joi, 31 octombrie 2013

Cel mai mic numitor comun pentru locuitorii acestei planete este dragostea

Cel mai mic numitor comun pentru oamenii este dragostea. Am auzit de unii care merg chiar în punctul de la polul nord să facă dragoste pentru că în acel loc nu există  magnetism şi vor să își verifice capacitatea de atracţie dintre moleculele lor. Din cauza aceasta eu privesc lumea printr-o pînză albă ce a fost  mai de mult fusta unei femei foarte frumoase. Cerul mi se pare mai albastru şi nu mai am nevoie de citate celebre să-mi inducă o asemenea culoare. Tramvaiele mi se par limuzine de lux si au acoperite  semnele care indică ar putea fi supuse unor atacuri teroriste cu seminţe de floarea soarelui sau grenade. Nu îi văd bine pe cei care plîng, pe cei care s-au decis să nu mai iubească şi au ales calea renunţării de sine. Măreţia se dovedeşte şi printr-o privire neclară plină de impurităţi. Vîntului i-am pus ochelari fumurii să i se pară, cînd se cocoaţă pe acoperişuri, că este pe vîrful unei piramide pline cu faraoni.

Cînd guvernul anunţă că intrarea sub pîmînt este liberă şi concetăţenii mei au un puseu de bucurie  pentru că vor scăpa pentru totdeauna de sărăcie prin rochia de dantela albă zăresc un fel de  laborator secret unde toate defectele mele, pe care care le car din ce în ce mai greu prin biblioteci şi magazine, vor fi şterse cu un prosop. Cu acest mod de scruta văzduhul m-aș apuca să scriu versuri pentru cei morţi care sînt mult mai mulţi decît cei vii şi nu ştiu că poezia are destinul marilor dispăruţi. Pînă să privesc lumea prin fusta acelei femei ce m-a părăsit de multă vreme nu-mi scoteam pălăria cînd răsărea luna, nu visam colegii de şcoală plecaţi pe lumea cealalaltă pentru că au citit editoriale suculente despre sinucidere, chiar şi democraţia mi se părea că are misionari care ori nu sînt plătiţi ori au fost răniţi la cap în timpul celui de-al doilea război mondial. De atunci,   îmi iau concediu medical pentru a nu mai asista cum puterea trece din mîinile unora în mîinile altora toţi, avînd ascuns sub unghii puţina fericire furată contemporanilor mei. Este ca şi cînd aş împrumuta libertate care să îmi ajungă pînă la staţia următoare unde mă așteaptă moartea.

Din tinereţea mea nu a mai rămas decît un ponton şi  o corabie cu care transport memoria pe teritorii inaccesibile, dar prin prin sutienul unei femei lumina, deși oprită pare că se stinge mult mai tîrziu. Din vechile scrieri pe papirus se știe că la un moment dat trupurile nu mai sînt interesante unele de altele, dar daca se privesc reciproc prin textilele cu care sînt îmbrăcați devin toleranți și urmează să apară în sufletul lor. fericirea comunitară. Am efectuat atîtea experiențe pentru a demonstra că iubirea reprezintă numitorul comun al tuturor oamenilor și am privit cerul prin fuste, ciorapi, poșete. Mă gîndesc ce aș vedea în societatea politică dacă aș privi prin bikinii unei tinere deputate care voteză sîrguincios în locul meu să-mi fie din ce în ce mai rău.

miercuri, 30 octombrie 2013

Dacă toate femeile ar fi foarte frumoase și toți bărbații ar fi iubiți vă dați seama ce liniște ar fi în univers

Nu te mai plînge că frumusețea ta este într-o starea jalnică că nu te aude nimeni. Nimeni nu o spargă toate oglinzile pe lîngă care treci și să producă o conflagrație sîngeroasă a imaginii tale. S-ar putea să ţi se termine şi lacrimile. Așa mi s-a întîmplat mie cînd nu am fost numit în juriul la concursul de vorbit pe șleau şi de te duci la vreun mort  rîde lumea de tine că nu plîngi cum mi s-a întîmplat mie cînd a murit ultima statuie a luiVladimir Ilici Lenin. Ca să scap de asemenea stres m-am pus la păstrare. Am cumpărat o tonă de naftalină şi dorm în ea. Se îmbătrănește mai greu, visele au forme geometrice, trupurile noastre devin mai ușor de satisfăcut și nu mai credem nimic din ce spun alții despre noi. Nici nu știi cui să îi mulțumești pentru atîta nefericire. Sînt foarte atent pe unde merg că la cea mai mică neatenție poț ajunge politician mincinos. Întotdeauna norii negrii și grei ne ajută să prețuim soarele, iar acum la noi norii sînt politici.

Despre tine nu am găsit nimic scris pe steaua aceea pe care toți o considerau a mea pentru că avea axa de rotație exact ca un vers scris de mine. Steaua aceasta  mirosea ca țărîna natală și dimineața o găseam adormită în iarbă. De fiecare dată mă așteptam să găsesc tratate de estetică despre modul cum știi să îți dezvelești  șoldurile. Am crezut că  aici voi găsi înscrisuri  despre eleganța cu care sîngele îți cară iubirea în buze și obraji. Semnătura ta este indescifrabilă, semnul nostru că pot să vin și să adorm între sînii tăi. Așa de mult mă lăsai să pătrund în tine că îmi era teamă să nu înverzesc cum se întîmplase cu cireșul pe care l-am plantat în primăvară. Aproape nu mă mai găseam, îmbrățișările îmi acoperise inima cu o vară fierbinte. Încercai să îți corectezi erorile iubirii cu gura însă era greu să mai vindeci aerul pe care îl strivisem cu mîinile pe umerii tăi ca să-mi fie mai dulce căderea.

Sînt puțin obosit, dar nu pot să renunț la sărbătorile ce au loc în trupul ei. Cînd am aflat că trupul tău știe să facă și lapte, să aprindă cîmpuri de maci cu zîmbetul, să scrie mesaje pe frunze cu privirea mi-am revenit și am hotărît să nu mai scriu nimic, decît despre ce observ  în moleculele tale. Chiar dacă știu că moartea produce boli noi și caut să îmi fac mutația în pămîntul ce îmi știe biografia pe de rost, nu îmi voi mai petrece concediul de odihnă, decît la umbra sînilor tăi. O să te rog să mai prelungești un pic cîmpiile cu surîsurile tale pentru a deveni  mai fertile  să avem unde să ne ascundem de această lume care pune cîte o erată la fiecare speranță. Ce pot zice, dacă toate femeile ar fi foarte frumoase și toți bărbații ar fi iubiți, cum de altfel se și minte, vă dați seama ce liniște ar fi în univers și cît de chinuitoare ar fi detaliile iubirii? 

marți, 29 octombrie 2013

Am pierdut caietul meu cu principii însă nu îmi era de folos pentru că avea prea multe prescurtări

După ce am pierdut caietul cu principii melancolia mea a intrat în revonavare. Viaţa nu mai era un autobuz hodorogit plin de tristeţi, începusem să cînt sub aşternuturi, umbra mea nu se mai dizolva cu atîta repeziciune în iarbă. Mă simţeam bine, se zvonea prin cartier că tristeţile o să plece odată cu păsările migratoare, că preotul a găsit cheia de la uşa de intrare în rai şi toţi aceia care au avut carnete de partid pînă la revoluţie vor sta pe scaune, iar ceilalţi în picioare.Nici toamna cu afecţiunile ei nu mai avea o influienţă prea mare asupra viselor mele. Acestea începuse să se limpezească şi să se admire în oglindă.

Ce înseamnă să nu ai principii: în ghivece am numai plante carnivore care rod permanent oasele subţiri ale singurătăţii, pot consuma ruj de pe buzele oricărei femei, cînd începe să ningă nimeni nu mai mă ia ca martor, cred că pot lucra şi la circ că un talent ieşit din comun să mă deghizez într-un tip flămînd. Între cuvintele convorbirilor telefonice pe care le am cu bunicul ce doarme acoperit cu un strat de iarbă păstrez pastilele ce îmi provoacă bucurie, iar roua pe care o extrag cu motopompele împrumutate de la albine  din trandafiri o folosesc la fabricarea săpunului cu care se spală îngerii. Nu mai caut nici copacul umbros sub care au făcut dragoste Adam şi Eva să văd ce au reţinut ramurile, singurele materiale ce puteau memora în acele vremuri. De mult voiam să vin şi eu cu o femeie în acelaşi loc să îi imităm.

Caietul meu cu principii se îngălbenise şi multe erau prescurtate, aşa că nu îmi pare rău că nu îl găsesc printe cărți. Acum accept cu plăcere orice formă de obrăznicie a trupului unei femei şi cînd văd că i se dereglează şi simţurile îi arăt o aluniţă apărută sălbatic să îi fac emoţiile val vîrtej. Trandafirii muncesc să arate virili, aerul nu mai îmbătrîneşte şi pot băga o doamnă între filele unei cărţi fără să se sufoce, stocul de politeţe a fost epuizat, nu mai las pe nimeni să se ascundă între versurile mele. Nu mă mai minunez ce frumos îi curge sîngele prin artere cînd face dragoste, nu mai mă prefac că ea are nevoie de mine să îi conduc barja cu ovule pe insula unde iubirea nu claxonează. Nu mai privesc înapoi ca să văd mai limpede înainte, acum chiar am curaj să amîn moartea celor care nu au reuşit să termine biblia de citit. Nu mai supun la vot teoreme în ideea că nu ar fi adevărate, nu mai particip la concursul de balonare şi de produs salivă. Noile principii pe care le-aţi primit deja prin poştă, de mîine de dimineaţă mă apuc să le scriu.

luni, 28 octombrie 2013

De cînd nu mai aud bine sînt mai sincer, mă supăr cînd vreau eu și se pare că sînt mai inteligent

Am probleme cu auzul, de cîte ori pleacă o femeie din inima mea, nu aud nimic. Preventiv îmi mobilasem arterele cu privighetori să le simt fîlfîitul dacă este vreo mişare  primejdioasă în mine. Nu prea am încredere, moartea îmi umblă prin trup cu mare atenție să nu-mi dea vreun ideal jos șă se facă țăndări. Nu ar trebui să mă plîng, alţii au probleme mai mari, de exemplu, un profesor scria într-un jurnal local că din cauza sărăciei nu şi-a plătit întreţinerea la bloc de trei luni şi i-a scăzut virilitatea dramatic, dar după ce nu a plătit nici curentul electric în afara că i-a scăzut magnetismul din braţe pe care îl folosea la îmbrăţişări a suferit o degradare accentuată a cromozomilor că a uitat toate poziţiile în care făcea dragoste.

Mai am și alte beteşuguri, cînd într-o încăpere sînt mai mult de o pereche de sîni nu mă pot concentra, mi se micşorează  mînecile de la cămaşă ca degetele să vadă mai bine dacă ea mă lasă să-i explorez colinele de sub fustă. De multe ori cînd fac exerciţii cu simţurile pentru a le emoţiona la maximum exact în clipa trebuie să mă aplec de-asupra ei îmi aduc aminte că guvernul a scumpit din nou aerul şi ea nici nu mai poate respira profund, și dacă se dezbracă plutește. Să ştiţi că este greu să faci dragoste printre înjurături cum procedez eu din cauza regimurilor politice care capitulează rînd pe rînd și în urma lor rămîne tone de otravă.

