vineri, 31 mai 2013

Mă simt luminos după ce îţi vizitez expoziţia de ovule

Aş fi putut să fiu mai nesemţit şi cu mai mult aplomb în timp ce îmi justific trecerea printre ani. Nici nu am ascultat de nimeni să mă feresc din calea lor sau să mă ascund în vreun deşert unde se dau raniţe către moarte pe gratis. Am încercat să fac cîteva şmecherii cu anii, care au o plăcere nebună de a mă transforma în umbre, în trecut însă nu a mers. Am abandonat vîrsta mea în mijlocul străzii, aici pe unde trec numai tancuri, basculante, politicieni care în loc de pantofi aveau şenile  groase, în ideea că va avea loc vreun accident de circulaţie şi va strivi cîţiva  dintre anii mei. Nu s-a întîmplat nimic, anii mei erau foarte prudenţi.   Nici nu ştiu dacă vuietul asta din mine o fi al meu sau al anilor trecuţi şi filtraţi prin celulele mele. Atîtea morţi succesive  ne produc anii, ieşind din noi asemenea ideilor care nu ne mai sînt de folos. Pentru o inimă ca a mea care a avut parte de fel de fel de trădări, unele amuzante, altele îngăduite, iar altele paranormale cred că este de ajuns încît  să descifrez cu uşurinţă urmele care duc la stele. Fiecare lacrimă este o ipostază a toamnei ce mă desparte de mine, de prieteni, de femeile frumoase, chiar dacă eu, prietenii şi femeile frumoase, nu sîntem acolo.  E prea mult pentru o singură inimă să  fie depozit de bagaje. E prea mult pentru o inimă să care la nesfîrşit atîtea tăceri, atîtea ceruri căzute, atîtea substantive din care a evadat zborul. Nimic din toate acestea nu-mi  provoacă măcar o umbră de lirism. Aştept să fiu dat în vileag de cineva că sărăcia  mi-a plantat în buzunare cactuşi. Tăcerea asta este ca o boală, un început de moarte, imposibil să o abandonezi, imposibil să-i descoperi slăbiciunile, este atît de lunecoasă că nu o poţi apuca de guler şi să o arunci în stradă înaintea unui camion. Vă daţi seama că în numele meu am moştenit un şir lung de unchii şi mătuşe purtători de tăceri că dacă ar fi să mă autodefinesc nu aş putea spune despre mine, decît că sînt un propagandist visător al celor ce nu mai au ocazia să-şi amintească de nimic, a celor rătăciţi printre stele. Cine să te ajute pe lumea aceasta? Singurele victorii sînt trecute cu grijă de în jurnalul meu de ratat. Impulsurile mele primordiale sînt abandonurile. Sînt neatent cu optimismul, cu viitorul, cu mulajele pe care le-am făcut îmbrăţişărilor fierbinţi. Singura preocupare care mă îndepărtează de disconfortul cotidian este să vizitez de cîte două trei ori pe zi expoziţia  de ovule a unei doamne seducătoare.

joi, 30 mai 2013

Dacă te plimbi prin inima mea vezi cum apune soarele în timp ce femeile stau tolănite în flori

Sărăcia din ţara mea ţine poporul în scaunul cu rotile de foarte multă vreme. Sindromul de captivitate a început să-mi zădărnicească îmbrăţişările, mersul mi s-a deformat, uneori nu mai pot sta în picioare decît dacă mă ţin doi trandafiri de subsuori. Ştiu de ce rătăcesc prin cuvinte şi înghesui soarele în ele numai dacă nu sînt întrebat. Dacă nu mă însoţeşte nimeni prin inimă nici nu să ştiu pe cine mai iubesc sau dacă femeia care stătea tolănită într-o floare o mai fi acolo cu săruturile încărunţite de atîta aşteptare. Bîntui în toate părţile încercînd să găsesc o justificare a tuturor ghilotinelor din jurul meu construite special pentru împuţinarea viselor. Eu sînt mortul de lîngă mine din care cauză orizontul suferă că-mi lipsesc mîinile altădată pline de dragoste de puteam să-l ridic pînă dincolo unde călătoream eu cu visul. Asist la acest spectacol al neputinţei   şi observ cum anii mi se murdăresc de rugină, dar am dreptul să iubesc şi să sufăr şi sper că Dumnezeu mă va ajuta să reîntregesc această lume incompletă cu iluzii. Dacă aş fi într-o sală de concerte şi ar veni momentul obligatoriu de aplauze, între allegro şi adagio, nu cred că aş putea aplauda. Lipsa banilor face aerul să devină primejdios, ţi se schimbă înfăţişarea fizică. Din cauza sărăciei, dar şi pentru că femeile mă pupă numai pe partea cu inima şi aluniţa am deveniun om de stînga şi cu mîna stîngă nu mai fac nimic decît votez. Mă întreb, acum cînd toate profeţiile privaţiunii au fost îndeplinite şi adevărul a început să-şi dea pe faţă cu creme antirid, dacă nu mai am bani să-mi cumpăr ţigări sau volumul de versuri al unei doamne ce urmează să apară intitulat "De cîte ori am fost violată după ce am finalizat Stema României" dacă vreau să vînd un kilogram de carne din mine, cîţi bani să cer pe el? Nu vreau să-mi vînd organe întregi, verificate de medic, că o să se afle toate secretele din mine, o să ştie toată lumea cînd am făcut dragoste cu soţia deputatului ales în cartierul meu, o să afle cînd mor, cînd mă îmbăt cu metafore, cînd am jucat la poker ultimul astru. Eu aş dori să înstrăinez o bucată de carne din mine care nu îmi prea foloseşte să mă apăr de bătrîneţe şi cel mei important să nu-mi dăuneze să mă alunec între coapselor femeilor însă nu ştiu  preţul. Am o carne pură aproape stelară, dacă o analizezi cu microcoscopul  nu o să mai găseşti urme de fericire, urme de zahăr după ce bucuriile s-au evaporat ori prejudecăţi mic burgheze. O fi mai rămas puţin zbor firav ca a unei vrăbii pe care gerul ţi-a trimis-o în buzunar. Aş vinde o bucată de carne din mine dacă aş şti că instruită la Oxford, înarmată cu un Kalaşnicov de ultimă generaţie ar împuşca pe cei ce produc sărăcie de pe străzile patriei. Din cauza lor femeile nu mai stau în inima mea tolănite în flori.

miercuri, 29 mai 2013

Şliţ cu semafor, sutiene tip fotoliu, chiloţi de femeie cu duş sînt bunuri naţionale neimpozabile

Șliț cu semafor, sutiene tip fotoliu unde sînii se pot odihni regeşte, chiloţi de femeie cu duş am mai văzut în cartierul unde am votat, dar tristeți cu mii de buzunare pentru depozitat lacrimi, singurătăţi cu ochelari şi ceas, sărăcie cu indicatoare din spini de dracilă   oferite de actualul regim politic nici nu puteam să-mi închipui că voi avea curajul să trăiesc aşa ceva. Guvernul aceasta este un avangardist, pentru aproape toate domeniile au fost descoperite noi filozofii de abordare a vieții contemporanilor mei. Totul pare molestat, torturat şi în oraş se aude o nervozitate stelară. După cît este de anemic vîntul care altădată călărea toate femeile de pe stradă, fără jenă, acum parcă a retrogradat în liga a doua şi nu mai are stadion unde să se antreneze. Dumnezeu nu mai poate vindeca rănile de pe trupurile noastre lăsate de naștere, pare obosit, mai ales acum cînd se impune o nouă orînduire în cuvinte, în buget şi în ţară. Una dintre ideile avangardiste ale guvernului o reprezintă introducerea impozitului gonflabil pe profit  care reuşeşte solidarizarea în bine a oamenilor de afaceri români. Gîndire simplă şi pe înţelesul toturor, profitul se umflă sau se dezumflă, după caz pînă la nivelul la care întreprinzătorul este satisfăcut. Pentru eliminarea TVA-ului la alimente, dar şi pentru eradicarea birocraţiei, care într-un stat capitalist reprezintă decorul baroc al prostiei s-au propus două alternative; prima ar presupune introducerea unui impozit pe plăcerea de a mînca, ceea ce ar însemna că periodic cetăţenii urbei să meargă lunar la primărie pentru a fi cîntăriţi şi a le fi luate noile coordonate ale corpului, iar cea de doua metodă mult mai ieftină ar fi taxarea locuitorilor în funcţie de lungimea aţei dentare pe care o folosesc sau de numărul de scobitori rupte. Toate primăriile din ţară vor fi desfiinţate sau transformate în sanatorii ale fericirii, sedii ale unor firme care să facă publicitate jocurilor comunale de oină în pielea goală. Noile primării ale tinerei democraţii capitaliste vor fi nişte baloane uriaşe, colorate în roşu galben şi albastru, ancorate de casele primarilor. Impozitele şi taxele vor fi colectate trecînd cu balonul inscripţionat "Primărie aeriană" pe la fiecare cetăţean. Experimentele şi inovaţiile aproape au defectat patriotismul.  Funcţionari vorbesc în metafore, tărăgănat, neaşteptat de sincer, se folosesc curent calambururi şi psalmi, am devenit o societate relaxată. Pînă la fine anului vor mai fi introduse, impozitul pe pescuit fără fir cu wireless şi declanşarea ploilor cu telecomanda. WC-urile publice vor avea muzică, unele simfonică, altele muzică populară, fiecare fiind impozitat în funcţie de numărul de note muzicale folosite. Restaurantele şi birturile nu vor fi taxate în nici un fel dacă clădirile unde se desfăşoară astfel de activităţi au fost construite de actualii patroni înainte de se naşte. Îmi este milă de cine supravieţuieşte.

marți, 28 mai 2013

De cîte ori fac dragoste întocmesc un proces-verbal

De cîte ori fac dragoste cu cîte o doamnă întocmesc un proces-verbal unde notez toate amănuntele. Specific numărul autorizației medicale, numele părinților, gradul de dificultate al săruturilor, temperatura mediului ambient. Descriu parametrii privind transparenţa perdelelor, foşnetul cearşafului, istoricul pernelor şi eventualele pagube pagube colaterale.


