte cu stucaturi inundase holul spitalului. Am ieşit din rezervă şi ce crezi, era doamna deputat I. pe care o cunoşti, transpirată toată, cu toate şuruburile simţurilor deşurubate. Au băgat-o la mine în cameră. Atunci  mi-am dat seama că simţurile noastre nu sînt nişte hîrtii pe care să le punem la avizier. În situaţii de criză devin ruguri imense.. Mi-e ruşine să-ţi spun, dar un vibrator rămăsese blocat în ea, probabil apăsase pe alt buton aşa cum este obişnuită la parlament.


S-ar putea să nu mă internez mîine. Trebuie să fac rost de o  macara să-mi ridic imaginația din bibliotecă și să o transfer în noul an. Este ca și cum aș salva o specie de trandafiri ce poartă între petale respirația acestei lumi.

Am dificultăți de respirație de cînd am visat că mă inec

În patria mea mi se părea că toate femeile aparţineau deja altor bărbaţi şi toate bogăţiile acestui popor adunate cu trudă  de mii de ani fusese vîndute , pîrjolite, distruse. Speram că nenorocirea care  se întîmplă este ciorna vieţii mele. Credeam că după ce ne schiţăm pe o coală de hîrtie A4 cum o să trăim, cum o să iubim, cum o să murim cînd vom trece pe curat toate astea o să le îndreptăm o să le facem să fie lizibile, adevărate şi reale. 

Înainte de a rupe ciorna iubirii şi a face corecturile necesare vă spun că de azi înainte nu o să mă mai vedeţi pe mine iscînd primăvara prin pieţele publice numai că şi-a anunţat ea venirea. Nu o să mă mai vedeţi pe mine cu tava de fursecuri întîmpinînd-o pe străzile înguste ale inimii. Nu o să mă mai autoprogramez să-i ţin fusta strînsă să nu i-o ridice vîntul sus şi să-i fugă lumina din pulpe. Nu o să mai ţin cont de zilele de post şi de ora la care s-a anunţat ploaia. Nu o să mai mă bărbieresc şi să mă fac frumos. Nu o să mai dorm zgribulit printre vise ca să-i las ei mai multă plapumă să se învelească.

Dacă vom fi în bucătărie, în staţia de tramvai sau în parcul cu revelaţii am să o dezbrac să o privesc din interior în afară. Coborînd în ea am să aflu și dacă stelele îmi sînt surori.  Nu vedeţi că nu-i vorba de nici o ciornă. Ai iubit riscant, periculos nu ţi-ai luat măsuri de securitate cum îşi iau preşedinţii americani, nu ai dormit cu arma lîngă tine te privește. Aşa va rămîne iubirea ta pentru totdeauna cu iregularităţi. Nu o să mai ai parte de nici un refren, iar studiul tău despre dragoste va rămîne un text cu prescurtări și principii eronate. Ciorna iubirii nu mai poate fi corectată. Nu poţi tăia cu o linie tristeţile şi dezamăgirile şi trece deasupra bucuriile şi detaliile sincerităţii. 

Îmi amintesc cînd îmi punea ea mîna pe umăr, imediat mi se mobilizau simţurile. Emoţiile mă făceau vizionar. Nu ştiu dacă nu cumva deveneam transparent că nu mă puteam vedea singur. Ce puţin îmi trebuia ca să fiu fericit! Nici măcar o rotaţie a pămîntului în jurul soarelui, ci o părticică din ea. Cum îşi arăta şoldurile începeam să sufăr de imprecizie. Degetele, deşi oarbe puteau vedea procesul de transformare a celulelor. Era un ritual în care tot corpul ei se umplea cu o  indisciplină şcolărească. O parte din memorie mi se evapora de eram obligat să mă duc la bibliotecă o lună de zile ca să mi-o reîncarc. Întotdeauna îmi spunem, lasă că ce mi se întîmplă acum nu-i decît o ciornă, voi şterge cu guma şi o trec adevărul. Contemplaţia cosmică a contemporanilor mei nu o pot înţelege,  tocmai aceste ciorne ale vieţii le îndosariază şi le depune în arhiva efemerului.