De cînd nu mai aud bine, nici nu mai visez că îmblînzesc tigri pentru că ultima oară mi-a mîncat iubita şi nici nu am auzit, mi-am dat seama că este ea după ce am i-am găsit ascuns în tivul rochii un bileţel semnat de un prieten al meu despre care lumea vorbea mai demult  că i-ar fi amant. Nu mai aud ce  fură politicienii, cineva a tras ţara ca pe un paravan gros, antifonat în faţa mea. Mi se reproșează că datorită faptului că nu mai aud bine, nu am scris despre strădaniile oamenilor de a se sustrage suferințelor, despre degradarea programată a demnității. Voiam să îi confecționez Mării Negre o fustă din dantelă albă și Munților Carpați un costum de haine bărbătesc, dar nu am auzit bine măsurile pe care mi le dicta lumina din cauza aplauzelor din parlament la adresa guvernului și am renunțat. Nu ați văzut că neîmbrăcată toți străini se holbează la eternitatea mării și înălțimea brazilor? De cînd nu mai aud bine sînt mai sincer, mă supăr cînd doresc eu, par mai inteligent că mă dau de partea tăcerii, dar nici nu mai am încredere, decît în cei ce își sudează strigătele cu  libertate.

sâmbătă, 26 octombrie 2013

Am descoperit tîrziu că am aceeași grupă sanguină cu tăcerea, singurătatea și milioanele de umbre

De cînd am aflat că tăcerea are aceeaşi grupă sanguină cu mine mi-am schimbat semnătura să nu mă mai recunoască nimeni, nu mai port pantofi cu găuri în talpă să aibă pe unde să-mi iasă plusul de revoltă, nu mai joc șah intuind viitoare mutări într-un prezent plin de erori și nu îmi mai iau concediu medical. În această situație pot spune că tăcerea este ruda mea și am devenit foarte prudent. Acesta este destinul meu, am numai neamuri de care se minunează toată lumea. Un văr al meu a propus ca ploaia să fie acceptată în programul rabla pentru că de la un timp îi perforează cămașa, tot el a acționat în instanță cerul că de cîte ori apărea curcubeul se tăia în el, încercînd să-i afle dimametrul.

De cînd mi-am descoperit acest defect îmi dau întîlnire cu femeile între versurile de dragoste ale marilor poeți unde primăvara este atît de proaspătă și nimeni nu plătește  taxe și impozite. Unele doamne nu vin că le este teamă să nu rămînă însărcinate și pentru că textele dau un gust plăcut iubirii. Pînă să știu că grupa mea sanguină este identică cu a singurătății îmi iubeam dușmanii, îi invitam la restaurant, la petreceri pentru a afla cît de inteligente le sînt înjurăturile. Veșnicia se întrerupe în mine deoarece inima îmi era mereu plină de femei ce fac gălăgie. Pot filma nevroza oamenilor pe străzi. Nu mai merg prin păduri și alte continente pentru că nu mai pot povesti nimic, uit uluitor de repede, mai ales că nu mai aveam nimic de pierdut.

Pentru că nu am avut nimic cînd m-am născut, nu-mi pare rău cînd zilele evadează din trupul meu. Nimeni nu se întoarce să mă caute, parcă prietenii mei sînt niște temnițe în care idealurile stau înghesuite ca pacienții unui spital de campanie. Prețul iubirii este într-o scădere vertiginoasă, mirosul de femeie goală văd că nu mai stîrnește nici un interes, zîmbetele ca să ajungă la destinație trebuie timbrate, nu pot face o copie xerox unei stele decît dacă mă ajută moartea. De curînd,  s-a descoperit că  trandafirii au  grupă de sînge apropiată de a mea, îmi lipsește numai molecula care m-ar face să produc parfum și  să o păstrez lumina sub formă de petale.

Mereu mă întrebam de ce obrazul meu este atît de alb de seamnănă perfect cu zidul unei mănăstiri, de ce îmbătrînirea munește în celulele mele cu o politețe aristocratică, de ce umbrele desprinse din mine fac obiectul unor dosare în care viața e compromisă ca o femeie  obligată să se prostituieze. Grupa sanguină ne determină să alegem cuvintele care trebuie, cărările de urmat, adîncimea văzduhului ce o ascundem în priviri. Într-o seară am visat că o femeie frumoasă care m-a vizitat, dar toată povestea am pus-o pe faptul că sîngele meu semăna cu energia ce se găsea în tăceri, suferințe, speranțe. După ce m-am dezmeticit am descoperit sutienul ei pe fotoliu și ușa lăsată deschisă.

Dacă vedeți  un bărbat  umblînd din oraș în oraș cu mîinile la vedere, ținîndu-le ca pe niște jumătăți de sferă să știți că eu sînt,  caut printre femeile lumii dimensiunea sînilor egali cu spațiul din sutienul uitat la mine acasă.

vineri, 25 octombrie 2013

Despre cum era să mă împiedice Marilyn Monroe să îmi vizez carnetul de șomer

Într-o noapte am visat că Marilyn Monroe a intrat în patul meu ca şi cînd ar fi intrat într-un oraş pe care îl cunoaştea de mult timp. Şi-a pus sutienul plin de secrete pe fotoliu şi cred că în următoarea clipă s-a gîndit la o lege a apelor în care oamenii să stea despuiaţi ca la o olimpiadă de înot pentru a nu se mai îmbrăca şi dezbrăca toată ziua. Rochia i-a rămas pe covor ca o lampă de iluminat stradală ce se stinge automat ca bulevardul să pară mai uşor. Noroc că universul nu stă sprijinit în palmele noastre că l-aș fi strivit de sînii ei. Parcă se desprinsese dintr-un tratat de estetică și aștepta în vîrful picioarelor să intre cu lumina din moleculele ei sub pătură.

Buzele ei ca un inel de foc mă luase prin surprindere și în cîteva minute trupul meu era plin de cercuri ca și cînd aș fi fost un vînzător de ciocolată caldă la pahar și consumatorii le-ar fi abandonat pe mine cu gura în jos. Îmi spunea la ureche că o doare locul unde urmează să rămînă însărcinată și mă ajuta cu jumătatea ei stîngă de trup să mă grăbesc. Îmi conectase artele la curentul electric produs centrală nucleară din fese și sîngele meu dintr-o apă ce se ocupă ce existența unei lumi imaginare în suflet devenise un pîrîu șoptitor în care se putea face plajă pe malurile lui. Era un sidef strălucitor cu uter, o stea cu picioare albe între care orice bărbat ar fi dorit să-și găsească sfîrșitul. Sfîrcurile imense ca două măceșe coapte îi dădeau în vileag inventarul pozițiilor în care își dorea să facă dragoste. Nici părul de aur nu încuraja îndoiala, iar trupul  te implora să o umpli de iubire. Era o feminitate inedită ce evapora cuvintele.

Dacă o priveai din profil prindeau sens toate zvonurile și exagerările pe care le auzisem de-a lungul vremii despre zeițe, iubitele împăraților sau madonele din tablourile celebre. Din cauza dorinței de a se abandona total, brațele ei aveau un dramatism cosmic specific femeilor care nu vor să-și împacheteze dragoste în formulare administrative. Voiam să o imprim pe cearșaf atît de mult mă apăsam în ea, de va pleca vreodată să-i rămînă spatele acolo pentru totdeauna. Acum îmi părea rău că nu aveam un cearșaf cu indigo să o am în două exemplare. Cîteva raze de lună rătăcite în cameră, cred erau din locul unde Neil Armstrong călcase, din cauza temperaturi din aer se arcuise pe șoldurile ei dezgolite. Cîteodată voiam să o surprind nepregătită, pentru că voiam să demonstrez că fac parte din noua generație de bărbați care știu drumul sudorii, dar de fiecare dată ieșea în întîmpinarea mea, se folosea de tot ce avea la îndemînă să facă dragoste. Poate secretul ei era acela că de fiecare dată te săruta și îți făcea degetele să vadă limpede ca la despărțire. Ceva m-a frapat, cînd s-a dezbrăcat am observat că avea chiloți tetra ca toate femeile din cartier.

M-am trezit într-o hărmălaie, mama bătea în ușă cu o lingură și-mi spunea că dacă nu grăbesc să-mi vizez carnetul de șomer voi mînca din bucătăria clandestină. Așa îi spunea ea pîlcului de ștevie răsărit singur fără ajutorul nimănui.

joi, 24 octombrie 2013

În viața aceasta se plătește tot și din această cauză banii pe care îi folosesc au început să transpire


Am plătit tot timpul femeile frumoase să se îndrăgostească de mine, dar de fiecare dată s-au îndrăgostit de alţii, mai ales de cei care participă la concursul cine trăieşte mai mult și sînt cunoscătorii unor combinații cîștigătoare  la loto. Unora dintre doamne care lucrau cu mine la suptul cuvintelor, pentru a scoate lumina din ele, le-am trecut ca obligaţie de servici să mă iubească,  la sfîrşitul anului beneficiind de un spor de viaţă egal cu orele petrecute cu mine. Nu am avut nici un succes pentru că falsificau cu notarul din oraş contractul de muncă şi le vedeam pe stradă ţinînîdu-se de mînă cu alţi bărbaţi.

În prima fază am crezut că nu am vitaminele necesare în corp, deşi ştiam că şi zei iau supliminte alimentare ca să poată ţine cerul cît mai albastru. Ignorasem acest lucru, mizînd pe faptul că singurătăţile din mine se ajută între ele şi dacă au nevoie de ceva se împrumută una de la alta. Îmi era ruşine să merg la medic gîndindu-mă că este o boală netratabilă şi strădania mea de a fi îndrăgostit cu orice preţ mi se părea ca şi cînd aş vrea să mă îmbogăţesc prin orice mijloace fără ţin cont de directivele europene în domeniu. Pentru că noua societate îţi impunea să plăteşti absolut tot, am dat bani pentru a-mi resuscita funcţia imaginaţiei şi a fanteziilor, mi-am făcut un transplant la buze ca să pot tolera minciunile şi a nu riposta, am făcut chiar o plîngere la poliţia de frontieră pe care i-am rugat, bineînţeles contra cost, informîndu-i că am o bănuială că sînt confundat  cu vreun delincvent mondial.

Niciodată nu mă odihnesc lînga vreo statuie, reprezentînd o femeie culcată, pentru că mă pot trezi că îmi cere bani să se aprovizioneze cu cuvinte și lenjerie intimă. Dacă sînt invitat la întîlnire cu vreo doamnă ce stă cu ochii întotdeauna pe demnități aristocratice, mă apropii de ea cu prudență să nu mă electrocutez, încep să fluier să trezesc strămoșii din numele meu că de nu voi putea să-i ridic rochia să mă ajute și ei, nu înainte de a-i strecura în poșetă o monedă de cinci lei să-și cumpere un plic și să-mi scrie dacă se hotărăște să mă părăsească și o sticluță cu apă din mare să nu mă uite.