Dacă nu este destulă lumină să văd ce scriu, că se  mai întîmplă să înfăşor propoziţii pe filamentul becului să fie mai luminoase, aprind degetele care sînt ca nişte lanterne. De fapt cu ele văd şi prin părul femeilor. Tot cu ele reuşesc să fac o hartă aproximativă a aluniţelor de pe spatele ei. În procesul-verbal trec toate datele de identificare pentru că este posibil să mai facem schimb de amurguri și în viitor. Însă doamna poate fi o Maria Tereza deghizată şi nu am chef ca urmaşii mei, dintr-o eroare istorică să ajungă prinţi sau  descendenți regali că eu din tată în fiu am fost proletar.

Nevoia noastră grabnică de a muri mă face să notez dacă trupul ei s-a comportat ca apa din cascada Niagara sau ca apa din cascada Gullfoss. Notez dacă a fost proaspătă, caldă, sinceră. Nu vreau să fac birocraţie cu dragostea mea, dar de la o vreme te încurajezi singur ascunzîndu-te între hîrtii ca între ruinele unui castel medieval. Procesele verbale sînt bune şi din punct de vedere memorialistic. Ceea ce nu am reuşit să-i şoptesc la ureche adaug aici la rubrica ”alte comentarii”. Există o jumătate de pagină albă pentru a înşira contestaţiile însă nu obişnuiesc să completez nici un rînd. Aici ar trebui să notez toate dorinţele mele pe care ea ar trebui să le intuiască, dar şi perioada cît trebuie să stăm despărţiţi.

A rafina necontenit iubirea produce oboseală şi atunci utilajele iubirii trebuie curăţate de orgoliu, de vanitate, de trufie. Întocmirea unui asemenea act este necesar pentru consemnarea ereziilor coapselor, responsabilitatea îmbrățișărilor, înfrigurarea din cuvinte. Fericirea din noi nu apune odată cu soarele, dar devine trecut și începe să-și construiască o mitologie proprie cu reguli de funcționare personale. Procesul-verbal ne scoate din starea de vinovăție. Chiar dacă este autorizat campionatul de pipăit dintre mine și ea foamea de dragoste ne face să devinim ilegitimi pentru că singurul nostru alibi este lumina.

Îmi plac olimpiadele de mîngîieri, modul cum tălpile ei calcă aerul pe tavan. Cred că uneori poate rupe cu respiraţia şi aripile unui fluture, iar sînii ei cer ajutorul fiecărui fir de păr pentru a-şi recăpăta libertatea. Acesta este motivul pentru care nu mă apuc de iubit cînd sînt nebărbierit  și am tricoul murdar de praf cosmic. Toate acestea trebuie notate în procesul-verbal, folosind un scris melodios. Nu îmi doresc ca la prima lectură a procesului-verbal să se spună că am scăpări majore în arta de a iubi cum aud că se vorbeşte în spatele meu că nu am reuşit să construiesc din oasele primăverii o căsuţă pentru nefericirea oamenilor.

luni, 27 mai 2013

Proiect de lege privind redimensionarea anotimpurilor în vederea scăderii sărăciei

Astă toamnă mi-am luat concediu de odihnă ca să  privesc cum cad nucile din pom, dezbrăcîndu-se de coajă cu o cochetărie empirică. Adevărul că toamna nu îşi făcea meseria cum trebuie, ca în toate domeniile de la noi din ţară. Tocmai acum cînd frigul se apropia ca un infractor nucile erau puse să facă nudism. Din cauza aceasta tuşesc permanent, ca şi cînd aş fi un eretic, de aia de ani de zile tot spun că toamna nu este pusă bine, trebuie să-i găsim un alt loc şi o altă dimensiune, o altă îndeletnicire. De fapt toate anotimpurile ar trebui regîndite şi aşezate în calendar în funcţie de fericirea fiecăruia. Un colectiv de savanţi ar trebui să analizeze în profunzime ordinea, lungimea, şi evenimentele meteorologice specifice fiecărui anotimp. Eu propun să avem trei tipuri de anotimpuri; pentru oameni, pentru animale şi pentru plante.Primăvara oamenilor să fie de vreo două săptămîni că au timp păsările să vină din ţările calde, zăpada o putem topi ori cu maşinile de călcat rufe. Cel mai bine zăpada poate fi topită cu o stea a iubirii a doi adolescenţi ce se află sub formă de magmă pornită din cer.  Seminţele, avînd resurecţia în lumina din ele se pot fecunda în cîteva minute ca şi femeile. Vara să aibă unsprezece luni. Soarele ar fi sponsorul principal al vieţilor noastre, nu avem nevoie de lemne, de gaze naturale, de nimic. Nu vom mai consuma tot şomajul pe lucruri care ne aparţin nouă şi statul ni le vinde la suprapreţ. De va fi nevoie să încălzim puţin vreo odaie cînd ploile vor încerca să schimbe regimurile politice din ţară cu cîteva respiraţii de femeie şi cuvintele îşi vor da hainele jos. Categoric această lume cu o vară aşa de lungă mi s-ar potrivi şi mie. Din cauza lanurile nesfîrşite de grîu nu ar mai avea loc atîta producţie indigenă de poezie. Vara ne putem memora umbrele, putem traduce mai uşor dialectele păsărilor, iar pastilele de rîs cel mai bine îşi produc efectul la treizeci de grade celsius. Aveţi cuvîntul meu, vara nu se moare, nu ne creşte tensiunea, şcolile de corecţie sînt în vacanţă, politicienii sînt plecaţi pe plajele lumii nu au timp să ne hărţuiască personalitatea cu sărăcie. Vara medicii de familie prescriu pentru combaterea tuturor bolilor poziţii inedite de dragoste. Bărbaţii păzesc ţara de la birt, în schimb au învăţat paharele să vorbească limba chineză. Pentru iarnă aş aloca o jumătate de oră cam cît să priveşti zăpada şi să oftezi după celelalte anotimpuri, iar ce mai rămîne dintr-un an să fie toamnă. Dacă Parlamentul nu va aproba propunerea mea de modificare a anotimpurilor, voi sesiza presa şi îi voi informa că noi murim prin ceea ce nu iubim, prin ceea ce nu trăim şi prin ce nu aprobăm.

duminică, 26 mai 2013

Ștefan Cazimir

Sînt texte literare care îmi plac atît de mult încît sint nevoia să le împărtășesc și altora. Am aceeași stare ca și cînd mi-am cumpărat o mașină de lux și vreau să plimb cu ea toți locuitorii din cartier și să le las impresia că este și puțin a lor. Iată un articol puplicat de Ștefan Cazimir în România Literară nr. 17 din 2001 ”O amintire din armată”







Se vor împlini, în iulie 2001, 47 de ani de la apariţia "Obielei meletarului". Un comitet de organizare alcătuit din reprezentanţi ai Academiei Române, ai Uniunii Scriitorilor şi ai Ministerului Apărării Naţionale a adoptat recent programul aniversării. Se vor desfăşura sesiuni ştiinţifice la Bucureşti, Călăraşi şi Cluj. Va fi editat un album omagial. În incinta cazărmii regimentului de artilerie din Floreşti (jud. Cluj) se va dezveli o placă memorială. Manifestările vor culmina cu un concert festiv, oferit la Arenele Romane de Muzica Reprezentativă a Armatei. În acelaşi cadru se va decerna o medalie comemorativă, conferită unui număr de 47 de personalităţi ale vieţii publice româneşti şi străine. 
Pentru cititorii mai tineri, care n-au decît cunoştinţe vagi privind istoria "Obielei meletarului", unele precizări ar putea fi utile. Printre redactorii şi colaboratorii revistei, apărută la Floreşti, jud. Cluj, în iulie 1954, s-au numărat (în ordine alfabetică): Ion Acsan, poet şi traducător, autor a numeroase tălmăciri din literaturile Antichităţii clasice; Tiberiu Avramescu, istoric literar şi editor de prestigiu, veritabil stîlp al Editurii "Minerva"; Ştefan Cazimir, profesor universitar, preşedinte-fondator al Partidului Liber-Schimbist, deputat în trei legislaturi; reputatul lingvist Marius Sala, membru al Academiei Române, director al Institutului de Lingvistică "Iorgu Iordan"; dramaturgul Dumitru Solomon, director al revistei "Scena" profesor la UATC; H. Zalis, apreciat critic şi istoric literar. Revista a avut în total trei numere, scrise de mînă de Tiberiu Avramescu. Titlul şi subtitlul publicaţiei ("Organ cazono-mustăcios") au fost propuse de Ştefan Cazimir, tot el a conceput şi desenat frontispiciul. Iarăşi pentru cititorii tineri, se cuvine să explicăm sensul cuvîntului obială. Definiţia lui Şăineanu e lapidară şi derutantă: "petec de pînză ce ţine loc de ciorap". Că obiala ţine loc de ciorap pot spune însă doar aceia care au purtat întîi ciorapi şi apoi obiele. Ceilalţi vor zice, mai curînd, că ciorapul ţine loc de obială. Fapt este că, în deceniul 6 al secolului trecut, soldaţii armatei române purtau exclusiv obiele, iar înfăşurarea pe picior a acestora era o artă dificilă şi pretenţioasă. Cei care nu izbuteau s-o practice la perfecţie se procopseau cu beşici de toată frumuseţea. O odă închinată preţiosului accesoriu a apărut la loc de cinste în primul număr al revistei: "Obiala mea, scorţos dreptunghi de pînză/ Cu miros greu de rîncedă osînză,/ Cu trupul tău îmi înveleşti piciorul/ Şi umpli de parfum tot dormitorul./ Şi totuşi fiinţa ta murdară, mică,/ Mă apără de cizma inimică,/ Iar seara, de instrucţie cînd scap,/ Te-mpăturesc, apoi te pun sub cap./ De-aceea, orişicînd voi fi oştean,/ Te voi slăvi! Semnez: Ion Leuştean." Numele adevărat al autorului odei era Ion Acsan; pseudonimul vegetal venea să-l sincronizeze cu o cunoscută modă a timpului, cînd poeţii se preschimbau pe întrecute în brazi, stejari sau meri de lîngă drum, iar poetele în lăcrămioare, brînduşe, gherghine, zambile, muşcate (acestea din urmă, desigur, mult mai atrăgătoare...). 
"Obiala meletarului" fiind editată într-un singur exemplar, difuzarea textelor se realiza mai ales prin citirea lor cu glas tare, în dormitorul nostru din cazarma de lîngă Cluj. Filologii, pe atunci, făceau armata la artilerie. Pregătirea teoretică ocupa o zi pe săptămînă, în cursul anilor I-III, iar instrucţia practică se efectua prin două "convocări": prima - în vacanţa dintre anii I şi II; a doua - între anii III şi IV, încheiată prin examenul pentru gradul de sublocotenent. Seria mea a făcut prima convocare în 1952, la Călăraşi, iar pe a doua la Floreşti, în 1954. Am tras cu tunul, cu obuzierul şi cu mortierul. Am învăţat să stabilim elementele iniţiale de tragere (din vedere, sumar şi complet), să determinăm înălţătorul minim în funcţie de altitudinea cotei din faţă, să întocmim schiţa reperelor, să facem încadrarea largă şi îngustă, să corectăm tirul după indicaţiile observatorului şi să revărsăm finalmente un potop nimicitor asupra ţintei, pe care, de văzut, n-o vedeam niciodată. Dar ştirea pe care o primeam de la observator era totdeauna îmbucurătoare: obiectiv neutralizat! Semn că ne puteam întoarce la cazarmă, cîntînd plini de însufleţire: "Slăvită să fii tu de-a pururi,/ Tu, muncă ce ne oţeleşti!/ Prin tine-naintăm în viaţă/ Şi-un trai frumos ne dăruieşti." Ştiam, fireşte, şi alte marşuri, dar noi îl cîntam numai pe acesta, care ne cucerise integral şi definitiv: prima notă a melodiei fiind neaccentuată (în termeni muzicali, anacruză), puteai s-o omiţi fără mari remuşcări; "Slăvită să fii tu de-a pururi" devenea astfel "...vită să fii tu de-a pururi"! 