joi, 18 decembrie 2014

Cu cît mai multe vorbe cu atît mai puțină sinceritate

Am vrut să îți scriu  să nu mai crezi ce se bîrfește în cartier. Nu mă întristez la comandă sau cînd mina vreunei femei îmi alungă nopțile din păr trecîndu-și degetele prin el. Am simțurile blocate numai cînd conduc mașina cu stînga dreapta o țin între genunchii unei femei ce vorbește la telefon despre votul din diaspora. Recunosc sînt ocupat să găsesc tipul de argilă din care să fac privighetori din ea pentru că lumea e prea tristă. Sînt foarte ocupat,. Pentru fiecare picătură de ploaie fac un nod la batistă să nu le uit numărul. Netezesc cu fierul de călcat frunzele. Dacă tot au fost grațiate, măcar să ajungă drepte și apretate pe lumea cealaltă. Din această cauză susțin ca morții să fie îmbrăcați în hîrtie creponată. Aproape nici nu mai am timp să le ung încheieturile cu ulei de trandafir femeilor cu care fac dragoste pentru a se arcui mai ușor. În dorința mea de a le imprima spatele pe cearșaf să le am mereu lîngă mine le-am apăsat atît de tare că am strivit și lumina dintre trupurile noastre ce absorbea transpirația. Faptul că fericirea mea este plecată mai mereu în permisie, de ani buni, fac și pe ghidul noaptea, arătîndu-i sîngelui  drumul către steaua mea care se pare că mă așteaptă după cum clipește. Are deja depozitată o cantitate imensă de somnifere.

Amintirile tot în cufere din lemn de nuc le țin. Uneori trebuie difuzate în original și le șterg zilnic cu un prosop umed să pară luminoase și proaspete, altfel dacă se depune praful pe ele virușii  care s-au bronzat astă vară urgentează plecările și înserarea celor de lîngă mine. Trebuie să mă spăl pe picioare din două în două ore pentru a-mi șterge pașii, mulți fiind plini de melancolie. Semafoarele de la noi din cartier rămîn blocate pe roșu cînd ai șosete murdare sau picioarele îți miros a pustiu și de nenumărate ori nu am putut traversa strada măcar să îmi cumpăr țigări. Am încercat fumul acestei toamne și a început să tușească și cămașa de pe mine. Trebuie să țin seama că acum cînd tehnicienii frigului sînt pregătiți să deschidă robinetele trebuie să mă aprovizionez cu blănuri și remorci de lemne de esență tare să-mi încălzesc cuvintele, altfel nu am cum să conving doamnele cu pielea fină să se dezbrace.

Sînt într-o activitate permanentă. Se cunoaște din celălalt secol că lacrimile atrag fulgerele mai bine ca un paratrăznet din aur și trupe de soldați cu arme pe bază de sărăcie vin să le pună cătușe și să le transporte în pușcării secrete. Trebuie să le salvez. Apoi, eu funcționez cu trandafiri ca să pot înțelege profund poemele de dragoste scrise de poeți ca Pablo Neruda, Nichita Stănescu și mulți alții, altfel risc să mă revolt împotriva regimurilor politice că nu creează condiții decente ca iubirea să fie pusă în practică fără restricții. Dacă vă uitați la bărbatul acela care a iscat primăvara în piața publică din fața catredalei pentru că a citit într-o gazetă locală că îi va trece iubita pe aici, să știți că eu sînt, încercînd să învinovățesc toți bărbații contemporani cu mine că nu fac la fel. La un moment dat cînd am crezut că acest mileniu va umbla prin orașul meu într-un autorism cu roțile confecționate din visele oamenilor, cu volanul avînd forma libertății și kilometrajul va indica numai viteza de propagare a bucuriei i-am făcut o injecție întunericului și i-am indus o comă umană. Acum trebuie să îl supraveghez să nu se trezescă, deși după ce văd că se întîmplă în jurul meu mi-e teamă ca eu să nu păzesc o sosie a beznei.

Sînt ocupat. Viața mea este ca un pian dezacordat care cîntă din ce în ce mai fals.

luni, 15 decembrie 2014

Muza politică

Era abătut. O pasăre ce memorase cu altă ocazie vacarmul de la o ședință acum i-o repeta. Stătea camuflat între două drumuri pe care treceau maşini pline cu zăcămintele iubirii. Gîndurile îi trăgeau la galere spre o insulă unde vinul se bea din saxofoane. Ziua de mîine va avea aceiaşi temperatură rece ca a întrebărilor, acelaşi miros de coapse încordate motiv pentru care nici nu-l îngrijora revolta aparatelor de haşurat minciuni. Știa că zecimalele ce rămîn dintr-o dragoste au dreptul la un cîine, conform unei ordonanţe de guvern.