Plătesc peste tot, primăverii îi dau bani să intre și la mine în curte, toamnei ca să plece mai repede din sufletul meu, tăcerea o recompensez cu țigări ca să îmi întoarcă ceasul de perete. De la o femeie mă mulțumesc cu puțin; să nu fie membră a nici unui partid și să  plătească cotizația din banii mei, să nu dea cu trupul mesaje de speranțe acestei lumi deprimate că nu o mai crede nimeni, să-și facă propagandă cu simțurile pe care să le mobilizeze pînă devin agresive. Plătesc croitorul care îl rog să-mi ignifugheze costumul de haine să nu iau foc dacă văd pe stradă vreo reprezentantă a noilor tendințe în procesul de comunicare. Ne mai avînd timp să termine cuvintele doamnele intră în dialog cu trecătorii cu sînii și fesele. Plătesc să bronzez virușii să îi cunosc cînd se apropie de mine, plătesc să-mi scot certificate medicale ca moartea să vină cît mai tîrziu, prefăcîndu-mă că nu am terminat să-mi fac ordine în iluzii. În viața aceasta se plătește tot și din această cauză banii pe care îi folosesc au început să transpire.

miercuri, 23 octombrie 2013

Am jurat că voi plăti pensie alimentară tuturor femeilor care aduc pe lume copii a căror inimă au forma patriei

Stupoarea trandafirilor merită ţinută minte cînd o femeie le îndreaptă tulpina spre soare şi îşi depărtează lent picioarele unul de altul. Această imagine poate fi denumită un flagrant de sinceritate. Sînt garanţiile tulburătoare ale viitorului într-o ţară în care în care totul se surpă, frumuseţea este ştearsă de pe faţa oamenilor. Oraşele sînt sigilate cu minciuni, satele au plecat din graniţele lor şi acum le găseşti într-un format redus. Am fost blestemaţi să ne creăm o cale prin bazalt și nu am ajuns prea departe, deşi ne apropiem cu viteză de locul unde părinții au aceiaşi vîrstă cu copiii lor.

Firele de iarbă se emoţionează atît de mult cînd o femeie îşi aşează sinii pe ele că se aprind boabele de rouă şi pămîntul nu se poate odihni decît cerînd ajutorul rădăcinilor. Acestă este o contravenţie pe care inocenţa o înfăptuieşte împotriva luminii. Pare suspect că într-o asemenea stare de lucruri planeta îşi mai menţine intactă rotunjimea. Aici începe victoria sîngelui şi toate amintirile sînt retrase din circulaţie şi parcate pe teritoriul umbrelor. Gesturi ne demonstrează că iubirea are o greutate moleculară mai mare decît exponenţii celor ce produc suferinţă şi ură. Este portretul robot al speranţei într-o patrie în care oamenii au devenit ierbivori și eşecurile reprezintă principala formă de energie a ratării. Am argumente să cred că ploaia este o talentată imitatoare a lacrimilor. Mereu ajung după ce fericirea a plecat.

Mă obosesc viziunile mișcătoare despre binele națiunii ca şi cînd aş fi descheiat o sută de sutiene. Prezentul intră absent pe fereastră și de fiecare dată fură cîte ceva din viața mea, îmi prescurtează speranța și colac peste pupăză și-ar dori o planificare a consolării. Singurătatea  ca o adolescentă nepoliticoasă îmi bate la ușă asemeni unei adieri de aripă și îmi propune să am o întîlnire prudentă cu asfințitul. Nici nu mă mai electrocutez, curentul electric trece din ce mai greu prin mine. Un inginer ce prepară frigul pentru această iarnă într-o hală ce a funcționat ca o casă de amanet spunea celor din cartier că dacă vor să facă împămîntări pentru fulgere sau rețele de înaltă tensiune eu reprezint materialul ideal. Trăim vremuri în care viața noastră asemenea unei foi de  hîrtie A4 s-a îngălbenit din cauza aberațiilor și toamnelor politice ce nu mai vor să ne părăsească. Această otravă s-a împregnat și în preșurile de la ușa apartamentului și în sforile întinse pe balcoane unde pensionarele întind ultimile rufe din viața lor.

Nu-i nimeni spre apus să îmi numere zilele rămase, orele sînt mai devoratoare ca o haită de lupi. Nu-mi rămîne decît să mă închid într-o femeie să nu-mi dispară și sufletul, deși ador conflagrațiile în care urmează să dispară cei ce își doresc o țară jefuită de slăbiciuni. Am jurat că voi plăti pensie alimentară tuturor femeilor care aduc pe lume copii a căror inimă au forma patriei.

marți, 22 octombrie 2013

Sînt un tip consecvent, capitalismul nu mi-a schimbat metabolismul

M-am adaptat bolilor capitalismului şi am început să compun înjurături rutiere cu alcoolemia de 0,5, deşi pantofii pe care îi port i-am moştenit de la tata din epoca în care nu avea voie să gîndească, decît clasa muncitoare. Chiar zilele trecute după ce am spart solniţa de sare din greşeală, se bronzase  în vara aceasta şi am confundat-o cu nişte ochelari de soare, mă întrebam dacă privighetorile din pădurile patriei au voie să tragă pîrţuri pentru că înainte clasa muncitoare nu accepta aşa ceva.

Acum, pentru că şi aerul este tranzacţionat la bursa de valori cînd mi se stinge ţigara îi fac funeralii naţionale, cu fanfară, aduc de pe muntele Athos preoţi specializaţi în fum şi singurătate. Ideile nu le mai las libere să umble prin oraş cu sensuri scurte, să se însoţească cu toate haimanalele, le ţin în labirinturi confortabile unde vîntul nu are acces decît la garderobă, altfel mi le zăpăceşte de cap. Nu vă spun că de cînd cu economia aceasta de piaţă sînt citat săptămînal ca martor să recunosc pe o hartă pătată cu ruj paradisul. Cînd trimit cîte o scrisoare de bunăvoinţă zăpezii să mă accepte în consiliul de administraţie al primei ninsori o rog pe iubita mea să dea cu limba pe plic să îl lipească pentru a fi mai uşor şi  a-mi ţine cuvintele calde în interior pînă ajunge la destinaţie.

Am uitat istoria imperiilor scrisă pe coja mestecenilor, dacă îmi dau cămaşa la o parte o să vedeţi un tigru fără card care are în fiecare lună altă patrie în speranţa că în vreuna dintre ele va găsi ceva mărunţiş pe jos. Nu mai umplu propoziţiile cu fantezii şi iluzii, dacă mi s-a terminat praful de puşcă înghesui grenade în fiecare literă cum făceam în copilărie, îmbuibam insectele cu mîncare ca să aibă energie să viseze în locul meu. Şi cu apusul mă împrietenesc mai repede, deşi nu prea vrea să-mi spună ce gînduri are cu mine. Nu mă mai cert cu păsările că nu au tradus bine un oftat de-l meu sau pasaje din lucrarea mea de doctorat despre sărăcie pentru că mascaţii ajung la uşă într-un sfert de oră. Cînd mă priveşte cîte o femeie oblic nu mai am acea stare de rău, cînd medicul de familie îmi spune că s-au sfîrşit reţetele compensate şi îmi recomandă să petrec cîteva ore între coapsele unei femei să-mi scadă tensiunea, nu mai regret nici un regim politic şi strig că ăsta este cel mai bun. Mai aveam o îndoială. Nu ştiam dacă în capitalism mai am erecţie şi am accesat un fond european cu care am făcut experienţe la ecuator, la tropice şi la polul nord. La polul nord se schimbase magnetismul de ceva vreme şi pe o pancartă scria cu litere mari; "Sînteţi la polul sud.", dar eu mă simţeam la fel, aşa cum nici capitalismul nu îmi schimbase metabolismul.

luni, 21 octombrie 2013

Moartea se simte atît de bine în mine, cînd totul este negru în jur, că face jogging

Nu am aprins lumina,  deşi este încă întuneric în cameră, să nu o văd dezbrăcată şi să renunț să mai mă prezint la noul meu loc de muncă, punîndu-mi în pericol ca de atîtea zeci de ori cariera. Trebuia neapărat să ajung la servici la ora şapte pentru a fi uns şeful rezervelor naţionale de icre negre din cadrul ministerului agriculturii  de către ministrul de resort,instituție cu sediul în orașul meu. Urbea mea nu este pe malul unui fluviu sau al mării, dar pentru că este cunoscut din vremuri apuse ca "oraşul aurului negru" toate activitățile ce cuprindeau în denumirea lor cuvîntul "negru" erau aduse aici. Noile unităţi economice capitaliste aveau sediul lîngă Muzeul petrolului şi conform unei hotărîri a consiliului local erau obligaţi să aibă numai maşini negre, angajatele trebuia să fie negrese, clădirile erau vopsite în negru.

Mie îmi place culoarea neagră, un savant a scris un tratat de o mie de pagini depre această culoare şi undeva în prefaţă spunea că pe întuneric procesul de  îmbătrînire  este mult mai lent, se deoache mai greu, chiar şi glandele salivare secretă mai puţin, numai fermentaţia  din stomac şi senzaţia de balonare se accentuiază. În întuneric mizeria nu se vede şi nu mai avem tentația  de a o înlocui cu o altă mizerie. În beznă eşti pregătit să accepţi orice adevăr, chiar şi pe acela că iubita îţi este rudă şi făcînd dragoste cu ea ai comis un incest. Costumele de pămînt ce stau lipite de noi ca o epidermă africană  le purtăm sub hainele de fiecare zi din oraş în oraş, dintr-o ţară în alta ca pe o libertate impusă, ca pe o stare de inocenţă ascunsă, ferindu-le de lumină.

În întuneric parcă este mai mult loc între sînii unei femei ca să aşezi un trandafir fără a-l mototoli şi secretarul particular al tăcerii îmi acordă o şansa formidabilă de a-mi lua revanşa împotriva buzelor ei ce mi-au confiscat tot aerul. Este frumos, luna mă confundă cu un fluviu şi scrie pe trupul meu  mesaje misterioase care să îmi fortifice dragostea şi muşchii imaginației. În întuneric din soldat sînt general, mă pot privi numai din interior, judecătorii nu mai văd bani pentru a face nedreptatea să triumfe, credința se poate destrăbăla. Cînd nu se vede nimic ești obligat să fii modest, principiile nu mai au valoare, nu ai concurenți pentru a te întrece în fantezii, nu îl mai corectezi pe Dumnezeu, fericirea este infirmă și nu te poate părăsi. Moartea se simte atît de bine în mine, cînd totul este negru în jur, că face jogging.

duminică, 20 octombrie 2013

Sînt atît de complexat în fața aparatelor că uneori cred că visează ele în locul meu

Ca să văd ce se mai întîmplă în inima mea, cine a mai plecat sau cine a mai venit, trebuie să-mi deschid nasturii de la cămașă cu telecomanda. Iubita mea nu-mi dă drumul în casă, decît dacă sînt încălțat cu pantofii cu girofar. În camera unde facem dragoste există un sistem electronic de stingere a incediilor care pornește de fiecare dată cînd temperatura doamnei depășește un prag de căldură prestabilit de fabricant. Pentru a preîntîmpina risipa de apă care vine din tavan și nu a-mi uda cureaua de la pantaloni am renunțat  la pat și folosim un covor de iarbă care are proprietatea de a absorbi căldura. Am și grijă ca ea să stea cu spatele spre mine să îi acoper fesele cu trupul meu ca  senzorul de inundație să nu se declanșeze. Ținînd-o așa strîns de umeri  văpaia emanată este  asemănătoare căldurii de la tropice și nu de la ecuator.