La Floreşti am dus-o mult mai bine decît la Călăraşi. Ne obişnuisem deja, vorba regulamentului, cu "greutăţile şi privaţiunile" vieţii militare (noi le numeam "greutăţi şi privăţi"), iar din starea noastră de relativ confort a luat naştere "Obiala meletarului". O parte dintre noi ne lăsasem mustăţi, de unde şi subtitlul publicaţiei. A existat şi un marş al mustăcioşilor, pe care-l intonam energic şi triumfal în toate ocaziile disponibile: "Dacă-n luptă, măi bădie,/ Drept muniţii n-ai nimic,/ Pui mustaţa-n baterie/ Şi-l înţepi pe inamic!". Tot mustaţa a inspirat şi o romanţă plină de sentiment: "La umbra nasului bătrîn/ Ce-l porţi întreaga viaţă,/ Îţi creşte, dacă nu eşti spîn,/ O falnică mustaţă./ Ea e odor nepreţuit/ Acelui care-o are/ Şi simbol e, în veci slăvit,/ Virtuţii militare.// Iubita mea, cînd bun rămas/ Ţi-am spus plecînd la oaste,/ Despre podoaba de sub nas/ Aveam opinii proaste./ Da-n ziua cînd ne-om revedea/ Eu o să port mustaţă/ Şi mult ţi-o place cînd cu ea/ Te-oi dezmierda pe faţă." Obiala, la rîndul ei, a beneficiat de un marş pe o melodie a lui A.V. Alexandrov (prin care ruşii proslăveau vitejia Armatei Roşii): "Nimb de aur de-asupră-ţi străluce,/ Tu, obială, organ mustăcios!/ Al tău nume cu fală ne duce/ Pe un drum ce-i mereu glorios.// Refren: Nebiruită eşti/ Şi meletară eşti,/ Victoria-n lupte mereu ai cunoscut,/ În veci să ţi se dea,/ Iubită-obială-a mea,/ Al mustăcioşilor falnic salut! (bis)// Te-ai născut într-o vastă cazarmă,/ Lîngă satul pe nume Floreşti,/ Şi în luptă drapel, scut şi armă/ Tu ne-ai fost, ne vei fi şi ne eşti.// Refren: Nebiruită eşti..., etc.// Biruit-am canalii mărunte/ Ce în cale rînjind ni s-au pus/ Şi cu Zalis de-a pururi în frunte/ Noi obiala-nălţăm tot mai sus.// Refren: Nebiruită eşti...,etc." Cine erau "canaliile mărunte"? Vreo doi-trei colegi de-ai noştri, politruci necopţi la minte, pe care Tibi Avramescu îi şfichiuise într-o proză în stil cronicăresc, punînd în gura unuia dintre ei, trepăduş pe la comitetul UTM al Capitalei, o frază revelatoare: "De voi ajunge la stoliţă, pre mulţi voi popi şi eu!" Cei vizaţi s-au plîns neîntîrziat maiorului (act, orice s-ar zice incalificabil), care le-a făcut "vinovaţilor" o dojană părintească, neacordînd episodului mai multă importanţă decît merita. Dar activiştii vexaţi nu s-au mulţumit cu atît. Întorşi toamna la cursuri, redactorilor "Obielei meletare" li s-a înscenat un proces în toată regula, biroul UTM al anului IV propunînd sancţionarea lor cu vot de blam. Adunarea generală s-a ţinut în seara zilei de 3 decembrie 1954, în prezenţa unui ofiţer de la catedra de pregătire militară. Am frisonat cu toţii la vederea lui în sală, dar omul s-a restrîns la misiunea de observator, glumind chiar cu colegele noastre pe seama temei în dezbatere, a cărei totală inconsistenţă o sesizase foarte repede. Nu şi tovarăşii din prezidiu, înverşunaţi să-şi "repereze" onoarea. Rechizitoriul întocmit de ei ne acuza că am persiflat armata, că am dezbinat colectivul, că am abătut atenţia de la sarcinile care... etc. etc. Cutare baladă a mea a fost declarată "obiectiv duşmănoasă"; aşadar mi se acorda o circumstanţă atenuantă: subiectiv nu eram la fel de culpabil. Reţin, din cuvîntul în replică al lui Dolfi Solomon, o observaţie care a iscat rîsul întregului amfiteatru: tovarăşul Gh.Fl. ne acuză pe noi că am critica armata; în realitate, el este acela care critica zilnic mîncarea de la cantină, în timp ce tovarăşul Cazimir cerea şi supliment... Spre a spune adevărul pînă la capăt, trebuie să precizez că nu eram atît de hămesit încît să înghit una după alta două ciorbe de dovlecei. Dacă o făceam totuşi, era numai spre a-l călca pe nervi pe încuiatul Gh. Fl., care o pornise vajnic pe drumul căpătuielii politice şi urma să devină, peste ani, membru al C.C. al P.C.R.! Adunarea generală, lucru rar în anii aceia, n-a acceptat să ne sancţioneze cu vot de blam, dîndu-ne o modestă admonestare scrisă, cea mai mică dintre pedepsele posibile. Tipii din birou au spumegat de furie, dar n-au avut încotro şi s-au supus voinţei poporului. 

La trecerea a 47 de ani, se constată că redactorii şi colaboratorii revistei au făcut cariere literare sau ştiinţifice, devenind cu toţii nume cunoscute. S-ar putea spune că "Obiala meletarului" a fost un leagăn al meritocraţiei. Adversarii revistei, dimpotrivă, au rămas prizonierii anonimatului, cu excepţia insului devenit notoriu prin slujirea zeloasă a regimului totalitar. Se pot, de aici, trage unele concluzii privind evoluţia oamenilor într-un sistem social opresiv şi ce rămîne de pe urma lor cînd bate ora adevărului. 
De ce s-a optat, se vor întreba poate unii, pentru sărbătorirea "Obielei meletarului" la împlinirea a 47 de ani? Foarte simplu: 47 este şi numărul blocului în care stau şi care va cădea la primul cutremur.

sâmbătă, 25 mai 2013

Îmi plac îmbrățișările și săruturile de contrabandă simt că iubesc ca un nazist şi iert ca un papă

Îmbrățișarile dezordonate și scurte  parcă ar fi de contrabandă. Au atît curent electric în ele că îmi determina braţele să producă lumină. M-am uluit de cît de puțin mă cunosc, cît de de puțin mi-am explorat fanteziile şi idealurile de zici că nu sînt propietarul trupului meu. Aparent disciplinate mîinile ei alunecau pe corpul meu atît de speculativ că îmi produceau în artere ambuscade luminoase. Nu puteam să mai aștept mult în această strînsoare dulce, simțurile începuse represaliile și puțin cîte puțin mă transformam într-un detectiv tandru și ingenios  ca să pot  descoperi intrările contemplative din trupul ei.


Se produceau în mine schimbări categorice ca orînduirile într-un stat neguvernabil.. Dintr-un tip cu mișcări elegiace și stări imponderabile deveneam un colonizator autoritar al corpului ei. Mai aveam numai   cîteva mișcări zămislitoare și îi cuceream și capitala ascunsă pe partea cea mai însorită a colinelor albe. Nu ţineam prea mult buzele pe pielea ei să nu o dizolv. Dacă ar fi să mă destăinui cuiva, poate unei oglinzi, îmbrățișările acestea de contrabandă au dulceața primelor versuri scrise de un înger pe partea cealaltă a vieții, neștiută de nimeni. Nu știu ce sponsori cosmici au aceaste femei, dar reprezentau  un pericol plăcut. Simţeam cum mă obligă să intru într-un borcan de dulceaţă să îmbătrînesc acolo.

