joi, 21 august 2014

Nu ne-a mai rămas nimic de iubit, lumea are un sens disperat

Rezervele de sare din dealurile şi propoziţiile noastre par să fie rezultatul evaporărării lacrimilor acestui popor. Îmi amintesc cum trosneau podelele lumii sub frumuseţea acestei ţări. Era din cap pînă în picioare ca o lumină blîndă ce aştepta să fie transformată în versuri. De cînd a ieşit la plimbare pe străzile înguste ale străinătăţii trusa mea de gesturi a devenit inutilă. Nu mai am nici precizia de a mă închina. Simţurile mi-au fost coloninizate de o amosferă nefiresc de tristă.

Politicienii vînduţi după ce au dezbrăcat-o complet au dus-o la ofiţerul stării civile poate o ia cineva de nevastă şi suferinţa îi va fi trecută în certificatul de căsătorie.  Nu ne-a mai rămas prin ogradă nimic de iubit. Nimeni nu mai crede în nimic.Nici slăbiciunile şi regretele numai sînt ce au fost odată. Sîntem norocoşi că mai putem fi egoişti. Pe unde te uiţi numai resturi de anotimpuri şi ploi cenuşii. Materia este prezentă doar în grajdurile unde cei cu bani mulţi învaţă să înjure.

Nu mai suport. Dragostea a intrat în depresie, astrologii nu mai sînt atenţi cum se învîrte cerul în sufletele noastre. Dacă nu ai sigla unui partid lipită pe uşa de la intrare cu siguranţă te afli într-o penibilă fundătură, iar sărăcia este o fatalitate legitimă. Privesc cu altruism cum în fiecare dimineaţă contemporanii mei iau cîte o linguriţă de ceai şi una de moarte. Nu ne-a mai rămas nimic de iubit prin case, prin amintiri. Adevărul suferă ascuns după uşă ca un copil al nimănui. Zilele stau îngenunchiate în faţa firelor de iarbă. Sentimentele au devenit energii de unică folosinţă. Renunţările sînt dispensare de prim ajutor, nopţile sînt pline de noduri, iar speranţa aşteaptă la capătul uliţei unde ne-am născut.

Nu ne-a mai rămas nimic de iubit. Guvernele au lăsat în urmă ruine asemenea unor răni halucinante. Soarele nu mai are unde să se adăpostească. Dacă vrei să cauţi puţină tandreţe cu greu vei mai găsi pe chipurile copiilor. Dacă tînjeşti după o îmbrăţişare nici vîntul nu este dispus la o asemenea intimitate sfîşietoare. Melancolia este flora ce creşte legitim în idealurile noastre. Nu ne-a mai rămas nimic de iubit, patria noastră se plimbă acum în maşini de lux pe bulevardele lumii. A început să vorbească limba română lăsînd între fraze spaţii incerte. Neauzită a plecat din cuvinte, abandonînd pădurile şi cîmpiile. Patria nu mai este în mine,  lumina ei nu îmi mai aparţine. Complici ai întunericului, braconieri nesătui, cu viclenia celor neîndrăgostiţi ne-au transformat speranţele într-un spectacol iluzoriu.