Unii dintre compatrioții mei au obiceiul de a se duce la film după ce capitulează în fața suferințelor, crezînd în virtuțile terapeutice ale cinematografului pe care îl consideră un fel de paradis ce rulează pe o pînză. Pentru a li se diminua gradul de emoție femeilor, iar bărbații să nu își mai demonstreze statutul social prin numărul de erecții, la intrare spectatorii primesc cîte o pastilă de rîs. După ce medicamentul își face efectul ajung să rîdă unii de alții cum se întîmplă și la mine pe scara blocului sau la servici. Prietenul meu, cu  cîțiva ani buni în urmă, a înregistrat cu ajutorul unui aparat de mare sensibilitate toate zgomotele pădurii. A imprimat pe bandă privighetorile în timpul concertelor, mierlele încercînd să transpună atmosfera pădurii pe note. Are înregistrată și viclenia unui vulpoi ce nu știa vocea cărui parlamentar să o imite să-i facă pui unei vulpițe. De atunci nu a mai ieșit din casă, ascultă zilnic foșnetul codrului, spunînd tuturor că trăiește în mijlocul naturii.

Totul s-a modernizat. Aștept să se descopere mașina de rotunjit cartofii, o oglindă de grăbit înserarea, sonerii pentru anunțul evenimentelor nedorite, ceasuri care să ne arate viteza de îmbătrînire. Ne trebuie neapărat în viitor balanțe pentru a ne cîntări umbrele, pahare în care să ne păstrăm prospețimea, termometre pentru măsurarea obrăzniciei, nesimțirii și o nouă unitate de măsură pentru a afla suprafaţa melancoliei.  Nu ar fi rău într-o lume democratică și capitalistă ca a noastră fiecare femeie să fie obligată printr-o ordonanță de urgență să poarte între sîni un semafor al iubirii pentru a elimina odată conflicte inutile dintre domni și doamne. Este aprinsă culoarea galbenă, fără să mai arzi cuvintele inutil, ești invitat să aștepți pînă îți vine rîndul. Nu este exclus să mori așteptînd. Mi-aș dori să fiu împuternicit de consiliul local să legitimez vîntul, dar să am  împuternicire și de a-l interoga. Vreau să-l îl întreb cum se simte el cînd mîngîie  coapsele doamnelor pe care eu le doresc atît de mult și el își permite orice. Dacă va fi arogant cum se întîmplă de fiecare dată cînd vreau să vorbesc cu el am să îl implor să  dea dovadă de prudență și să nu le lase însărcinate, că și așa sîntem un popor aerian de parcă ne-am duce viața mai mult pe acoperișuri.
Îmi pare rău că nu am putut să aleg să trăiesc în secolul trecut să nu mai am atîtea complexe în fața acestor noi aparate care ne măsoară  sinceritatea, voința și chiar cît mai avem de trăit.

sâmbătă, 19 octombrie 2013

Cînd primul ministru a scăpat verigheta în budă toți miniștrii s-au repezit să o recupereze

Cînd cuvintele nu miros a săpun nu le așez în versuri, așa am văzut că au procedat și  înaintașii mei celebrii cu ale căror cărți am încercat să îmi prelungesc viața. Pentru spălat nu prea folosesc apa rezultată din topirea ghețarilor că lumina din ea pare leșinată și nu vreau ca poemele mele să facă pneumonie. Nici apa rezultată din privirile pline de sloiuri  ale unor femei nu o păstrez, nu îmi doresc să înseninez frazele cu un asemenea lichid bun  pentru a ucide erecțiile bărbaților cît se poate de sînguincios.

Nu am cum să fiu liniștit cînd văd anotimpurile pline de oameni cum sînt strivite în frunze la finele fiecărui an și acest măcel pe care nu îl bagă nimeni în seamă nu poate fi citit decît de zăpadă. Nu pot sta cu mîinile în sîn cînd văd că între două bătăi de inimă se spun atîtea minciuni, atîtea lucruri anapoda, atîtea nelegiuiri că moare nimicul din ceas și te îndepărtezi de tine însuți. Marțafoii care au furat patriei și gumarii din picioare, care i-au supt țîtele pînă i s-au fleșcăit de tot folosesc cuvintele ca pe niște sacoșe transparente în care aruncă gunoiul, abandonînd-ul în camerele unde unde contemporanii  mei meditează, fac dragoste și nu se revoltă.

Să nu-mi spuneți că singurătatea este cel mai curat lucru de pe pămînt că nu vă cred, am spălat-o pe spate atîția ani fără nici un rezultat tot are urme de veșnicie și de frig. Inima mea este  plină de impurități lăsate de doamnele plecate pe fugă, fără viitor, fără adăpost. Unele au lasat intenționat cîte o amintire, de exemplu am recuperat o trusă de gesturi în interiorul căreia am găsit un bilețel pe care scria ; ”Să o folosești cu celelalte femei.” Aerul pe care îl respirăm este plin de defecte cauzate de razele soarelui și de praful stelar, de aceea cînd este cerul limpede vorbim puțin răgușit. Dacă în nopțile cu lună plină razele nu miros a săpun făcut de mama cobor în pivniță să văd ce mai face fratele meu vinul. Dacă picăturile de ploaie ce îmi fac găuri în imaginație nu miros a săpun intru în casă și visez.

Cînd primul ministru și-a scăpat verigheta în budă și tot guvernul s-a repezit să o găsească în țară era un miros de nesuportat. Mulți au pus acest incident pe seama unei guvernări proaste sau pe seama unui gaz, descoperit recent, scăpat de sub control și folosit la consolidarea democrației. Este des utilizat pe teritoriul Afaganistanului. Miniștrii băgase mîinile pînă la coate după bijuteria pierdută fără nici un rezultat. Degeaba adăuga mama în căldarea cu săpun iasomie și petale de trandafiri, patria mirosea a hidrogen sulfurat. În zadar spălam propozițiile cîte o jumătate de zi nu ieșea mirosul apăsător din ele. Atunci mi-am adus aminte de coana Maricica, curajoasa care spăla morții din cartier și care spunea de fiecare dată: ”Să nu arunci niciodată apa după ce a-i spălat un mort că este folositoar. Dacă le dai să bea nesimțiților o astfel de apă devin foarte politicoși, cumsecade și aroganța din ei se evaporă.” Am convins-o și mi-a dat un bidon de zece litrii de apă pe care am îmbuteliat-o în sticle de o jumătate de litru și am făcut-o cadou guvernului. În țară mirosea din nou a săpun de casă.

vineri, 18 octombrie 2013

Mulți tușesc duminica rău de tot din cauza cimitirului din apropiere

Se anunţă o nouă eră. Toată lumea este obligată să-şi înregistreze pe CD rugăciunile spuse în fiecare seară pentru a se analiza gradul de periculozitate asupra societății civile. S-a constatat în ultimul timp că rugămințile adresate lui Dumnezeu au început să se înfăptuiască şi viaţa noastră a fost invadată de fel de fel de curiozităţi. De exemplu, am fost împînziți de o serie de păduchi noi şi nu se cunoaște cu exactitate dacă au apărut pentru că soţiile au blestemat amantele să fie cotropite de asemenea parăziţi şi să se scarpine cînd fac dragoste cu bărbații lor. De la o vreme mamele se rugau să nască pruncii maturi să nu le strice configurația și undele de emisie ale sfîrcurilor în timpul alăptării și nu mai auzea nici țipenie de copil pe stradă.

Cineva se roagă ca femeile să îți piardă vechile truse de gesturi mirosind a romantism. Nu mai vor să fie ţinute pe genunchi şi să le deschei nasturii unul cîte unul. Vor să fie răsfoite,  să le legi cu comete de pat. Consideră că ovulele lor sînt planete nedescoperite ce nu pot fi învîrtite decît de un efort imens.  Își doresc să fie spălate pe picioare cu spirt ca după ce fac dragoste  să nu le crească amintiri pe corp sau să le rămînă urmele îmbrățișărilor pe epidermă. Nu mai vor raze de lună în pat unde să se tolănească lent pentru că s-au plictisit de ele, trupurile lor secretă extaz numai dacă ai în buzunare miros proaspăt de bani abia tipăriţi să le facă legănarea mai dulce. De fapt doamnele în aceste vremuri nu mai sînt împărţite în două jumătăţi egale cu acelaşi număr de molecule, acum partea de trup erotică le-a rămas mult mai mică şi s-a mărit partea care se uită în altă parte cînd face dragoste.

Nu ştiu cine s-a rugat, dar am văzut pe ulițele cartierului meu oameni care se simţeau bine cînd soarele apunea în ei şi ieşea un pic de fum ca dintr-o ţigară unde scrumul ajunsese la filtru, alţii care visau ca niște sălbatici de cădeau tencuiala după ei. Mulţi tuşeau duminica rău de tot din cauza cimitirului din apropiere, destinul le era infestat cu fel de fel de viruşi. Nu își deschideau niciodată raniţa pe care o purtau în spate cu grijă să nu le vezi prezentul zrenţuit de umilinţe, înfrîngeri și guvern. Tot oraşul bolește ca o fantomă ce nu suportă lumina. Vîntul face farse fustelor femeilor şi este din ce în ce mai nepoliticos şi mai bădăran. Rugăciunile unora  devine realitate pentru că ne lăsăm dezonorați de o trăire nesatisfăcătoare. Sînt prea banale locurile unde pudoarea mea este vizionată.

miercuri, 16 octombrie 2013

Am renunțat la celebritate din copilărie însă nu am putut să mă despart niciodată de gafele corective

Ca să fiu văzut m-am urcat pe o tufă de trandafiri însă nu am rezistat prea mult că mirosea atît de dulce de mi-a fost teamă să nu fac diabet. Nu mă puteam remarca sub nici o formă, deși îmi petreceam timpul mai mult în șezlong, așteptînd să vină una din acele zile în care să spui ceva genial să-mi revină culoarea naturală pe chip și să devin o vedetă de provincie. Mă străduiam să fiu o tornadă de carne înaltă de 1,9 metrii care să reprezinte o formă strălucitoare și avansantă a vieții cum se găsește și pe celelalte planete, cum se căznește și infirmiera din spitalul de boli nervoase să-mi emită o rețetă medicală la calculator. Întrucît computerele fusese virusate de cei internați mi-a  prescris o rețetă veterinară după spusele farmacistei.

Știam că neamul omenesc nu suportă așa ușor succesul altora, dar căutam din răsputeri să mă fac remarcat prin orice mijloace.  Deschisesem o grădiniță de flori unde mamele tinere aduceau ghivecele dimineața să am am grijă de ele pentru a nu fi atacate de insecte sau filoxeră pînă la ora patru cînd ieșeau de la serviciu. În Gara de Sud din Ploiești am închiriat o cameră unde am deschis un magazin de sicrie pentru cei ce se sinucid, aruncîndu-se în fața trenurilor. Dacă guvernul nu se ocupă de contemporanii mei ce se tîrguie cu viața pentru fiecare zi ce trece în suferință a trebuit să găsesc eu o rezolvare. Moartea ocupase cam toate peroanele și scăzuse dramatic numărul călătorilor. La liceul de fete din oraș, al cărei administrator sînt, la concursul pentru ocoparea posturilor de profesori au fost acceptați numai eunucii. Posturile nu au fost ocupate și am fost nevoit să fac concurs cu profesorii impotenți. A fost o selecție foarte dură pentru că la fiecare materie s-au înscris cîte zece, cinsprezece concurenți.