A urmat un ultim sărut, dar după cît era de agresiv părea un sărut de contrabandă. Era cea mai bună definiție  a nerăbdării dimineții de  a se întîlni  cu o ființă neinventată. Am întrebat-o dacă  și-a trimis gura la reciclare în Franța sau pe vreo insulă  unde dragostea a fost prinsă în flagrant delict. Oricum cîte femei mi-au traversat inima  pentru vizitatori imaginari pare ca o ogradă bătătorită, de zici că este un refugiu de văduve.  Nici una nu a dorit să-și facă mutație în inima mea. Le-am oferit un confort guvernamental le-am donat o parte din acțiunile mele pe care le jucam la bursa eșecurilor, plus cîteva hectare de singurătate.  Se dusese vestea în oraş că iubesc ca un nazist şi iert ca un papă. Mai speriate erau doamnele care auzise pe la colțurile politice că noaptea car droguri cu inima din Columbia să-mi pot hrăni poeziile. Îmbrățișările și săruturile de contrabandă sînt modalitățile mele democratice de a face senin şi de a trage răsăritul de sub rădăcinile ierburilor. Mă simt în al noulea cer consumînd produse de contrabandă. Am sentimentul  că sînt jumătate în paradis și jumătate în infern.

vineri, 24 mai 2013

Sînt îngăduitor cu poliția cînd într-un proces de hărțuire sexuală mă obligă să fac sute de reconstituiri

Am văzut o femeie frumoasă, citind pe o bancă în parcul unde primăvara își exersa prospețimea. Mă întreb ce carte ținea în mîini de i scurgeau sentimentele prin tocurile  pantofilor în ierburile și tufele din jur. Acestea după cîteva clipe de derută  se îmbujorau și se evaporau una cîte una.. Aș vrea să o citesc și eu, dar dacă o fi un roman scris cu mulți ani în urmă despre viața mea și doamna știe absolut tot despre mine. Ce rost ar mai avea să-mi recitesc viața că o am deja transcrisă în ghidul absolventului scolii de corecție condamnat că a visat periculos de mult. După lipsa buzunarelor, tip clepsidră, în care să păstreze timpul, după modul cum își prinsese părul exact ca femeile enigmatice pictate de Leonardo Da Vinci cred că nici nu știa că este aici. Mă gîndeam să trec pe lîngă ea și să spun cu voce tare cuvîntul ”fericire” sau ”plăcere” să văd cum reacționează. Va stinge lumina din flori cu o înjurătură sau le va da să mănînce firimituri de pîine porumbeilor ce așteptau pe o rază soare să înceteze cu buchisitul cărții?  Va incita vîntul cu zîmbetele ei și acesta va începe să piloteze frunzele arborilor? Scriitorul ce a scris cartea și care văd că o împrimăvărează, pe femeia din parc, după modul cum își freacă pulpele, de unde să știa el cum va fi viața mea, mai ales că eu nu mă am decît pe mine și sînt sigura mea avere. Pe deasupra sînt un om stresat de lipsa de patriotism a concetățenilor mei, am fost condamnat la o săptămînă de închisoare cu suspedare pentru braconj în grădina bucuriilor. Sînt singurul meteorolog care știu cum  poate fi stîrnită canicula pe țărmul mării cu ajutorul  unor sîni voluptoși. Numai dacă autorul cărții nu a descifrat în fumul de țigară o viață și a descris-o ca fiind a mea sau poate toate viețile seamănă între ele și ne deosebim între noi prin cîteva amănunte. Spre exemplu eu mă deosebesc de fratele meu prin faptul că umbra mea este mai lungă decît a lui cu cinzeci de centimetri în timpul echinocțiului și cu şaizeci de centimetri în timpul solstițiului. Eu sînt alcătuit din 75 % apă și 25% vise și pot spune că cea mai apropiată rudă a mea este apa, iar el are 70% apă și 30% iluzii. Eu am pantofi cu găurele pe talpă ca să simt permanent încotro merg, el are în șosete radar că să nu se piardă cînd vine de la restaurant. În schimb tristețile noastre au acelaşi număr de kilograme, singurătățile din sufletele au același număr de hectare, durerile au un sistem de comunicații asemănător mai bine pus la punct, decît societățile de telefonie mobilă. Toți începem să ne zidim mormîntul de cînd ne naștem, în copilărie cu gîngîniile din pădure, în tinerețe din cărămizile arse în vîlvătăile iubirii, la bătrînețe cînd este aproape gata nu ne mai trebuie, decît o găleată de vopsea lavabilă să-l dezinfectăm. M-am oprit în dreptul ei și i-am zis, doamnă, colegiul director al parcului v-a medaliat umbra cu marele premiu pentru inteligența și diplomația cu care se așterne pe pămînt. Vă rog să veniți cu mine să vă luați premiul după ce facem o reconstituire să ne convingem că trupul dumneavoastră a reușit să creeze o asemenea capodoperă. S-a ridicat încet să nu deranjeze prezentul copacilor și mi-a întors spatele. Mi-am dat seama că personajul principal din carte eram eu și știa că săruturile mele sînt lungi ca niște fluvii. Aflase că gura mea se poartă tiranic cu sfîrcurile și că pornesc  toate ceasurile lumii cînd o femeie rămîne însărcinată.

joi, 23 mai 2013

Moartea se fixează în noi de la naștere să nu ne sinucidem fără știrea ei

Am fost la notariat și am dat o declarație pe propria răspundere că nu voi muri pînă nu voi avea o groapă confortabilă săpată lîngă locul unde mi-am îngropat tinerețea și nu-mi va fi înmînat ecusonul care să îmi permite  pe lumea cealaltă să merg la cinematograf însoțit  femei. Mi-am  angajat că nu voi părăsi lumea aceasta pînă nu îmi voi plăti datoriile pe care le-am făcut cu întreținerea numelui meu pentru a rămîne anonim și a-l proteja de frigul din iarna trecută și de vîntul fără maniere trimis de haosul din țară. Voi achita toate cheltuielile pe care le-am făcut cu psihiatrul ca să ne învețe cum să zîmbim în timp ce statul ne taie unghiile din carne să vadă dacă am ascuns ceva sub ele, voi deconta toate plățile cu medicul care m-a operat de voce să țip mai tare ca o sirenă proletară. Eu nu sînt dintre aceia care să mă prefac  mort pentru a deruta prădătorii de la fisc, școala mea de înjurături și arta de a scuipa dintr-o poziție politicoasă mi-au adus o oarecare glorie la mine în cartier. Am învățat multe de la cîinele meu de cînd am trecut la capistalism mai ales că el nu face gesturi false. Inima am transformat-o într-o cazarmă în care nu se intră, decît pe bază de parolă pentru că aici am depozitat cele mai noi gloanțe descoperite de NATO. Am devenit ateu ca să nu mai folosesc brațele la închinat, ci pentru a ține sus steagul luptei, iar trupul meu care intră perfect între coapsele femeilor de zici că este de acolo, acum este un fel de înțelept de la sat, privind cum evoluiază viitorul din fundul grădinii. Voi plăti și aerul pe care l-am folosit în timpul copilăriei pentru a ajuta fluturii să zboare, voi plăti și boabele de rouă din care am făcut piscine pentru gîngăniile din ierburi predispuse la nudism. Nu o să rămîn dator lumii acesteia cu nimic. Voi plăti și contravaloarea uneltelor pe care le-am folosit în construcția unor poeme. Ne fiind un zidar de geniu multe le-am strîmbat, le-am deformat, încercînd să amestec umbrele și luminile din sufletele oamenilor. În ziua în care m-am îndrăgostit de profesoara mea de matematică pentru că nu avea tiv la fustă și puteai bănui pe pulpele ei o logică misterioasă a plăcerii am luat aproape zece metrii dintr-un curcubeu în care m-am înfîșurat în el, dar nu vă faceți griji că nu o să-l plătesc. Nu voi muri pînă nu-mi achit orele de dans  pe care le-am luat de la ploaie, aparatele hidraulice din trandafiri ce desfac petalele pentru a provoca emoții primăverii, bateriile electrice pe care le-am folosit la încălzirea cuvintelor. Voi schimba visele  în euro și voi plăti toate datoriile. Nu voi plăti însă chiria pentru anii în care moartea a locuit clandestin în trupul meu.

miercuri, 22 mai 2013

Trist este că oamenii acumulează sărăcie mai repede decît agonisesc cei bogați averile