Dacă îl întreba cineva ce meserie are spunea repede că este scriitor ca şi cînd această activitate i-ar fi permis să doarmă de-a curmezişul în cuvinte sau i-ar fi înflorit şapca ce-i stătea pe frunte ca o baricadă. Aşa zisul scriitor umbla cu un tub de fixativ la el să menţină rotunde buclele imaginaţiei, de altfel, nici nu scria versuri el punea cuvintele pe spalier şi lega cu rafie. Ca să citeşti un poem de-al lui trebuia să te ridice o macara pînă la vîrful plopilor sau să ai o maşină de zbor cum ar fi un vultur să te ridice în văzduh. Eu nu am reuşit să descifrez din prima strofă, decît ceva despre un bărbat care avea două şliţuri şi trebuia neapărat să intre în politică, iar mai spre sfîrşit o descriere despre o tînără de la ţară care avea sînii ascuțiți de plîngea aerul din jurul lor.


Era trist şi pentru faptul că statul capitalist nu-i recunoştea meseria. Se spunea că este un scrib necalificat, nu produce profit. În ultimul timp îi sufla degeaba pixului acesta nu mai voia să colaboreze cu hîrtia. Supărarea mare îi venea de la muză. Muza pe care pusese ochii era modelată de un Phidias din cartier. Avea solar pe fese. Numai pe gîtul ei puteai să afli dacă gura îţi face un cerc perfect. Însă doamna muză nu accepta să i se ridice fusta decît de un harterofil politic. Degeaba lua la micul dejun trandafiri sau îşi băga în ciorapi acceleraţia de la utilajul de sedus. Ei nu-i plăceau barbaţii care făceau din texte muzicuţe. A intervenit şi mama lui, spunînd muzei că la ei în sufragerie nu ţi se lasă sînii, ca are fotolii cu excitatori. Paharele au  voci erotice şi toate astea pe gratis. Nu-i plăceau rețetele de bun simț.


Să se răzbune a scris o nuvelă pe nerăsuflate unde muza era eroina principală. A violoat-o. I-a tăiat sfîrcurile. Locul misterios pe unde vin copii spre patrie era păzit de soldaţi ruşi. I-a injectat sînii cu ceaţă să devină timizi, iar rujul i-l întindea cu un mixer şi tot aşa pînă a terminat nuvela. La final a ieşit pe stradă zîmbitor gîndindu-se că trebuia dusă şi la Casa Poporului să vadă şi parlamentarii ce i-a făcut el secretarei lui.

sâmbătă, 13 decembrie 2014

Ție, nu îți este rușine să fii atît de politicos?

Medicul de familie specialist în medicina realităţii mi-a spus că nu are ce să-mi facă. Din cauza emoţiilor mi se dereglase toate axele de rotaţie ale organelor interne. Respiram ca un ins ratat. Deși era ora nouă dimineaţa stomacul indica ora două, iar inima bătea de ora zece noaptea. Nici vîntul nu prea mai adia,  nu ştia cînd simţurile mele se aliniază şi arată aceiaşi oră  să poată calcula cînd ajunge la destinaţie. Ţineam post în zilele în care se mînca carne crudă. Bănuiam că sînt un prezumtiv tată însă acest sentiment nu-l mai aveam cînd eram lîngă o femeie ce primea mii de SMS-uri de la ovare. Începuse să-mi fie ruşine de carnea mea care se comporta contradictoriu. Nu mai aveam o strategie de mers. Manufactura de fericire dăduse faliment: Acuzaţiile pe care le aduceam anotimpurilor erau considerate ode aduse imperfecţiunii ordinii universale.

Epiderma mi părea un penitenciar pentru vise, iubiri, trecut. Mi se părea că justiţia aceasta a spaţiilor închise este nedreaptă. Pentru că tot ce se afla în interiorul meu fusese condamnat pentru delicte de drept comun şi nu pentru candoare, nu pentru neajunsurile estetice sau pentru comoditatea de a nu-l ţine permanent pe Dumnezeu în suflet. Mă gîndeam să pun la cale o strategie împreună cu cîteva stele cu care cochetez din copilărie şi să evadez din propriul meu trup. Poate în acest fel scap şi de snobismul de a mai scrie versuri, de extravaganţa mea de a mă semna pe frunze primăvara, de demersurile mele elegante de a mă perpetua la nesfîrşit. Pusesem porecle tuturor amintirilor mele ca un cod al unor libertăţi ascunse, însă  ceva nu era în regulă cu mîinile mele. Aveau o dorinţă nebună de a naufragia. După ce îmbrăţişa pe cineva nu mai ţinea minte nimic. Abandona toate mulajele a căror dimensiune le luase indiferent că era vorba de sîni, fese sau sfîrcuri. Semnase un armistiţiu cu frigul şi devenise pumni.