Renunțasem la celebritate din copilărie, acum eram  recunoscut ca specialist în gafe de toți locuitorii din cartier, însă dorem să-mi schimb statutul social, mai ales că îmi pusesem o altă poză pe cartea de identitate. La un moment dat una din cele două găini pe care experimentam efectul bioxidului de carbon asupra gălbenușului de ou i s-a făcut rău. Modul de manifestare m-a făcut să cred că suferă de epilepsie și am chemat ambulanța. După ce am plătit cursa, pentru că în țara noastră nu este legiferat serviciul de asistență medicală rapidă pentru animale, o doamnă respectabilă mi-a spus că această afecțiune este datorată lipsei unui cocoș în zonă. Mergînd pe aceeași logică medicală cînd o enoriaşă a fost cuprinsă de crize de isterie chiar pe treptele bisericii l-am rugat pe preot să facă dragoste cu ea că își va reveni.
În cele din urmă m-am hotărît să-mi fac un nume celebru exersînd metodele de braconaj ale gafelor.

marți, 15 octombrie 2013

Viaţa noastră este un text scris pe zăpadă cu foarte multe erori datorate curajului de a visa

Viaţa noastră este ca un text scris pe zăpadă. Cînd este vorba despre fericire cuvintele sînt atît de prescurtate că nu prea se înţelege mare lucru. Dacă nimereşti pe lumea aceasta într-o perioadă în care se fac simulări pe pămînt despre cum trebuie să arate o revoluţie nu ai nici o şansă să descoperi punctele cardinale şi vei rămîne dezorientat pînă vei avea curajul să spui tot ce ai pe inimă.

Este adevărat că aici unde locuiesc eu, într-o suburbie  nu se citeşte nimic în afară de horoscop se moare foarte uşor şi nu ştie nimeni. Nu îţi poţi îmbogăţi vocabularul, nu doreşti să laşi însărcinată vreo femeie, iar păpuşile cu piciore de plastic se îmbolnăvesc de plămîni şi nu mai pot plînge. Cu toate acestea cunosc un ratat şi mai desăvîrşit ca mine, o cunoştinţă care şi-a desemnat în fiecare săptămînă cîte o patrie.

Înainte aveam obiceiul să beau cafeaua numai lîngă statuieta pe care o aveam în cameră, reprezentînd-o pe Venus din Milo pentru că ea nu-mi putea vărsa ibricul, dar acum de cînd viitorul este un timp plin de primejdii o beau în pat acoperindu-mi şi capul  cu o pătură că pe întuneric asimilez mai repede cofeina. Acesta este şi motivul pentru care, cînd citesc o carte de război cu  răni și sînge, invit pe cineva de la medicina de familie să stea lîngă mine să nu mi se facă rău din cauza atîtor atrocităţi. Cînd este disponibilă doctoriţa aceea de scîrţie podeaua sub frumuseţea ei deschid unul din volumele groase ale lui Tolstoi ca să nu o mai las să plece nici noaptea.

E greu la noi în această suburbie, oamenii nu mai au unde să ţină mărunţişul pentru că şi-au cusut buzunarele cînd au aflat că guvernul s-a operat la mîini în Austria, lungindu-şi braţele pentru a fi mai convingător în a aduna birurile. Nu mai claxonez păsările cerului  să se dea la o parte că sînt aşa de ameţite de ce este la noi în ţară că nu mai au nici puterea de a visa. Nu mai vreau să ştiu secretele altora că îmi creşte concentraţia de orgoliu în sînge. Nu o să mai intru în nici un muzeu să nu creadă lumea că port aceeaşi pereche de şosete un anotimp întreg ca să nu modific mirosul din sălile vizionate. Nimeni nu mai are convingeri în patria mea și îmi este foarte uşor să tastez numărul veșniciei la telefonul mobil că moartea îmi răspunde imediat.

luni, 14 octombrie 2013

Nu mă vorbește nimeni de bine pentru că nu am crezut niciodată că frigul siberian a fost adus în patria mea de un urs polar

Nu am auzit pe nimeni care să mă vorbească de bine. Se spune că mi-am lăsat unghiile să crească să am unde ascunde dimineața sau că mi-am declinat responsabilitatea privind ravagiile pe care toamna le face prin sufletul oamenilor pentru că am început să îi imit gesturile. Vîntul a devenit așa de obraznic și nepoliticos cu frunzele că le pipăie pe toate părțile pentru că ar fi învațat aceste năzdrăvenii de la ventilatoarele mele cu ajutorul cărora vara răcoresc personajele din cărțile din bibliotecă.

Toți mă vorbesc de rău că aș fi vîndut la prețuri astronomoce viorile greierilor din grădină, că am știut că o libelulă s-a îndrăgostit de un lac limpede din pădure și eu am obligat-o să se mute pe un aeroport de lîngă capitală ca să arăt dușmanilor noștri că avem și noi o flotă aeriană. Cineva comenta, ca să îl aud, că în clipa în care a început ploaia și cerul era torturat de nori negri am mutat bulevardul cu bănci cu tot ca să nu se ude doamna cu care eram.

Unii au spus că nu eu mă duc să plătesc taxele și impozitele și că trimit numai costumul de haine că el nu știe să înjure și nici să se revolte. Azi m-a oprit o femeie în vîrstă să o ajut să treacă strada și după ce am ajuns pe trotuarul celălalt mi-a zis să-i plătesc despăgubiri pentru că ea credea că aici pe partea aceasta a străzii o să aibă pensie mai mare, altfel ar fi rămas dincolo că era în dreptul unei firme de pompe funebre și voia să afle detalii despre lumea cealaltă.

Se cometează că femeile m-au părăsit pentru că am scris versuri proaste care nu se vînd, că nu știu să aleg cuvintele cele mai adecvate cînd descriu sărăcia. Se insinuiază că atunci cînd dansez  chinui partenerele ținîndu-le prea departe de mine fără să le dau posibilitatea de a-și odihni sînii pe pieptul meu. Nu fluier bine, cum îmi cer consilierii aleși ai urbei, încît statuile din oraș să se trezească și să meargă să se spovedească. Denigratorii mei  susțin că denivelările regimului politic sînt cauzate de mine pentru că întotdeauna țin pumnii strînși în buzunar și pantofii mei au șenile. Nu mă vorbește nimeni de bine pentru că nu am crezut niciodată că frigul siberian a fost adus în patria mea de un urs polar.

duminică, 13 octombrie 2013

Dacă greșesc ceva în dragoste vreau să mă pună să repet pînă cînd erorile vor fi corectate cu alte imperfecțiuni

Tatăl meu a fost un paznic celebru al plantației de trandafiri pentru că noaptea reușea să acopere cu inima întreaga suprafață și nu mai dădea voie poeţilor să fure din parfum și să-l împrăștie în rime. În zilele lui libere era printre manifestanți în  primul rînd cînd se demonstra împotriva celor care ne furau visele pentru a face din ele sloganuri electorale. Era suficient ca cineva să se uite chiorîș la viitorul unui fir de iarbă sau la viitorul țării că toată singurătatea din cartier i-o înghesuia pe gît. I se dereglau greu simțurile, dar dacă se întîmpla în biografia lui apăreau gesturi similare înlocuirii regimurilor politice sau a apariției pe hartă a încă unor fabrici de salivă. Cîteodată avea curajul să îl mai corecteze și pe Dumnezeu cînd acesta nu vedea că metoda de conducere folosită pe teritoriul patriei este ghicitul în palmă și principiul bucății de sîrmă pe care cei de la putere o strîmbă după cum le convine.

Poate  din această cauză m-am născut cu emoțiile date la maxim, cu fel de fel de mesaje scrise pe inimă, poate aceasta este cauza de gura mea are apucături tribale, iar cuvintele ascund în interiorul lor grenade tip Afganistan. Acum, cînd mă gîndesc că trebuie să capsez zi de zi umbrele pe care trupul meu le leapădă mă doare mîna dreaptă de nu pot să să cuprind cu ea o țîță de femeie, iar cînd iubesc prea mult mă înjunghie mîna stîngă cu inimă cu tot. Sînt și foarte înalt că dacă reușesc să intru într-o carte ies cu mare greutate pentru că nu sînt atît de frumos să înmoi sensurile cuvintelor. Pînă să se instaureze capitalismul la noi aveam și picioarele strîmbe, dar după ce m-am înscris la un partid de dreapta unde ți se cerea ca și subconștientul să fie vertical mi s-au îndreptat picioarele. Numai că înainte călăream mai bine. Oamenii cu picioare strîmbe sînt mult mai fericiți, au mai mult spațiu între genunchi și la o adică pot fi corectați printr-o intervenție chirurgicală. Cei ”drepți” mi se par incompleți că sînt posesori celor mai discutabile pasaje.

Nu cred că mi-ar fi plăcut să fiu descedentul unui producător de telenovele sau a vreunui bărbat căruia îi plac elegiile. Nu m-aș mai întors acasă dacă tata nu ar fi iubit cîinii și nu ar fi trădat moartea luîndu-și concedii medicale că suferă de sindromul înălțimilor sau dacă ar fi lăsat vreo bucurie neterminată. Dacă nu aș fi avut un asemenea tată, nu cred că m-aș lăsa păcălit că eu sînt succesorul meu și pot intra la școala unde fluturii învață meserie ca un kamikaze.

sâmbătă, 12 octombrie 2013

Pentru mine a face dragoste în orice anotimp și la orice oră este ca și cînd aș satisface serviciul militar

Am o pereche de aripi de rezervă în dulapul unde mai țin și cîteva fire de iarbă cu care să spînzur toamna, dar și niște aer pentru vremurile cînd guvernul o să ni-l scumpească. Am și instrucțiuni de folosire în caz că inima mea declară legea marțială în tot trupul și trebuie să-mi iau zborul spre vreo lume necucunoscută care nu are nici margini nici capitală, ci nu mai un loc unde nu contează că am fost odată oameni. În aceste vremuri nu poți avea încredere nici în intermediari dintre noi și Dumnezeu, te trezești că trebuie să stai la coadă pentru un loc în paradis și dacă nu ai aripi curate să nu fac erori, nu te primesc.

Nici nu am avut curajul să le probez, mi-a fost teamă să nu mi schimbe metabolismul și să nu mai pot să mă hrănesc decît cu trandafiri și să iau vitaminele  acelea pe care le folosesc și puțini zei ce au mai rămas uitați prin cer. Teama majoră  pe care nu o puteam accepta în ruptul capului era să nu fiu confundat cu un înger pentru că locuitorii din cartierul meu vorbeau că aceștia nu au sex și se înmulțesc prin conversații scurte. Pentru mine a face dragoste în orice anotimp și la orice oră este asemănător serviciului militar. Nu le-am folosit  pentru că îmi eram speriat să nu se obișnuiască cu moartea și într-o criză de gravitație să evadeze cu mine cu tot într-o lume unde iubirea este considerată un viciu cum sînt drogurile, iar femeile eleve indisciplinate și bărbații profesori suplinitori imorali.

Nici nu știu dacă pentru mine aripile sînt mai bune ca mîinile  blînde și moi ale unei femei care urgentează în noi sîngele și simțurile nu mai sînt timide. Dacă dau prea repede din aripi poate să se răcească pămîntul și să nu mai avem unde planta legume, nu mai avem unde să ne tăvălim, mișcare semiobligatorie pentru a declanșa amorul. Există și riscul ca cei apropiați de mine să intre în hipotermie. Nu este adevărat sub nici o formă că un bărbat și o femeie se înfrumusețează reciproc, că își aşează sentimentele unul în celălalt încît să le fie cald sau că egoismul din ei este atît de puternic încît să le distrugă rutina. Nici la cenaclu nu al luat aripile de gală, pentru că tinerii scriitori nu cunosc normele comportării civilizate și îmi smulg penele, mi le murdăresc ci pixul.