Fiind cel mai mare consumator de țigări din oraș ,conform unui sondaj GALLUP, am fost invitat la ședința consiliului judeațean. Mi se făcea această onoare, avîndu-se în vedere că pe vremuri de ospiciu aveam puterea să declar legea marțiață în inimile participanților. Apoi eu eram un adept al teoriei ”Nu sînt obligat să ajung geniu” și a faptului că lumea este incompletă în abseța ședințelor. Cu toată modestia eram singurul cartofor din sud-estul Europei  care jucam cărți numai pe cozi de comete și discuri muzicale cu repertoriile păsărilor din pădure fără vicii. Pe ordinea de zi era un singur punct,  ”Dublarea producției de tutun și fum în toate localitățile județului”. Proiectul de hotărîre avea o motivație pe cinci pagini care parcă te invita să participi la disecția morții și să spui care sînt organele vii din interiorul ei. Cei din sala de ședință parcă erau puși în situația ori de a salva de la înec o tînără care produce cu sfîrcurile valuri ori o barcă plină cu pensionare care din cauza greutății anilor se scufunda puțin cîte puțin. Se afirma cu tărie că dublarea producției de tutun va duce la înjumătățirea suferinței oamenilor, singurătatea le va fi amorțită, durerile lor vor rămîne niște remedii  pentru exploziile solare. Nu FMI-ul va scoate țara la lumină și nici algoritmii economici ai lui Roubini, ci țigările. Cu cît mai mul fum de țigară în România cu atît vom fi mai respectați în Europa. Fumul de tutun este cea mai inteligentă umbră. Cu fumul  construim trecutul nostru anonim, fumul este principalul ingredient al asfințiturilor noastre. Cînd ne despărțim de noi înșine fumul de țigare măsoară cîte procente din noi sîntem văzduh și cîte procente din noi mai sîntem  viață. Ma opun, spune reprezentantul filialei locale a  partidului Vincent Van Gogh. Formațiunea noastră politică va introduce o moțiune de cenzură împotriva tutunului.  Noi considerăm că triplarea producției de floarea-soarelui va crește secreția de fericire a poporului. Dacă îl rogi pe un român să aleagă între a privi un Rembrandt sau a sparge semințe de floarea-soarelui ca o fatalitate alege într-un procent covîrșitor dezghiocarea de semințe, gîndindu-se că în vreuna din ele va găsi geografia sărutului francez sau pe regele excitației. Spargerea semințelor crește patriotismul, nu mai poți fi pisălog, libertatea prinde noi energii. S-a demonstrat științific că cei ce își antrenează maxilarul cu semințe nu mai merg la mitinguri,  nu se balonează, săruturile lor produc mici zgomote, cu timpul devin apolitici. Veto, se aude un țipăt din sală, singura cultură care merită să-i acordăm atenție este sfecla de zahăr,  zice un domn coborît din caleașca democrației cu batista umedă. Sfecla este lacrima uriașă a pămîntului și poate fi folosită drept contor pentru dulceața cuvintelor noastre. În sala de ședințe era o emulație compromiasă, toți încercau să facă un portret cît mai sugestiv vîntului, folosind lanurile de grîu, de porumb, de secară, rapiță și maci. Deși, vorbitorii erau într-un tren cu vagon restaurant căutau cu ardoare să dea jos din tren ceilalți călători, amăgind-i cu  dublarea recoltelor  agricole. Toți căutau să verse călimara cu cerneală pe hîrtia albă unde sărăcia fusese reactulizată ca principală componentă a drepturilor omului.

marți, 21 mai 2013

Eu cînd iubesc sînt neofascist

Nu sînt învăţat cu binele. De cînd am trecut la capitalism şi ţara a devenit  latrină naţională parcă durerile de dinţi au devenit mai ascuţite, aţipim mai repede, biletele la teatru se dau sub forma unor bucăţi de sîrmă ghimpată pentru că nu mai avem hîrtie, pădurile noastre au ajuns sub formă de șervețele în mîinile menajerelor din Europa. Am fumat mahoarcă tot timpul, crezînd că îmi şlefuiesc ideile mai artististic. Am figurat pe lista proscrişilor în toate regimurile politice, unii spuneau că am pătat cu sînge cîntecele privighetorilor, alţii că i-am interzis libertăţii să se mai prezinte prietenilor mei cu porecle. Cu o lună înainte să termin şomajul i-am zis unui american bogat; hai să facem schimb de inimi că a dumitale mi se pare cam paradită de atîtea războaie şi atentate teroriste, contra cîtorva dolari. Mi-am descris inima cum am putut mai bine că nu am studii de marketing; i-am spus că are studiile necesare să iubească la perfecţie, că are multe drumuri lăturalnice unde poţi ascunde orişice zîmbet, tertipuri tehnice unde luna rămîne pe loc cît ține sărutul. L-am informat că inima mea acceptă şi tîrfe înăuntru, dar acestea să aibă telefonul mobil oprit că poate porni ghilotina din greşeală. I-am destăinuit că am şi manual ei de funcţionare cu toate reviziile executate la timp, cu normele de obsesii nedepăşite, iar noxele pe care le scot cînd scriu poeme sînt în limitele legislaţiei române. Singurele probleme clinice netratate au fost abundenţa de dorinţi, patriotismul care uneori îi mărea volumul inimii şi faptul că în timpul sexului trece instantaneu la trusa de gesturi specifice fascismului. Americanul m-a refuzat pe un motiv geografic  corect, a afirmat că inima mea are forma ţării mele şi nu are cum să-şi împingă plămînul mai spre Oceanul Pacific ca să-i facă loc că exploadează bombele păstrate pe fundul apei. Dacă reuşeam să fac schimb de inimi cu americanul nu mă îmbogăţeam, dar mă gîndeam că mă voi obişnui cu femeile abstracte, cu bărbaţii femei sau păpuşi gonflabile cum au ei. Desigur  reduceam un pic din cheltuielile mele erotice zilnice. Binele nu a fost cel mai bun prieten al meu. Mereu s-au abătut furtuni deasupra capului meu, am fost luat prizonier în beci  de căre eroii naţionali ai vinului. Dacă cineva fură vreun semn de punctuație din vreun text, că la noi e sport național, eu mă bănuiesc pe mine. Știu că un procent mic din trupul meu  producere fericire, dar  curînd am aflat de la televizor că această parte din mine a fost înstrăinată. Nu am noroc de bucurii, inteligența mea a început să se răzgîndească în cuvinte, tristețile ca niște păsări înfometate imi pichetează visele. Toxinele rămase după ce înjur clasa politică au fost luate în vizor de Protecția Mediului  și sînt măsurate cu un aparat similar cu cel ce indică notorietatea. Nu știu cîți centimetrii cubi din mine reprezintă  văzduh, cîți reprezintă viață și cîți moarte, dar nu voi cumpăra niciodată umilințe fară TVA. Nu sînt obișnuit cu binele mai ales că succesul la noi, vine întotdeauna prea tîrziu. Am început să mă îngrijorez de felul meu primejdios cu care îmi privesc  propriile  înfrîngeri.

luni, 20 mai 2013

CNP-ul morţii este numărul primului certificat medical emis pe numele tău

Am atîtea probleme de rezolvat că am uitat că trebuie să mai şi mor. Oamenii nu vor să împrumute nimic bun din societatea păsărilor, nici măcar modalitatea dumnezeiască de a-şi imprima cîntecele pe discurile descoperite de veacuri în interiorul copacilor. Fluierele de lemn confecţionate din ramurile arborilor redau înregistrările cu mare acurateţe a concertelor date  în aer liber. Cînd întunericul îmbrăcat neglijent, descheiat la nasturii de la pantaloni, cu ochelarii crăpaţi pleacă să aprindă primele stele, trebuie să luminez toate aeroporturile din oraş ca să găsească un avion funcţional, altfel este atît de chior că poate confunda sufletul cuiva cu o navă cosmică. Sînt foarte ocupat şi uit că trebuie să mor. De asemenea uit că trebuie să mor cînd mănînc, cînd fac dragoste şi cînd vorbesc despre patriotism. Chiar dacă am luat un pumn de lecitină tot uit că trebuie să mor şi mi-am propus să fac cîteva repetiţii ca să-mi intre bine în memorie. Aceste  exerciţii de repetare a morţii mele sînt foarte utile ca să ştiu cum să comport. cînd voi pleca printre stele. O să parcurg  de cîteva ori drumul către steaua polară să văd dacă pot sta nemişcat, măcar o săptămînă. Voi  renunţa la cuvinte ca la nişte batiste nefolositoare, îmi voi ţine respiraţia  cinci kilometri pentru  că acolo în cer trebuie să-mi ţin respiraţia o veşnicie. Nu mă pot duce pe lumea cealaltă complet nepregătit cum mă duceam la şcoală şi profesoara îmi spunea că o sfidez. Îmi punea nota trei, apoi  făcea o adresă din partea şcolii şi-mi invita părinţii să citească din cartea de impresii unde, eu, eram trecut la litera R, adică la rataţi. Nu mai vreau să repet greşelile pe care le-am făcut în timpul vieţii şi pe lumea cealaltă. Am avut puterea politică totală în judeţ şi pentru că mi-a fost milă de cei ce plîngeau după ea le-am redat-o repede. Schimbul a avut loc pe peronul gării unde urmau să se sinucidă. Am respectat bolile pentru că le-am considerat preludiu infinitului, am păstrat liberă o bandă de circulaţie să poată circula în voie femeile, ci nu camioanele încărcate cu tristeţi. Nu vă spun cît sînt de curios ca la una din repetiţiile morţii mele pe care o să o fac publică, obligîndu-i pe cei de la pompe funebre să respecte traseul stabilit de mine, dacă vreuna din femeile ce mi-a indicat locul exact unde-i găsesc uşa ca să pot intra în ea va fi în stare şă-şi contracte trupul pentru a produce vreo lacrimă. Foarte multe din activităţile mele sînt extrem de urgente; să refac grajdurile unde politicienii au ascuns cuvintele pentru a le învăţa cu minciunile, să potcovesc caii cu trandafiri ca să poată căra în spate dimineţile, să vindec frunzele de timiditate, să-mi potrivesc pasul cu lumea asta haotică, să-mi pun pantofii cu crampoane să nu cad în mine, să dau visele într-o parte din patul meu ca să-i fac loc doamnei să lumineze ferestrele cu sfîrcurile. Aşa mi se întîmplă în fiecare zi, mă iau  cu treburile şi neglijez  dreptul meu de a muri. De mîine ţelul meu suprem va fi să mă apuc de murit ca un funcţionar disciplinat, politicos şi ruşinos. Moartea este un obicei zilnic căruia nu-i dau nici o importanţă, decît atunci cînd devine prea insistentă şi mă trimite la medic să îmi elibereze certificat medical.