Orele  inimii mele erau bulversate parcă ar fi fost o clepsidră cu nisip impur, nu mai primea nici o doamnă în vizită, iar la protocolul de întîmpinare servea bere trezită  bună numai pentru cei ce nu ştiu să înjure. Era suficient să văd o statuie ca să mi-o închipui noaptea umblînd după cineva să-i facă moştenitori. Era de ajuns să văd un roi de albine căutînd o scorbură ca să-mi dau seama că lumea fierbe în mine în acelaşi mod. De aceea nici nu recomand cuiva să se cunoască prea bine. Riscă să se trezească printre străini. În oraş e panică şi în cuvinte. Amurgurile au început să guste din noi. Se studiază durerea în toate şcolile. A fost recunoscută pe plan mondial imunitatea urletelor. Păsările sînt triste şi par de fum. Hainele de pe mine au mişcări smasmodice. Afacerile cu morţi au înflorit.

Un prieten m-a invitat să văd ceva frumos şi mi-a arătat o crăpătură într-un perete de cărămidă făcut de toamnă. Atunci mi-a venit ideea să iau o moleculă din mine şi să o duc la analize la spitalul judeţean.
-Vă rog să mergeţi să vi se  recolteze sînge a spus şefa laboratorului,  probele pe care le-aţi adus sînt luate din trupul ţării.

miercuri, 10 decembrie 2014

Am întîrziat la corida cu democrația două mii de primăveri

Mi-am cumpărat un teren pe locul unui fost oraş de care nu se mai ştie nimic. Aici e un punct unde lumea poate fi uitată. Chiar dacă ni s-a diminuat auzul, zîmbitori ne urcăm într-un tren fantomă programat să deraieze. O idee ca un pîrîu plin de strigăte mă frămîntă de mult timp. Vreau să construiesc un poem de mărimea unei case, cu parter şi etaj, cu acoperiş pedagogic din oglinzi ca vîntul să nu se mai simtă timid, cu un coş orientat spre steaua polară. 

Cred că de aici nu vor mai fugi femeile. Vor avea lifturi din baloane umplute cu ozon, marginile paturilor vor fi rotunde ca un val de apă educat. Va fi o locuinţă netemătoare cu suprafaţa utilă de cinci hectare de vise, cu pereţii din trandafiri aţipind, uşi din lemn de stejar cu musculatură. M-am gîndit să aibă şi o sîrmă de rufe unde să-mi agăţ amintirile să se poată evapora mai uşor. Cîţiva copaci cu riduri pe trunchi de la exasperarea mea că nu pot avea aripi stau ascunși după un regret.  Voi avea o cămară unde să-mi păstrez umbrele de zi cu zi, confuziile, respiraţia hîrtiei aşteptînd să fie cucerită de litere şi alte lucrurile nefolositoatre din lumea aceasta.


După ce primarul mi-a semnat autorizaţia de construire am întîmpinat o serie de greutăţi, privind avizele pentru utilităţi. Cei de la telefonie mi-au spus că pot folosi drept fir de telefon aţa cu care am legat singurătatea de imaginaţie, telefoane mobile, nu pot folosi că deviez zborul vulturilor. Mi s-a sugerat că nu ar fi patriotic să folosesc gaze ruseşti, mai bine ar fi să mă încălzesc cu vocile depozitate în numele meu. De lumină nu-mi fac griji, am rezerve ecologice infinite în covorul meu ţesut din păr de cămilă îndrăgostită, dar am şi un generator de curent electric care funcţionează cu combustibilul rămas în cameră după orele de dragoste.


Cînd am văzut-o terminată am avut sentimentul unui copil pedepsit că e prea frumos. Construcţia aceasta, deşi nu era pe tipicul capitalismului, unde vînzarea şi cumpărarea sînt tata şi mama, îmi place. Este într-un cartier sărac în care bărbaţii îşi dau cu ţuică după ras. Nu am vecini staruri porno. În apropiere este un aeroport de unde decolează, numai avioane silenţioase ce-mi cară tinereţea sub formă de abţibilduri undeva în nord.