De azi înainte însă le voi purta permanent, vreau să nu mai consider viața o stîncă prăvălită în mijlocul drumului și să mă prefac că nu găsesc un spațiu prin care să trec dincolo. E atîta zbor în jurul nostru că nu jignim pe nimeni dacă îl folosim să ajungem la stele.


vineri, 11 octombrie 2013

Toamna semăn cu tata și avem aceeași poziție a trupului cînd ne pregătim să evadăm în lumea cealaltă

Toamna cară cu roaba florile sub pămînt. Cred că pregătește vreo expoziție de amintiri sau își scrie autobiografia cu petale asfințite. Nu știu ce o face cu semințele că sînt așa de somnoroase de nu mai trebuie supravegheate de nimeni. O vad obosită parcă ar fi la capătul unei ultime îmbrățișări. Nici ploaia nu mai are nici o teamă că o să facă găuri în singurătate, păsările au făcut o revoluție fiscală și nu își mai înregistrează zborul la fisc. În acest vacarm produs de frunze după ce au fost grațiate și au luat drumul emigrației nici mașinăria veche a regimului nu se mai aude. Nu se mai aud nici strigătele  frigului împarțind împeriul tăcerii în provincii.

De fiecare dată cînd toamna începe demolarea pe drumul pe unde vine și noaptea apare un bărbat înalt, mergînd ca și cînd s-ar întoarce din războiul lumilor sau de pe un șantier arheologic unde  oamenii  caută amintiri din locurile natale. Dacă îl privesc mai atent seamănă cu tata. El avea o poziție a trupului pregătită să evadeze în lumea liberă, întîrzia cu privirea minute bune cînd vedea cîte un copac crescut cu trunchiul strîmb. De cele mai multe ori înlocuia cuvintele cu o privire ce purta semnalele unui far de la țărmul mării. Dacă îl îndemna cineva la fericire, mai întîi stingea între degete țigarea care întotdeauna era pe sfîrșite, se uita în jur să vadă dacă nu este vreun polițist prin apropiere și zicea; ”Mama ei de fericire, unde ai văzut tu o asemenea arătare pe pămînt. Pe unde  bîntuie  își mutilează proprietarii ori îi transformă în niște idioți.”

Bărbatul nu avea de gînd să se întoarcă acasă după cum traversa podurile din oraș și admira apele în activitatea lor de uitare, după cum oprea în dreptul tarabelor pline cu pliante către stele. Nu-i trecea prin minte să cumpere ziare să vadă ce mai face țara, mai respiră, mai sînt căprioare prin păduri să poarte eleganța  națiunii, să păstreze timpul liric nealterat. Imperturbabil urma străzile netrecute pe nici o hartă, brațele începuse să-i ningă liniștit, deși mai era vreme destulă pînă la venirea iernii. Se observa de departe cum se desparte de lucruri. Mai întîi le modifica forma, le dădea stingerea ca unor prizonieri pentru că din această lume se pleacă fară simtă cineva. Evita cu modestie să fie recunoscut de cineva pentru a nu declanșa în el vreun virus diplomatic care să îl oblige să explice unui firelor de iarbă  de ce viața este așa de scurtă.

În cele din urmă bărbatul a intrat într-o librărie și a cumpărat o carte. După cîteva zile prietenul meu îmi dă un telefon și mă întrebă dacă am găsit  ultima cartea de nuvele scrisă de Alice Munro, noua laureată a premiului Nobel pentru literatură, pentru că m-a văzut din mașină intrînd în librărie. Atunci mi-am dat seama pentru prima oară că eu, toamna semăn cu tata.

joi, 10 octombrie 2013

Am julituri pe tot corpul de cînd s-a schimbat regimul politic și nu mai pot deschide ușa spre viitor

Dacă razele lunii mă bat în spate în nopțile în care mă simt suspect de tînăr mă învinețesc, îmi rămîn niște semne asemănătoare celor pe care mi le face o femeie după ce mă sărută îndelung. După ce vîntul pleacă de la barul din colț și nu mai reușește să se urce pe acoperiș că este prea amețit, încercînd să se sprijine pe umerii mei îmi produce o mulțime de julituri. Am probleme  cu singurătatea care a luat forma epidermei mele și nu mai pot să mă închei la cămașă, ca să nu vă spun că îmi provoacă niște bășicuțe mici pline cu apă asemănătoare lacrimilor.

Nu știu ce se întîmplă cu mine, am devenit foarte sensibil de cînd am trecut la capitalism. Mi s-a modificat și imaginația, viitorul durează mai puțin, cu cît sînt mai romantic cu atît mai mult femeile fug de mine. În aceste condiții nu cred că mai am nevoie de oglinzi să îmi descifreze adevărul din nebuniile toamnei de lîngă mine. Teoreticienii din școlile profesionale privind ratarea umană din dragoste s-au îmbolnăvit de strabism și risc să rămîn fără mine însumi dacă mă las analizat de ei. Prea multe pretexte pentru sinucideri, culorile au devenit agresive și pictorii folosesc numai nuanțele din ierburi pentru tablourile despre patrie. Obosești numai să ai grijă de tine însuți să nu ți se mai producă alunecări de teren în suflet. Am împrumutat o parte din nefericirea cailor care este mult mai profundă, iar tinerețea nu mai poate fi prelungită nici cu cel mai îndrăzneț vis.

De știam că prezentul stă numai la bodegă, că din cauza unui exces de libertate au apărut forme noi de manifestare a minciunilor m-aș fi făcut medic. Nu există nici un centru de tratament pentru ticăloșie sau impostură. Cînd am încercat eu să ridic o baracă din lemn pentru promovarea sincerității mai ales în cuvinte am fost sancționat că nu am avut autorizație de construire. Cînd am luat hotărîrea de a energiza bețele de chibrit să dau foc ezitărilor din orașe a venit un domn legitimîndu-se cu carnetul de partid și mi-a zis, du-te dracului, nu vezi că oamenilor le-au crescut tentacule. Este un adevăr. Sărăcia a fost împărțită în mod egal pe fiecare cap de locuitor și revolta s-a prescurtat atît de mult că pare un rest de înjurătură, umilința, o formă geometrică schimbătoare,  a devenit primejdioasă și pentru munții din apropiere.. De cînd am trecut la un nou regim politic nu îmi pot face un autoportret real decît păzit de un pluton de mascați.

miercuri, 9 octombrie 2013

Nu vreau să transpir la cererea publicului pentru că nu-mi iese bine decît la bis

Trudesc ca un fir de iarbă douăzecișipatru de ore pe zi să îmbătrînesc. Am și o foaie de parcurs pentru a mă achita de sarcinile trasate și a mă încuraja să-mi consolidez o demnitate melancolică. Pentru că am înțeles că nu mă mai pot întoarce înapoi, chiar dacă am participat la jocurile olimpice de a nu mai vorbi niciodată despre moarte, m-am hotărît să nu mai fiu prea disciplinat cu viața mea. Nu mai respect traseul nici orarul de a dispărea.

Regizorul acestei călătorii a trecut negru pe alb, cît să fiu fericit, cît să fiu bolnav, cît să stau înarmat cu nevrozele la modă ale secolului pentru a speria toamnele. Nu o să mai ies nici în afara orașului, acolo nu există canalizare unde să-mi arunc onorea. Transparența comportamentului meu nu m-a ajutat cu nimic. În urma pașilor mei rămînea un text în care se putea citi limpede că moartea înseamnă visurile obosite, idealuri amînate și o stare de contemplare a iluziilor. Respirația devine grea cînd se minte și în suburbii, suferința este mecanică, tristețea așteaptă între paranteze să o eliberăm în cuvinte.  Îmi pun mască de gaze  cînd politicienii își fierb în piața publică interesele.

Morţii nu îi pot face carte de identitate. Cînd totuși am încercat să o legitimez, sperînd că o să-i stabilesc domiciliul în altă parte numai în mine nu, domnișoara de la ghișeu mi-a cerut fotografia mea, dar i-am spus că nu mă dedau la infracțiuni să mă substitui altcuiva. Orașele, zăpezile, evenimentele pe unde trebuia să trec le-am ignorat în totalitate. Nu mai doresc la cererea publicului să transpir, să mai fiu politicos sau să-mi dau demisia din funcția de director al fabricii de salivă de lîngă guvern. Un grup infracțional mi-a cerut să falsific o ștampilă și să le emit formulare care să ateste că ziua în care ar trebui să moară a fost amînată pînă vor fi completate toate anexele cu păcate prevăzute de biblie. De azi înainte voi funcționa numai cu trandafiri că de va fi să-mi crească unghiile și după ce mor să îmi miroasă a parfum. Dacă îmi pupă mîna cineva sub pămînt.

Eu cînd îmi doresc ceva mi se îngroașă vocea, cînd vreau să-mi schimb mersul nu mai vorbesc cu cei din cartierul meu, cînd nu mai ascult de nimeni fac baloane de săpun care funcționează omenește. Mi-am făcut cadou libertatea de a mă privi în oglindă și a mă strîmba la mine poate reușesc să sperii moartea din mine. Mă mișc prin oraș absent căutînd un loc unde  să abandonez moartea ca și cînd aș fi un hoț care a furat o menghină de strîns ploaia pînă mărturisește de unde vine, nevandabilă. Nu o să mai respect nici semnele de circulație pe unde viața mea trebuie să călătorească să ajungă în cer, voi merge asemenea unui delincvent mondial dat în urmărire internațională, încălțat cu șosete încălzite de trupul femeilor să nu producă ecou. 

marți, 8 octombrie 2013

Sînt unii care împrăștie sărăcia peste cîmpiile și colinele acestei țări ca pe un erbicid

M-am ferit să fac publice visele mele. Nu am încredere în cei ce mă suspectează că sar etapele cînd este vorba de dragoste sau că sînt un adept al evaziuni în comercializarea lacrimilor. Pun la îndoială și pe cei care s-au adaptat repede la manevrarea instrumentelor economiei de piață și lasă frigiderul în întuneric ca să nu mai știe să facă cuburi de gheaţă sau pe cei care se uită prea mult înapoi sperînd să vadă mai bine înainte.

Dacă ar fi să încerc o definiție a visului aș spune că este un fel de parvenire a dorințelor noastre. Este singura manifestare frumoasă  care nu face nici un tratament de slăbire ideilor  supraponderale pe care le vehiculează. În visele mele nu o să găsești învinși, indivizi care se străduiesc să scape de pofte. Contemporanii din visele mele nu suferă dacă se ratează sau dacă de fiecare dată se clasează pe primul loc la concursurile de a ne feri de Dumnezeu. Poetul nu fuge de aici decît dacă primăvara îi cere să se culce cu ea.

Am și eu o responsabilitate față de visurile mele, trebuie să le asigur o minimă protecție, ca să nu mai spun că multe dintre ele le-am înfiat de la cei care au trecut în altă lume. Dacă tinerețea ne abandonează prin fel de fel de locuri și nu mai găsim inocența pierdută în praf ca o podoabă, nu voi proceda la fel cu restul lumii trăitoare în visele mele. Cum ar fi ca lumea să vadă în visele mele cum am scos lucrurile din conturul lor și le-am dat eu alte forme. Cele mai multe seamănă cu niște inimi ce bat să înlăture zvonurile că într-o zi vom muri sau că am rugat un vultur prieten cu poemele mele să traseze noi meridiane pămîntului.