duminică, 19 mai 2013

Cînd visez şi toate ceasurile merg înapoi mă simt vinovat

Dacă aş fi ştiut că numărul femeilor ce aprind stele  cu lumina din ele nu  va creşte simţitor la noi în ţară, nu mai visam degeaba. Dacă ştiam că aspiraţiile mele nu devin realitate în patria mea şi doamna aceea care scria buletine meteorologice, luîndu-mi temperatura trupului cu gura, nu o găsesc noaptea în pat, încercînd să strivească cu trupul noaptea lungită  pe  pieptul meu, nu mai visam. Cît timp am pierdut din viaţa mea visînd, cred că reuşeam să ajut un milion de oameni să se opereze singuri pe creier de singurătate sau făceam respiraţie gură la gură tuturor vorbelor accidentate de minciuni. Am schimbat şi circuitul cuvintelor, înainte de a le rosti în faţa oamenilor le trimit în inimă să facă un stagiu de sinceritate şi o imunizare împotriva laudelor. Ultima oară cînd am vorbit unei soţii care simula că este îndrăgostită  lulea, santinelei ce anunţa venirea dimineţii i s-a topit suliţa, sandalele şi cureaua de la pantaloni de atîta francheţe. Credeam că fericirea  oamenilor născuţi pe pămînt fără aripi şi fără solzi, mai ales acum cînd nimeni nu mai scrie ode închinate întunericului, se instalează în ei după ce visează şi după ce utopiile ce concurează cu succes viziunile progresiste sînt  supuse la vot. Am început să mă tem de cuvintele mele nerostite, de paşii pe care urmează să îi fac, de compoziţia apusului în care văd că seară de seară are nevoie din ce în ce mai multe umbre provenite din mine, tot am impresia că numele meu se decolorează şi se umple de impurităţi. Din cauza viselor mele supraponderale nu am mai sughiţat  în ultimul deceniu, nu am mai tuşit de la ultima inundaţie,  am început să joc la cărţi tristeţile. Sînt atît de greu din cauza viselor că avionul cu care mă duc să fac piaţa de-abia se ridică de la sol, ultima oară fiind obligat să aterizez forţat în lirismul biologic al unei prezentatoare de ştiri. Există o singură viaţă şi eu mi-am petrecut-o visînd cu o profunzime empirică, fără pauze, riscînd să înnebunesc. Visele mele asemenea unor piramide cosmice sînt locuite de o  lume fericită,  cu  reflexul sărbătorilor şi al bucuriei, puţinele lacrimi fiind păstrate în speranţa că vreodată vor ajunge perle imperiale. Totul a fost zadarnic. Eu cînd visez nu îmi mai este dor de mine, nu mai mă gîndesc cîţi colaci de salvare îmi trebuie ca să mă salvez din această viaţă . Cînd visez nu mă mai doare nimic, nu  mai fac riduri, nu mă mai preocupă suprafaţa liniştii din suflet întinsă ca o rufă la uscat. Cînd visez sînt foarte politicos cu coapsele femeilor pentru că ştiu că iubirea este o formă prescurtată a infinitului. Mă simt rău acum după ce am visat atît de mult şi am descoperit că realitatea este o iluzie, este ca şi cînd aş fi lăudat o primejdie care ne accentuiază anonimatul, este ca şi cînd aş fi un creator de arcuri bune petru a trage în ţînţari. Dacă aş fi ştiut că visele sînt nişte eclipse nesfîrşite de inteligenţă aş fi cîntărit cu mai mare atenţie imaginaţia din mine.

În cimitir a fost decretată legea marţială

Cimitirul din cartierul meu era vizitat de tot mai mulţi concetăţeni, se zvonise că un mort noaptea se ducea să vadă spectacolele la Teatrul Municipal  şi  erau curioşi să vadă cum arată pămîntul care iubeşte   spectacolele  teatrale. Oamenii se întrebau între ei dacă nu cumva morţii înjghebase vreo trupă de teatru ce dă reprezentaţii nocturne pentru bunici, mătuşi şi unchi.  În acest pelerinaj paznicii morţilor erau bulversaţi de atîta forfotă şi se furase ghiozdanul din cimitir.  Ghiozdanul din cimitir avea o poveste lungă şi tristă. Cu mulţi ani în urmă o fetiţă se stinsese în urma unui nefericit accident. Răpuşi de durere părinţii agaţase de braţele laterale ale crucii un ghiozdan şi de tot atîţia ani acestea veneau în fiecare dimineaţă si îi schimbau cărţile conform unui orar imaginar. Văzută din spate crucea părea un copil cu ghiozdanul în spate ce se deplasa către o şcoală subpămînteană. Toată lumea aproape că uitase vechea denumire a cimitirului, acum era cunoscut ca "cimitirul cu ghiozdan". Procuratura se autosesizase şi demarase o amplă cercetare. Avea două obiective, primul să descopere mortul ce merge la teatru şi al doilea să afle infractorul care furase ghiozdanul. Vecinii mei vorbeau între ei; nu le este de ajuns că au prăduit ţara, nu le ajunge că au pustiit tot în calea lor mai ceva ca popoarele migratoare, acum au furat şi ghiozdanul. Doamna care locuia vizavi de primărie şi care avea un ascendent social, vrînd să introducă o diversiune în discuţie a spus că este posibil ca mortul care se duce la teatru să fie  şi hoţul. Pînă la urmă dacă este un mort intelectual şi a terminat toate cărţile de citit poate vrea să-şi împrospăteze memoria cu materia care se predă în clasa a treia. După ce procuratura anchetase tot personalul administrativ de la teatru se concluzionase că nici un spectator nu fusese văzut că ar avea oasele acoperite cu pămînt sau că în timp ce se deplasa spre lojele obscure ale sălii ar fi ieşit praf din el. Nu fusese observată nici o buruiană crescută în el. Nimeni nu văzuse că apa s-ar evapora din cineva cum se întîmplă în timpul secetei. După cîteva zile ghiozdanul a apărut la locul lui însă procurorii au găsit în interior cu totul alte tipuri de cărţi cum ar fi; Procesul de Kafka, Crimă şi pedeapsă de Fiodor Dostoievski şi foarte curios carnetul de student al lui Rascolnikov. Logica era foarte simplă, copilul ajunsese la majorat. Toţi au îmbrăţişat această idee. Pentru a evita o panică generalizată Consiliul Local a declarat legea marţială în cimitir.

vineri, 17 mai 2013

Cînd am intrat în mileniul trei mi s-a descărcat bateria telefonului

Cînd am intrat în mileniul trei am trăit  emoţii mai mari ca atunci cînd mi-am cumpărat primul costum de supravieţuire sau cînd am citit că Dumnezeu ne iubeşte atît de mult, încît graficul după care ne mută din viaţă în moarte este alcătuit după numărul  săruturile nereuşite. Credeam că se vor mărturisi toate greşelile lumii, viaţa va începe de la zero, nu vom mai deshuma nimic din mileniul pe care sîngele oamenilor îl haşurase cu umbre. De acum încolo nimeni nu va mai fi melancolic, depresiv, singurul alibi al oamenilor va fi sinceritatea. În premieră obligativitatea fericirii va fi trecută în constituţiile tuturor statelor de dincoace şi dincolo de ecuatorul viitorului. În reţeta unui apus de soare din mileniul intrat triumfal în trupurile noastre plăcerile vieţii vor avea ponderea principală. Era prima victorie a începutului astral. La radio se citeau comunicate din zece în zece minute ca trenurile cu morţi din mileniul trecut să fie întoarse înapoi pentru că învierea se va face pe bază de dosar ca la facultăţi, iar  minciunile, catastrofele, umbrele nu pot fi reportate în alt timp. Deja străzile, cluburile erau suprapopulate de oameni care voiau să-şi transfere cîinii, pisicile, orientările religioase cu boli cu tot în noul mileniu. Era absolut interzis ca umilinţele, bătutul de ţăruşi pentru a stabili suprafaţa sărăciei, egoismul, vanitatea şi multe alte suferinţe umane să se regăsească în acordul pe care lumea îl semnase cu aerul, apa şi focul. Structura moleculară a acestora fusese schimbată. Noul aer al mileniului avea în compoziţia lui alte particule în care supravieţuia numai politeţea, zîmbetele, bucuriile. După ce ne spălam, în noua apă a mileniului, făpturile noastre erau perfecte, se înoată mai uşor ca prin infinitul uterin, iat înecul era exclus pentru că acum apa avea cîteva molecule de oxigen în plus. Un capitol important în mileniul nou îl reprezenta noua formă de iubire, planificarea sentimentelor, locul unde putea fi repetată, mărimea şi diversitatea trusei de gesturi din dotare. Se admitea să faci dragoste după rugăciune, numai dacă aceasta era prefaţa intelectuală a acestei fatalităţi. Dacă simţurile ajungeau la o agresivitate atît de mare că statuile din oraş erau puse în primejdie era admisă iubirea imediată oriunde cu spasme cît mai mici pentru a evita o contaminare socială. Iubirea de tip fascist care implică o luptă sălbatică între parteneri era admisă cu acordul ambelor părţi. Dragostea de tip proletar în care au loc mitinguri pentru creşterea eficienţei fanteziilor se pot desfăşura între coapsele femeilor numai dacă participanţii aduceau adeverinţă că sînt înscrişi în colhozul iubirii. În noul mileniu piesele de schimb de la motorul maşinii mele nu s-au mai potrivit, medicamentele de slăbit ale viselor mele care devenise supraponderale nu au mai avut nici un efect, ca să filmezi un orgasm era nevoie de aparatură pe care o deţinea doar NASA. Hainele nu se mai potriveau pe mine, pantofii cu girofar mă strîngeau, becurile din cameră nu reuşeau să învingă întunericul. Tot ce ne-a aparţinut trebuia abandonat în mileniul trecut. Cînd mai erau cîteva minute şi intram în mileniul trei  mi-am amintit că nu este politicos şi patriotic să treci dintr-o eră în alta cu aceeaşi spermă şi m-am grăbit să-i dau ei un telefon, numai că mi se descărcase bateria. 