Am deschis uşa şi am intrat prima cameră , dar numai eram eu, am intrat în camera doua, dar nu mai eram eu cel din prima cameră, în camera a treia şi a patra, nu mai eram eu cel din camara a doua şi a treia. Avea şapte camere. În camera de duminică, ultima, chiar am crezut că sînt un străin. Aici am renunțat la tutun, idealuri, nu am dorit să îmi mai îmi fac nici manichiura. Toate princiipiile lumii au devenit fluturi care nu se grăbeau.

Grădina zoologică în sevraj

Nu sunt de acord cu existenţa grădinilor zoologice din toată lumea. Pentru mine, leii, tigrii, maimuţele, toate animalele ce trăiesc pe planetă sunt nişte idei frumoase ale naturii. Ele reprezintă barocul civilizaţiilor apuse. Pentru mine aceste animale reprezintă izvorul curajului uman, reprezintă spectacolul sacru al unor divinităţi pe care omul străvechi ascuns în noi le iubeşte.


Din aceste inocenţe ale naturii ne-am împrumutat numele pe care îl avem trecut în cartea de identitate şi poate chiar semnătura. Dacă cineva ar săpa în numele noastre ar găsi strigătele lor de bucurie şi durere. Libertatea noastră izvorăşte din ele. Gândirea lacurilor, înţelepciunea munţilor, agilitatea cîmpiilor toate acestea se trag  din spiritul lor.


Dar ce ne facem cu măgarii şi măgăriţele? Ce ne facem cu măgarii ce rag în spaţiile publice, cu măgarii ce se ascund în labirinturi şi siluiesc speranţele noastre? Ce ne facem cu magarii ciocan ce sparg cariere, cu măgarii nebuni ce dau dispoziţii aberante?
Ce ne facem cu măgăriţele care îşi lustruiesc copitele prin dregătoriile statului? Ce ne facem cu măgăriţele care se ocupă de capturarea "armelor " masculine numai pentru a intimida norodul?


Măgarii mizează pe dotările lor indecente(maşini vile etc.), măgăriţele pe laptele lor afrodisiac. Îi propun guvernului  să dea o ordonanţă de urgenţă prin care să infiinţeze o grădină zoologică naţională unde să adune toţi măgarii şi măgăriţele şi să-i hrănească numai cu sfeclă furajeră.

duminică, 7 decembrie 2014

Un zîmbet pe strada dezamăgirii

Prietenul meu profesor de securitate împotriva dezamăgirilor după ce a fost prins furînd o femeie gonfabilă de la magazinul din colțul străzii a rămas cu sufletul plin de aşchii, cu nişte biocurenţi ce îi produceau o teribilă teamă de femei. La noi în cartier se folosesc foarte mult păpuşile gonflabile, în primul rînd pentru că majoritatea femeilor sînt plecate la muncă în Spania sau Italia, în al doile rînd din cauza sărăciei pentru că infanteria ei atacă preferenţial  perpetuarea şi trebuie să le măreşti capacitatea de regenerare, iar în al treilea rînd pentru că în ţară noastră iubirea umblă îmbufnată prin apartamente pentru că nu-i place la bloc.

Pentru fapta comisă în numele perpetuării speciei drept pedeapsă poliţia l-a obligat să privească în oglinda retrovizoare a maşinii o sută de kilometrii pe şoseaua Ploieşti-Bucureşti şi să spună care din cei ce traversau strada recitau versuri. Răspunzînd corect la întrebare în sensul că niciunul, nimeni nu mai are asemenea trăiri nepămînteşti, dar şi la una suplimentară că tramvaiului i se umezesc roţile de transpiraţie doar cînd se urcă în el un politician cu averile lui. Teama de femei a prietenului meu se maturiza cu fiecare zi ce trecea, deşi citise aproape toate tratatele de specialitate nu găsise nici un remediu. 

Îşi luase cîteva măsuri de singuranţă: a tras orizontul mai jos cu un cîrlig să nu mai vadă peisaje pesimiste, a desfăcut toţi mugurii de la pomi cu mîinile să nu se afle cineva înăuntru, şi-a luat camere video în infraroşu să potă vedea şi cuvintele trecînd, dar cel mai trist moment a fost atunci cînd a aruncat bateriile electrice de umflat sfîrcurile şi aparatul care te ajuta, fiind în faţa femeii, să-i vezi fesele încercînd să oprească gravitaţia. Punea riduri la cuvinte, bătuse o monedă proprie cu care puteai să faci cumpărături numai întuneric ce se numea eurosingurătate, folosea aer numai din rezerva militară a copilăriei. 