Îmi petrec mult timp mergînd pe faleză pentru că am constatat că îmbătrînesc mai lent și nimeni nu știe acest lucru, dar dacă aș expune într-o expoziție visele mele omenirii care încă nu a murit s-ar speria de cît sînt de învolburate și înalte că îmi este teamă să nu supere văzduhul. Cu ajutorul lor construiesc în interiorul poemului o arcă pe care să o umplu cu fericire și să o dirijez prin arterele oamenilor. Ele mă îndeamnă să îi iert pe cei ce au dat nume diferite oamenilor pentru că din punctul de vedere al libertății, egalității și fraternității, toți trebuia să purtăm același nume. Se făcea economie și de formulare și toată omenirea își serba ziua onomastică într-o zi. La fel de bine era ca să nu ne numerotăm casele cum numerotăm filele unei cărți ca dimineața să nu își mai schimbe decolteu în funcție de averea din casa în care intră. Sîngele meu reprezintă granița visurilor. Inima mea este portul central unde acostează submarinele în care s-au turnat filme pornografice. Dacă le ascut mai bine cred că visele mele pot deveni ghilotine pentru cei ce împrăștie sărăcia prin țară ca pe un erbicid. 

luni, 7 octombrie 2013

Am cunoscut o doamnă care avea pe degete foarte multe verighete găsite în gunoi

Așteptînd la coadă la medicul de familie să-mi extirpeze o aluniță, locul unde îmi țin  politețea, am cunoscut o doamnă care avea degetele pline de verighete confecționate din toate metalele descoperite pînă acum. În activitatea mea cunoscusem mulți oameni cu afecțiuni, dar pe cineva atît de bolnav să poarte așa de multe verighete nu întîlnisem. Suferințele de orișice fel  reprezintă un început de dezordine universală în celulele oamenilor și cînd ei își iau și  concediu medical au legitimația că din acel moment au voie să călătorească pe drumul către moarte.  

Există multe disfuncții în noi datorate  faptului că am intrat într-un nou mileniu, noaptea dormim cu spatele la soare sau că de multe ori încurcăm siluietele noastre din anii trecuți cînd le așezăm în șifonier. Un prieten de-al meu nu dormea cu soția în pat niciodată ca să nu i se obișnuiască mîinile cu temperatura coapselor ei, cu spațiu dintre sînii și să-i dispară pofta de inspecții noturne sau să nu i se mai pară atractiv să vizioneze viitorul din interiorul ei. De cîte ori venea ora de făcut dragoste își dorea să găsească în pat o altă femeie cu alte îndoieli și alte instrumente de măsurat iubirea. Era exasperat că nu se putea excita, decît lîngă femei necunoscute.

Și eu încercasem să mă culc cu primăvara să devin mai proaspăt. La un moment dat m-am îndrăgostit de un lac albastru, crezînd că pot privi mai bine cerul prin el să văd pe unde o să călătoresc cînd le voi duce vitamine sfinților. Și pentru că umplusem toate chiuvetele de lacrimi, aici  aveam loc disponibil să plîng dacă lacul m-ar fi părăsit și ar fi plecat la alt iaz. Cînd m-am hotărît ca una din zilele săptămînii să o rezerv pentru a muri m-am gîndit că fără trup nu îmi mai pot cere scuze nimănui și pot umbla printre femeile care cred cu putere că se pot elibera prin dragoste. Nu am fost niciodată adeptul metodelor de a-mi tatua pe trup sloganuri de încurajare a simțurilor și nici de a trăi în concubinaj cu singurătatea pentru a mi se îngroșa degetele ca plac femeilor pe stradă.

După ce urmasem un an cursurile de politețe ale unui colegiu din Anglia acum eram obligat să mă tratez la aparatul de extirpat bunele maniere din mine. Nu mai puteam suporta substanțele corozive pe care noul regim politic le împrăștia în viața mea, femeile plecau din mine rînd pe rînd ca dintr-o gară părăsită, prezentul mi se părea că are agenda făcută din timp și eventuala mea fericire nu mai putea fi trecută nici măcar prescurtată. Știam cît de greu este pentru un tip politicos ca mine să ridice fuste să-i chinui simțurile pînă țipă și să îți faci transplant de papile gustative. Deși sînt șomer al dragostei nu am găsit pînă acum o doamnă să mă sponsorizeze cu niște sfîrcuri sau cu puțină căldura din fesele ei. La noi se sponsorizează de obicei partidele care nu știu decît să înfometeze și bisericile care ne sfătuiesc cum să agonisim moarte în noi. Pînă să intru în cabinetul medical, doamna cu multe verighete pe degete mi-a satisfăcut curiozitatea și mi-a spus că se ocupă cu curățenia la Tribunal și de fiecare dată găseşte prin gunoi asemenea piese în urma divorțurilor. Nu le vinde, le pune pe degete, o verighetă aruncată pe lîngă faptul că sugerează  o iubire consumată, înseamnă și că libertatea nu mai dorește să fie politicoasă.

duminică, 6 octombrie 2013

Folosesc multe citate din clasicii ruși cînd scriu bilete de dragoste pentru a nu-mi recunoaște singurătatea stilul

De cîte ori mă părăsește o femeie este un prilej pentru mine de a dori să mă înrolez în trupele NATO, gîndindu-mă că a făcut acest pas pentru că a văzut că nu am nici o mitralieră acasă sau un tanc mai micuț să o apăr. Alteori meditez, cei săraci meditează cel mai bine, că a plecat pentru că nu am citit nici un roman chinezesc din care să învăț cum se fac zece copii într-o noapte. Am citit o rubrică mondenă în care se spunea că chinezi cînd fac dragoste au șosete în picioare, iar nouă ne place să fim desculți și să ținem tălpile pe sobă crezînd că aerul cald ne ajută să zburăm mai mult timp în interiorul ei.

Cînd ultima mea cunoștință m-a părăsit pentru un prieten a trebuit să-mi iau concediu de odihnă să fiu relaxat cînd gîndesc să mă inspir din filmele americane pentru a afla cum să contemplu acest fascism al simțurilor femeilor care sînt într-o continuă cotropire. Să-i scriu o scrisoare cu citate din clasicii ruși ca să îi arăt că motivul principal pentru care nu am am devenit un terorist erotic cu ea, deși își dorea, a fost că în această perioadă de tranziție eu învățam alfabetul decenței publice. Să  dizolv amintirile cu ea în cafeaua de dimineață și să șterg pentru totdeauna semnele lăsate de ea în pînza freatică a cuvintelor mele. Funicularul care trece peste casa mea, cărînd tristețile la cererea familiei între orele două și patru după amiază spre popoarele de păsări îi voi da o altă întrebuințare. Va deveni o mașină  aeriană de strîns impurătăți cu care să car în nori mizeria pe care a lăsat-o în oglindă, în îmbrățișările rămase pe cămăși.

De fapt aceste doamne nici nu mă părăsesc, pe fond sînt femei cumsecade își țin secretele în sutien, stau mai mult dezbrăcate pentru a promova mai eficient onoarea casei, fac comentarii elogioase cînd te pregătești să îi înghesui fericirea în fiecare celulă, voiau să mă salveze, crezînd că sînt vinovate pentru că versurile mele  în care ele locuiesc, nu sînt citite din cauza lor. M-au sfătuit să scriu cu litere mari pe pereții exteriori ai blocurilor poate reușesc să adun cîțiva cititori și să să îi trec în jurnalul meu secret. Ultima doamnă care se purta cu poemele mele cum mă comportam eu cu șoldurile ei mi-a propus să iau un creion și o coală A4 si să scriu epopee cu două trei sute de strofe în timp ce facem dragoste. Aflase dintr-un  într-un sondaj că acest tip de a simți se caută la noi, simțăminte lungi, lente, cu subiect tare aproape războinic. Poemele trebuie să alerteze sentimentele atît de mult, încît să  stîrnească o adiere primăvăratică care să facă steagul național să fluture. Într-un fel toate femeile care m-au părăsit pînă acum mi-au redat libertatea și m-au pus la adăpost de celebritate.

sâmbătă, 5 octombrie 2013

Dacă ar fi să ascultăm tăcerea din sufletul unei femei în vîrstă am desluși imensitatea unui pustiu

Două babe în mijlocul străzii vorbeau despre faptul că au intrat la menopauză acum un sfert de secol și de     atunci  nu mai au noroc la extragerile loto. Dați-vă din drum, le-am zis, că nu are pe unde trece progresul în buzunarele contemporanilor mei. Treceți dincolo de șanț că insectele nu au curaj să viseze, iarba nu mai vrea să muncească și să despartă prospețimea de umbre. Nu vedeți că scara pe care vă urcați la cer nu mai este luminată, nu vedeți că gesturile voastre sînt pline de melancolii și tehnica pașilor este lipsită de confort.


Nu mai aveau lumină în ele nici să impresioneze o hîrtie fotografică și uitase de mult să pună extaz în cuvinte. Aveau priviri devastatoare, somnul le era pervers, pe sacoșele cu care se duceau la halele centrale să-ți facă cumpărături aveau lipite  reclamele cu diverse produse să nu uite să le cumpere. Trecuse prin multe regimuri politice, dar de fiecare dată se adaptase spaimelor, zvonurilor. Erau camuflate de utopii uscate, erau parcă alcătuite din același material care în timp ce bate vîntul nu se rupe, ci scîrțîie.

Toate femeile în vîrstă nu mai nimic vandabil în ele, pielea lor este o agendă cu eșecuri, parcă intenționat nu-și dau  osteneală nici să  pliticsească. Mă gîndeam că dacă aș fi avea curajul să pipăi cele două bătrîne aș avea experiența completă a unui ciclu al umanității. Li se pare normal că au îmbătrînit și și-au menținut privilegiile ca niște ciuperci ortăvitoare fixate pe trunchiul social al țării. Au un limbaj eretic      propriu apei calde care spală ideile obediente, în care găsim recapitulate toate defectele pe care cineva le însumează într-o viață. Le-au părăsit visele, în propriu lor corp se simt ca niște fantome în exil care își transportă tot mai greu memoria.

Dați-vă din drum că nu are tinerețea pe unde trece. Femeile în unele perioade gîndesc cu dinții, mai ales cînd plouă și sînt alunecări de teren în propoziții, dar aceste două babe nu mai au de mult dantură și-au altoit-o cu plastic. Nu mai sînt capabile să contemple nici măcar toamna, s-au împrietenit de mult cu asfințitul. Se dau jos din pat cînd pămîntul are douăzeci de grade să nu cumva să scape vreo lacrimă și să se transforme totul în deșert. Aceste doamne nu mai pot fi organizate după principiile răsăritului de soare, intimitatea  și-o poartă pe afară, au gafele gata pregătite să altereze aerul. Eu cred că se consideră nemuritoare pentru că sînt mereu balonate. Rușinea le-a fost extirpată și nici bolile nu le civilizează. Cînd babele au funcții de conducere universul este plin de răni și viitorul nu mai are inspirație.

vineri, 4 octombrie 2013

Nu poți fi un critic credibil cînd admiri pe cineva pînă nu îi mai îngădui întunericului să se apropie de ea

Dacă nu am ce admira într-o zi, contrazic pe toată lumea și cînd mă întorc acasă fac un ocol mare, trec pe lîngă fosta baie publică unde mi se pare aerul mai curat, pe lîngă ruinele fabricii de alifii cu care își ungeau încheieturile doamnele pentru a deveni mai tandre. În felul aceasta am ajuns să nu mai îmi placă femeile politicoase, femeile care își propun înaintea orei de dragoste să scoată cît mai multe strigăte de plăcere. Așa am ajuns la concluzia că unele secretă ovule la comandă ceea ce m-a condus la ideea că avem și un capitalism sexual.