joi, 16 mai 2013

Din cauza frumuseții o femeie poate fi considerată incompletă

Mariei îi este greu să-şi susţină singură frumuseţea şi m-a luat pe mine drept ajutor.Sarcinile mele de serviciu    sînt trecute pe spatele ei scrise direct pe piele ca eu să le pot citi de cîte ori se supără pe mine şi face stînga împrejur. A fost o fantezie de-a ei ca literele ce susțineau  pe carnea ei albă atribuţiile mele să îmbătrînească odată cu ea. Dimineaţa zbor prin viaţa ei să văd dacă marginile îi sînt în siguranţă, dacă umbrele îi sînt aranjate în ordine cronologică şi nu alandala că o încurcă la zîmbete, dacă telefoanele primite nu poartă viruşi sau invitații nocturne.Ca să fii considerată o femeie frumoasă  trebuie să ai un început de boală şi dacă nu o ai trebuie să ţi-o provoci, te duci la un spital și împrumuți o gastrită sau o tuse clasică, altfel societatea este neliniştită în privinţa ta și gradul de admiraţie a celor din jur scade vertiginos. Ca să-i fie apreciată adierea primăverii ce izvorăşte din trupul ei, Maria, se așează într-un șezlong în fața ferestrei și își  antrenează simțurile. Cumpără canistre de benzină ca să-şi încălzească cuvintele pentru a nu fi considerată o introvertită şi abandonată într-o intersecţie unde trebuie să ghicească încotro să o ia.  Ea trebuie să demonstrează împotriva singurătăţii îmbrăcată sumar fără să mai întrebe vreun doctor de ce sentimentele i se scurg prin tălpi sau de ce s-a îndrăgostit de un bărbat care dă melancolia prin maşina de tocat ca să mărunţească veacul ascuns în ea. Maria cînd îşi  duce tristeţile în debara și notează pe borcanul în care le pune ”materiale nedegradabile” pare că merge să-şi citească horoscopul zilnic şi să afle cîte pahare de lumină poate să bea ca să învioreze grădinile din inimă. De cîte ori plec de acasă către Maria  îmi iau agenda de ratat la mine să am unde nota înfrîngerile de peste zi, eşecurile, sîngerările. Dacă aș fi știut ce se întîmplă pe pămînt aș fi preferat să mă nasc un vultur. Cerul nu ar mai fi fost îmbufnat, mi-aș fi ascuns cuibul printre idei, aș fi avut spaţiu imens să mă bucur și nici nu aș mai fi lăsat lumea să creadă că din cauza frumuseții Maria este o femeie incompletă. La noi cele mai multe diplome ce se tipăresc la Monetăria Statutului și sînt cele de ratat. S-au înmulțit și actele de sabotaj, niște firme din Europa îi facturează roua din ierburile pe unde umblă desculță, considerîndu-se  un produs secundar al stelelor, vîntul îi încurcă orele la care au loc în părul ei solstițiile și echinocțiile, zâmbetul i se prelungește pînă la țărmul mării cînd simte că durerea nu mai are grenade multe să i le planteze în vise.Este aproape imposibil ca Maria să-şi suporte frumuseţea de una singură, este ca şi cum primăvara ar exista dacă nu ar fi susţinută de flori, ca şi cum gesturile noastre erotice  nu ar fulgera ferestrele dacă nu ar fi declanșate de testosteron. S-ar aplauda în batjocură dacă ar trece pe stradă, ar striga-o pe nume cum ai chema o felină sălbatică pentru a o îmblînzi. O frumuseţe pusă la dispoziţia lumii devine o armonie compromisă, va purta haine impuse, i se vor pune capcane de ceaţă la fiecare pas. Dacă interesele o vor cere cineva va da gravitaţia mai încet să fie obligată să facă paşi mai mari să vadă dacă i-a crescut păr pe picioare de la ultima inundație încoace. Maria seamănă cu patria mea, numai că suferind prea mult că sînt foarte frumoase, amîndouă au sînii lăsați.

miercuri, 15 mai 2013

România aleargă pe un cal de pămînt cu picioarele oblice

Din cînd în cînd mai cade cîte un meteorit, rîurile toate vorbesc în şoaptă, mai vezi cîte un foc de artificii  dat de licurici, semne că toate profeţiile se adeveresc în această ţară. După un ritual vechi partidele îşi cos ciorapii şi lenjeria intimă cu înjurături şi amenenţări. Tristeţile au insomnii, ne dorim să fim prieteni cu duşmanii, aerul este ruşinat de  de femeile ce au fustele cu nasturi descheiaţi în faţă. Gurile ne sînt încleştate , în zilele de gală în oraşe cade faianţa de pe pereţi, zidurile se gîndesc cum o să arate cînd vor fi ruine. Mi-e ruşine să dedic un poem ţării pentru că toate papilele gustative ale oamenilor au suferit mutaţii din cauza sărăciei. Toţi şi-au ridicat diguri de tostesteron împotriva eroismului discret, din haosul acesta nu vor scăpa, decît cîinii şi nebunii. Mereu am pagina goală în faţă ca şi cînd aceasta ar suferi de o boală profesională, nu mai pot scrie, de-abia  fac cronica zilnică a cetăţeanului nemulţumit.  Nimic nu mai este drept în această ţară, nimic adevărat. Otrava este folosită pentru a combate durerile, iar nebunia pentru a lua locul viselor. Publicitatea reprezintă cel mai emoţionant moment al minciunilor, sinceritatea este un pahar cu apă pe care-l ţinem în frigider şi pe care îl scoatem noaptea să îl bem. Libertatea dobîndită în sărăcie este ca şi cînd ai avea paşaport către Regiunea Autonomă a Morţii. Organele din noi s-au înclinat din cauza greutăţilor, CNP-ul este aplecat într-o parte, patriotismul şi-a pierdut busola. Starea noastră civilă este oblică, idealurile se sinucid în pantă, nu mai putem dormi, decît în paturile nesiguranţei aşezat în vale . Nimic nu mai este drept, totul este oblic. Coşurile caselor sînt oblice, meridianele din ideile noastre, orgoliile conştiinţele, oasele din noi, energia zîmbetelor, toate sînt oblice. Cuvintele din cauza praful ridicat în slăvi de tropăitul partidelor par oblice. Geamurile caselor se crapă oblic, copiii învaţă alfabetul oblic. Nu ştiu cum am mai putea trage linii drepte cînd totul este strîmb şi  iluzoriu. Dreptatea a ajuns un suspin imperfect, este ca o sală de clasă în care elevii se înroşesc dacă îl aud. În ţevile de calorifer instalate în noi ca să ne încălzim viaţa văd că nu bate nimeni a revoltă,  văd că nimeni nu caută un remediere a bulevardului pe unde trece viitorul. Patria nu mai are intuiţie cosmică gîndeşte pe fragmente şi incomplet. A ajuns să se simtă bine înconjurată de primejdii. De la o vreme ţara se încurajează singură să poată supravieţui. A rămas prea puţină lumină în jurul ei la fel  ca în jurul cuibului de rîndunică după ce pui şi-au luat zborul. Dar şi lumina cade oblic şi nici nu se mai poate autoadmira. Aveţi grijă, dacă aţi găsit uşa de intrare într-o femeie să nu rămînă însărcinată oblic, pentru că aşa se întîmplă cînd ţara calcă dizgraţios şi pare că s-a reîntors la pubertate.

marți, 14 mai 2013

Cel mai bine o femeie dezbrăcată se ascunde între versuri

Nici o femeie nu mi-a zis, lasă-mă să mă ascund între versurile tale că mă caută primăvara să se inspire din respiraţia mea pentru a trezi adieri provocatoare şi să dea florilor prestigiu. Din această cauză tristeţea mea este aşa de grea că nu pot să o mişc de pe inimă, decît cu un cric de tractor. Nu ştiu cum dracu au unii inspiraţie de arhitecţi de  construiesc poeme monumentale mai ceva ca piramidele, iar doamnele se înghesuie să se mute în noile locuinţe, deşi au suprafaţa desfăşurată foarte mică, sînt ca nişte garsoniere haiku de şaptesprezece metrii patraţi. Alte poeme sînt ca nişte  apartamente sub formă de măr şi prezintă  mai multe  avantaje; ai impresia unui rafinament comestibil,  ploaia  nu intra în rime, fluturii din interior pot fi graţiaţi oricînd cînd avem nevoie de zbor. Mi-ar fi plăcut ca femeia ascunsă în versurile mele, ca o patroană a unui SRL de iluzii care nu şi-a plătit impozitele la stat, să mă şi oblige să-i construiesc scări din funii proaspete de lumină să urce în copaci  şi să scrie cu vîrful lor pe cer   bileţele de dragoste păsărilor pentru a se întoarce din ţările calde. Aş fi fost foarte bucuros dacă în timpul ei liber cînd cuvintele se aprovizionau cu graţie de la frunzele de stejar să-mi desenezi o hartă, cu rujul de pe buzele, a aluniţelor ce au apărut ca nişte OZN-uri. Aş fi fost fericit dacă tolănită în versurile mele acestea ar fi transpirat şi m-ai fi chemat pe mine prin 112 să aduc o maşină-cisternă în care să depozitez această rouă. Niciodată nu mi s-a întîmplat ca vreo femeie să vină la mine şi să-mi spună, ştiu că îţi îndulceşti vinul cu visuri, că te goleşti de tine şi-n vasul cu două  braţe care eşti torni o soluţie asemănătoare celor ce se vînd în farmaciile din paradis, preparate din stele, speranţe şi amăgiri, uite mă dezbrac politicos şi încet să nu îţi deformez imaginaţia ca tu să ai posibilitatea să mă pui în cuvinte. Să nu-mi găseşti prea multe defecte, dar nici prea puţine că ar fi mult mai rău. Găseşte acele versuri atît de înalte, de transparente, de adevărate, încît să nu mai pari un creator ratat, să nu mai pari un dresor de tigri muşcat de ei pînă şi de suflet. Vezi, că acum cînd în economia de piaţă toate lucrurile sînt dispropoţionate, vampirizate să nu-mi descrii sînii ca ca şi cînd ar fi două baloane la care nu poţi să le pui diagnostic cum se întîmplă cu femeile din organizaţiile de profil de la partide. Să nu-mi zugrăveşti picioarele ca fiind aşa de înalte ca impozitele stabilite de guvern, să nu-mi spui că din cauza lipsei de imaginaţie mi s-au lăsat fesele cum se întîmplă doamnelor de la putere secătuite de muncă.  Niciodată nu mi s-a întîmplat ca o doamnă, rudă cu mareele mării, să se ascundă în versurile mele, dorind să fie fecundată. Niciodată nici o femeie nu mi-a spus; nu te duce la mama mea să o întrebi dacă atunci cînd era tînără avea acelaşi har ca şi mine, de a face din bărbaţii nişte soldaţi învinşi de iubire.