Prietenul meu nu.şi revenea de loc şi eram destul de îngrijorat. De la o păpuşă gonflabilă să sufere atît de mult. Ca să mă solidarizez cu el făcusem rost de bani să-mi cumpăr şi eu una să vedem dacă teama de femei va avea aceleaşi simptome ca la el: Voi pune copertine la solniţa de sare să nu se bronzeze sau voi acoperi decolteul ploii să nu se zgîiască toată lumea la el. Noroc cu o cunoştinţă de a mamei lui, o femeie în vîrstă care după cum perturba aerul se cunoştea că fusese o femeie foarte frumoasă . Pentru că avea ştiinţă în această materie mai înzdrăvenise cîţiva tineri s-a oferit să îl facă bine . Au intrat în dormitor şi după două ore cît am fumat un pachet de ţigări, a ieşit luminos ca un bec de o sută de waţi, spunîndu-mi: de azi am trecut la poliginie.

joi, 4 decembrie 2014

Iubirea ca un SRL înregistrat în post

Iubirea mea s-a îmbrăcat în tricou de marinar.  Nu ştiu ce o fi avînd în cap! Vrea să se înece sau dorește  să se urce în vreun cargou și să mă părăsească. Adevărul este că mi-a produs multe răni. Dacă priviţi inima mea o să constataţi că este plină de cusături. De atîtea ori am spus adio de parcă aș fi  trăit numai în gări, pe peroane sau pe cheile mării de unde vapoarele pleacă pentru a reface drumul Stelei Polare. 

Pînă acum am avut grijă de ea, nu am lăsat-o în bucătărie, decît să contemple tacîmurile pe care sînt imprimate texte din constituţie. Dacă o las să cureţe cartofi îmi este teamă să nu se taie la degete şi să-i curgă fericirea pe jos. Nu am lăsat-o să viziteze calea ferată. M-am gîndit că guvernul o vinde şi pe ea. I-am interzis să urce în balcoanele parlamentului ca nu cumva din cauza excesului de democraţie să-i vină vreo idee şi să se arunce în gol. 

Am făcut tot ce se putea face pentru ea. Am învăţat-o să facă bărcuţe de hîrtie şi să le dea drumul prin arterele mele. Am adunat poezia de pe străzi şi parcuri şi am dus-o unui poet ce locuieşte la marginea oraşului să o transcrie. Îmi ajunge! La urma urmelor iubirea în ziua de azi a devenit un fel de srl. Te duci la Camera de comerţ cumperi un timbru de două parale şi o radiezi sau mergi la etajul unde ţin ei speranţele şi înregistrezi una nouă. 


Săptămîna trecută cînd tocmai am încheiat de citit o pagină din biblie, pentru că niciodată nu am dorit să termin biblia de studiat să nu dau de capitolul cu apocalipsa, am costatat cu smerenie că Dumnezeu se zbate să unească un bărbat cu cîte o femeie şi mi-a venit inima la loc. Am descoperit că este liber la sex în tot universul şi nu trebuie să mă mai ascund după perdele sau după rafturile de cărţi din bibliotecă. Însă treaba merge destul de greu, trebuie făcut lobi cu mîinile, trebuie stipulat prin lege noi activităţi ale gurii pentru că de două mii de ani face acelaşi lucru. 


Referitor la Camera de Comerţ eu m-am axat în ultimii ani mai mult pe radieri şi mă cunosc bine toate fetele care se rotesc pe la acest ghişeu. Această activitate de radiere este foarte dureroasă pentru că odată cu ştergerea respectivei doamne din actele necesare unei iubiri pe pămînt trebuie să-i radiezi şi amanţii şi uneori sînt foarte mulţi, peisajele pe care le-au văzut împreună, ţările pe care le-au vizitat.  Cel mai greu de radiat sînt nopţile strivite între cele două trupuri arse pe la margine de dragoste, avînd stelele pierdute printre cutele cearşafurilor. După ani de zile camerele erotice sînt de nerecunoscut. Nu am ce face, vă las să vă aprovizionaţi visele cu material cosmic. Eu mă duc să-mi planific iubirile şi frustrările pentru primăvaracare vine.