În astfel de situații îmi cresc unghiile foarte repede, reneg toate ceasurile și mă ghidez după floarea soarelui și respir ca o plantație de canabis să nu fac astm. Nu pot trece cu vederea asemenea atentate la adresa sincerității după ce ani de zile am fabulat că dacă cineva vrea să facă un studiu despre puritatea ei atunci trebuie să se mute în brațele unei femei. Noaptea nu mai dorm ca să nu mi se deregleze tinerețea și să consider că sînii nu mai sînt o democrație a luminii, iar șoldurile nu mai reprezintă două rotunjimi furate valurilor mării. După ce am videcat cuvintele de strabism ca să-i vadă toate detaliile suculente ale trupului, după ce am renunțat la acele mistere mici de care femeile spun că le este jenă, acum să se  prefacă că inima i s-a mărit pînă la piele și din această cauză scoate cu ajutorul coardelor vocale adjective proprii unei fericiri extreme, nu mai tolerez.

Cînd mai o și aud șoptind că și-a amînat moartea pînă citește toate versurile ce urmează să le scriu sau că a primit scrisoarea trimisă de mine pe care am de gînd să o compun de-abia mîine îmi vine să fac din mersul pe jos o artă a inadaptării pămîntului de a fi măsurat, Cînd am observat că i s-au dereglat toate simțurile m-am hotărăt ca pentru tot restul după amiezii să nu mai ridic sprînceana dreaptă ca să par demn și nici să-i mai pun o șosetă de o culoare într-un picior și de altă culoare în celălalt ca să desfacă coapsele mai ușor. Poate să mă roage în genunchi, nu o să-i mai provoc inundații în interior și nici nu o să mai transpir ca un atlet olimpic al iubirii pentru a sărbători bucuria copiilor nenăscuți.

Mi-a fost jenă pînă acum să-i spun că doamnele nu trebuie să fie politicoase cînd sînt dezbrăcate și încearcă să se ascundă între versuri patriotice sau după razele de lună rătăcite în pat. Poate gusta din orișice parte a bărbatului, poate porni primăvara în cameră cu zîmbete fără să fie pedepsită că are prea multă prospețime. Poate să-și pună buzele să muncească pînă cînd prezentul nu mai are nici o intersecție. Așa mi se întîmplă mereu, pentru că sînt capabil de admirație, nu pot fi un critic credibil.

joi, 3 octombrie 2013

Toamna îmi este teamă de amănunte și în prezența femeilor devin un epigon al timidității

Nu am pe nimeni în consiliul de administrație al toamnei ca să le influiețeze deciziile prind programul de lucru, concentrația bioxidului de carbon sau soarta animalelor sălbatice. Am încercat să corup vîntul să nu mai fie așa de nesuferit  să nu provoace dezordine și în preferințele bolilor, dar ca orișice individ cu aere el umblă de nebun pe sub fustele doamnelor. Oamenii să fie deteriorați mai cu delicatețe să fie mai îngăduitori cu condamnarea frunzelor, mai indulcenți cu lumina izgonită în școlile profesionale unde se predă contemplarea. Nu am fost niciodată unde a pictat Goya dar parcă în picturile lui recunosc niște cunoștințe pe care le-am văzut condamnînd de la tribună alfabetul suferinței, spunîndu-se că este plin de litere ratate.

Văd că elanul de a face dragoste s-a diminuat pentru că oamenii sînt preocupați soarta iluziilor, ceața face gafe și intră sub aripile păsărilor, obsesiile au renunțat la modestie. Eu, toamna am o teamă de amănunte și nu mai pot să mîngîi bine și cu viziuni de parcă aș fi un epigon al timidității. Reflexele mele de receptare a undelor de emisie a sfîrcurilor s-au diminuat din cauza ploilor și a faptului că soarele nu mai poate călca iarba care a devenit amară și este cărat cu targa de brancardierii frigului. Nici metaforele nu îmi mai sînt de folos pentru că sîngele curge mai frumos prin femeii, decît orice încercare a mea de a face statistici de inspirație. Toamna, frumusețea se poartă  cu greutate,  destinul este și el amenințat cu fel de fel de ficțiuni, tăcerile așteaptă în culise, dar și în această lume imperfectă am curajul să iubesc aceste erori.

Membrii comitetul director al toamnei chiar dacă vorbesc toate limbile de circulație, i-am auzit la toaletă vorbind limba moldovenească, iar în mașină limba germană, altfel pedala de frînă nu înțelegea comenzile, au multe idei spurcate, multe adevăruri înșelătoare. Spun că toamna este o infirmitate a naturii, este un mod impertinent de a îngălbeni visele oamenilor și deține toată infrastructura cerută ca lumea să intre într-o stare de crispare. Ei nu acordă gratificații nici în situația în care mori, de cele mai multe ori plecarea pe lumea cealaltă este considerată o infidelitate. Eu din cauza toamnei am ajuns să iubesc numai în ineriorul meu, mi-e teamă să ies pe stradă. Nu mai pot să-mi cer scuze că mînile mele au confundat șoldurile unei femei cu ale alteia sau să opresc alunecările de teren ce se întîmplă în propozițiile mele. Mărturisesc că parcă toamna aceasta s-a convertit la democrație ca și patria mea și vrea să fie plătită.

miercuri, 2 octombrie 2013

Știu cînd sînt fericit după faptul că mi se îndreaptă degetele și simt singurătatea ca pe o hîrtie creponată

Într-o dimineață m-am trezit fericit și atît de mult m-am speriat despre ce mi se întîmplă că a trebuit să mă uit în actele de stare civilă să văd dacă sînt eu. Mai trecusem de cîteva ori prin acest stare, dar acum nu înțelegeam care este motivul. Eu știu cînd sînt fericit că mi se îndreaptă degetele. După ce am cîștigat concursul de balonare anul trecut pe timpul alegerilor a trebuit să apelez la o doamnă care știe să descînte  să pot strînge mîna cît să țin o lingură. Dacă fericirea se mai prelungea puțin riscam să devin atît de ușor, încît liftul să nu mai plece cu mine. Eram în pericol ca epiderma să se transforme într-o hartă stelară, iar singurătatea din mine să se transforme în hîrtie creponată.

Pentru că nu sînt pastile de  a scăpa de prea multă fericire aplic o altă metodă de a mă descărca de ea. Claxonez cît pot de tare pe străzile cele mai aglomerate și speriate sentimentele se scurg prin găurile din pantofi. Fericirea aceasta a mea este ca un vapor, un fel de Titanic, se desprinde de realitatea terestră și la primul aisberg se scufundă. Fiecare om are motivele lui personale pentru a fi fericit pentru că și canibalii au gusturi diferite. Unii sînt fericiți uitînd în timp ce mănîncă că într-o zi vor muri, alții că au reușit să cumpere un bilet de călătorie la dirijabilul care face naveta între doi sîni. Nu este așa de ușor de suportat abundența de fericire cum nici să faci dragoste nu este așa de simplu de cînd casele au fost numerotate și trecute și în cărțile de identitate alături de ziua de naștere. Pînă atunci era foarte greu să te depisteze cineva unde te afli.

Oamenii sînt fericiți în această lume nu pentru că ar merita sau nu, ci doar în măsura în care aceasta se potrivește cu universul din  ei. Fericirea este ca o husă de fotoliu. Odată fixată toată lumea stă cu fundul pe ea. O curățăm de praf cu aspiratorul cînd ne aducem aminte. Parlamentarul din colegiul din cartierul meu la întîlnire cu alegătorii  ne-a informat că are o mulțumire sufletească imensă pentru că în clipa în care a fost supusă la vot aplicarea legii lui Pitagora pe teritoriul României a votat împotrivă pentru că nici acum nu înțelegea cum ar fi ajutat cetățenii prevederile acestui act normativ.

Am senzația că trupul meu a devenit o încăpere neprimitoare care nu îmi mai suportă nici numele. Uneori am probleme să deschid ușa inimii și să introduc înăuntru vreo  femeie. Fericirea nu suportă realitatea din mine. Mi-am dat seama după faptul că în clipa în care mă privesc  în oglindă văd cum iarba și frunzele apun pe chipul meu.

marți, 1 octombrie 2013

În România nu sînt spitale pentru a-i trata pe cei care nu mai pot visa

Visăm, în contul viitoarelor dezamăgiri, sperăm, ca cei din jurul nostru să vadă că avem o activitate intelectuală și să nu se mai glumească pe seama noastră că  defectele le transformăm în merite. Spre exemplu,  cît durează toamna eu îmi țin mîinile în buzunare ca să nu se mai îngălbenească ca și cînd aș fuma numai țigări fără filtru. Toamna nu merg cu autobuzul la serviciu. În acest anotimp se fură cel mai ușor dacă te afli în mijloacele capitaliste de transport, din poșete, din sacoșe și toate astea  din cauza ceții, dar și pentru că șoferul este în conducerea partidului de guvernămînt și nu vrea să își piardă electoratul, blocîndu-le activitatea, cu care sînt în relații diplomatice. Conducătorii auto nu mai au oglinzi retrovizoare la mijloacele de transport în comun, motivînd că acestea îi excită cînd privesc în ele și riscă să depășească numărul de accidente planificate.

La ce bun să mai visez dacă mașina mea nu vrea să pornească de cîte ori vreau să plec în cartierul unde locuiește doamna cu care am aranjat să scriem cu trupul fraze pe cearșaful alb. Avion nu am că mi-a lipsit o sută de euro să îl cumpăr, iar păsările cu care mă mai deplasam cîte odată au plecat în țările calde, luînd și dicționarul cu cîntece. A nu mai putea să visezi este ca și cînd ți s-ar arde toate becurile din casă și ar veni un vecin cu un felinar să te întrebe de ce nu mai suporți lumina. A ți se interzice să visezi reprezintă o linie de demarcație  pe care dacă ai face sacrificiul să o treci te-ai simți marginalizat de tine însuți. Lacrimile ți-ar fi tulburi, nu ai mai fi stăpînul tău, nu ai mai avea un loc  ultrasecret în care să îți creezi un univers propriu în care să te comporți ca un tîlhar politicos cu trupul unei femei, salteaua  ajutîndu-te să-i jefuiești  toate bijuteriile.

Cînd nu visezi nu îți mai auzi sîngele curgînd spre lumină, nici ierburile care muncesc de dimineață pînă seara pentru a ne trimite știri de la cei pe care îi iubim și care se odihnesc în pămînt. Aerul îmbătrînește cu o viteză mai mare, îți deschizi un cont în bancă unde să îți depui regretele, hotarele ți se dizolvă, nu te mai poţi scălda într-un bob de rouă. Ni s-a luat și acest drept, ne-au lăsat incompleți. Eu nu mai am capacitatea de a ține o femeie între versuri, nu mai am nici măcar ideea de a scurta plapuma cu treizeci de centimetrii ca să i se vadă sînii și să știu cînd o fură somnul și o duce la vechii ei amanți. Dacă dau de un fir de păr pe picioarele sale cred că că este un obstacol imens ca să merg mai departe, dacă sfîrcurile nu sînt la fel de mari ca cireșele de iunie cred că am greșit drumul spre Ithaca, dacă gura ta nu-mi strînge de pe drumuri săruturile mi se pare că și ovulele îi sînt în primejdie. Faptul că nu mai pot visa mi se pare o boală incurabilă și nu știu dacă mă pot trata în spitalele din țara mea.