luni, 13 mai 2013

Sînt un Monte Cristo provincial care nu a avut mare ca să găsească vreo comoară

Am să o eliberez din visele mele. Şi aşa în camera în care visez s-au spart caloriferele, s-a depus praful pe numele autorilor că dacă vrei să afli cine a scris cartea trebuie să rupi o pagină şi să-i faci testul  ADN. Pe această femeie o ascund de multă vreme de ochii trecătorilor, de aparatele de luat vederi  însă în cămăruţa unde visez aerul a devenit somnolent, ferestrele nu mai sînt o sursă de inspiraţie, parcă ultima oară mirosea a început de igrasie. Nu cred că sînt şanse să o văd în carne şi oase, nu cred că s-au descoperit pastilele care să o decupeze din vis şi să o aducă în dormitor.E adevărat că avea şezlong să vadă ştirile de la ora şapte, îi făcusem cadou cîteva poeme prin care să mă privească, fumam numai ţigări de gală să nu îi fie frig, dar nu mai puteam s-o ţin în visele mele fără mutaţie definitivă că aş fi fost acuzat de sechestrare de persoane. Apoi, ea nu plîngea nici de bucurie nici de tristeţe şi cei ce nu plîng niciodată, nu există. Eu şi ea, nu aveam amintiri despre suplimentul de căldură pe care o femeie îl livrează bărbatului ca un plus faţă de gigacaloriile livrate de primării.Dacă o mai cazam mult în visele mele riscam ca biografia mea să se termine în vreun trib a cărui stemă pusă pe steaguri este un sex de femeie sau să găsesc un bărbat ce şi-a modificat mersul şi vocea după Beyonce. Dacă o fi vreodată să mă caute măcar să mă strige după numele mic cum mă apelau fetele pe holurile şcolii. De acum încolo o să am grijă de mine ca de casa mea care este copie fidelă după un desen de Salvador Dali. Numai că dintr-o casă ai unde să pleci şi să vii ,dar din mine încotro să o iau că sînt ca un rîu plîns, circulînd într-o singură direcţie ştiută de toată lumea. Pentru că este foarte cunoscut traseul nici nu s-au mai montat semne de circulaţie în mine. Toţi ştim drumul către moarte, dinainte de a ne naşte. De azi înainte eu voi fi principalul motiv pentru care trăiesc. Nu mă mai interesează să vadă cineva cum ţin metaforele în primul raft al inimii. O să las şi primăvara în oraş mai mult timp poate ne  salveză de sărăcie, o să graţiez toate păsările migratoare condamnate de zeci de ori că au trecut graniţile ţărilor fraudulos, o să înfiinţez o şcoală pentru a corecta defectele femeilor.Cineva a vărsat călimara cu cerneală pe veacul acesta trist, chiar pe partea unde se găsea şi viaţa mea şi de atunci anotimpurile mele  s-au desfigurat în aşa hal că poţi greşi uşa de intrare în paradis sau infern, deşi nu cred că este vreo diferenţă între ele. Nu vă mai plîngeţi că poezia are suferinţe capitaliste, sînt hotărît ca eu să rămîn argumentul de bază pentru care supravieţuiesc. Sînt un fel de  Monte Cristo provincial care nu a avut ocean sau mare în cartier ca să găsesească vreo comoară.

duminică, 12 mai 2013

Dacă îmi laşi pe umăr un sărut sîngele meu nu mai poate frîna

Voiam să facem un schimb de lumină între celulele noastre. Voiam să facem schimb de emoții, de autografe scrise direct pe piele. Ne săturasem de atîtea trăiri transcrise în texte, acum doream să ne împrumutăm unul altuia galaxiile unde visăm, voiam să ne îmbogățim reciproc cu îmbrățișări lăsînd, politețea și vorbele delicate în buzunarele hainelor.   Mîinile mele asemenea unor rezervoare de iubire nu se puteau odihni, decît între coapsele acestei femei. Nu mă puteam împrospăta, decît în tăcerile ei vulnerabile. Păcatele buzelor  sînt poveri dulci ce înroşesc aerul strivit între noi. Sîntem ca doi prizonieri între gratiile sîngelui ce schimbăm fericiţi puţina libertate pe care ne-a dat-o ţărîna. Eu mă mut în cuvintele ei, ea îşi aranjează un iatac în cuvintele mele. Clipele parcurse anterior de ea le arhivez în inimă, privirea i-o păstrez în fîntîni, surîsurile umede în supermarketurile iertării. Mi-ar plăcea să descopăr în tine  locul pe unde îţi intră soarele în corp să ştiu ora la care îi dăruieşti stelelor relieful delicat al trupului tău să te aprovizioneze că timiditate. Vreau să facem schimb de aşteptări şi de ploi, de canoanele nostalgiilor, de zîmbete şi dureri, de excitaţii şi orgasme. Pentru că înfiorările nu au o casă a lor, pentru tine voi construi eu o piramidă unde să le adăpostesc, chiar lîngă piramida mea de înfiorări. Răzvrătirile sînilor tăi trebuie învinse de cineva, lacrimilor tale trebuie să le pună cineva un ecuator, eşti prea frumoasă ca să nu intru în toate detaliile aşezărilor tale. E prea mult văzduh în carnea ta ca să nu mă transform într-un şoim plin de îndoieli că nu îţi va găsi traseele optime. Eşti ca o propoziţie scrisă de un geniu  pe care nu ştiu dacă voi avea inteligenţa să o traduc pînă la sfîrşit. Eram de acord amîndoi să nu ne rămînă ceva ce nu am simțit pe pămînt, să nu fie vreun gol de între noi pe care să-l regretăm o veșnicie. Trupurile au și ele idealuri culturale, au înserări și dimineți, au chemări seducătoare care înving cenzura colectivă a spiritului uman. Defectele  simțurilor noastre șantajează cu iubire conturul limpede al femeii care se deschide pînă la urmă din cauza căldurii divine.  Mi-am dat întîlnire cu doamna într-un lan  de maci. Voiam să văd cum  întîmpină trupul ei cîmpia care se înscrisese de curînd în masoneria florilor. Aveam impresia că pămîntul întîmpină răsăritul cu simţurile ei. La venire, atît eu cît și ea, ne-am tras obloanele inimilor să nu se vadă cît de vătămate sînt din cauza spaimei. Aproape dezbrăcată în lanul de maci, trupul ei mi-a sugerat că totuşi patria are mai multe forme de exprimare, unele dintre ele tulburătoare. Nu am mai avut vreme să-i spun, decît să fie atentă ca nu cumva să stingă macii din jur cu respiraţia.

sâmbătă, 11 mai 2013

Suspectez trandafirii că îmi înghesuie anii sub fotografia din cartea de identitate

De ziua mea de naștere am primit cadou un loc de veci. Pe actul de împropietărire erau specificate longitudinea și latitudinea unde ar urma să-mi țin respirația secole de-a rîndul. Ca să ne bucure despărțirea pe cea mai mare sărăcie de la al doilea război încoace cunoștințele îți oferă cîte ceva care să-l ții minte toată viața și toată moartea. Cadoul meu avea cîțiva metrii patrați și era plin de buruieni. Cred că răsărise urgent ca să fie primele care să-mi răsfoiască cu rădăcinile idealurile abandonate sau visele neștiute de nimeni.

Copacii din jur erau vaccinați cu anticorpi de suportau atîtea cuiburi de grauri.  Alexandru Odobescu spunea despre aceste păsări că sînt imitatori geniali. Erau ca niște aparatele de înregistrat sunetele din natură pe care apoi le reproduceau cu mare acuratețe. De-a lungul vremii am primit fel de fel de cadouri. Într-un an am primit Capitalul de Marx și după ce l-am răsfoit cîteva zile am vrut să renunț la cetățenia mea de român. În primul rînd, îmi părea rău că nu i-a trecut prin cap străbunicului meu să scrie el o asemenea carte în care obsesiile  averilor erau rezolvate revoluționar. Apoi, nu știam cum se îmbracă un proletar, ce mănîncă, dacă face dragoste cu salopeta pe el sau dezbrăcat ținînd secera într-o mînă și ciocanul în cealaltă. Mi-am păstrat cetățenia pînă la urmă pentru că nu-mi spusese nimeni că am fost operat intrauterin pentru a-mi dubla glanda care produce patriotism.

Altădată am primit drept cadou un cal ca să-mi fac cu el cumpărăturile de la Carrefour. Am economisit mult combustibil cu el, numai că fiind garat în bibliotecă cînd a început să citească  despre mînji și iepe nu a vrut să mai meargă la magazin, deși l-am amenințat cu mașina de tocat. Pînă la urmă i l-am oferit unui mecanic să-l cazeze în motorul lui.  În schimb cînd cineva a vrut să-mi dea un exemplar cu Gramatica limbii române în care literei ” Î ” i se conferă drepturi aristocratice l-am refuzat, spunîndu-i că gramatica se schimbă  cînd se modifică granițele țării. Am primit televizoare în care actorii erau în carantină, am primit boli de toate felurile ca să știu cum începe moartea. De la un rafinor am primit o tonă de benzină să-mi  încălzesc  cuvintele. Ca să nu schimb echilibru materiei cineva mi-a adus niște aripi disperate întinse către cer.

Am primit și o corabie care îmi permitea  să navighez prin sîngele iubitei. Am avut însă avarii foarte mari. De cîte ori se ducea să cumpere pîine naufragiam de zeci de ori. Înainte obișnuiam să ies cu cadourile primite de ziua mea afară să le arăt și păsărilor și ierburilor  să memoreze și ele ziua în care au apărut pe pămînt. Ziua de naștere a oamenilor nu reprezintă, decît o excepție de perpetuare față de celelalte obiecte, dar și startul pentru a începe să ne împușcăm zilnic în inimă.

vineri, 10 mai 2013

Maşina de ghicit în palmă

Un prieten din Bucureşti, trecînd spre Sinaia, a făcut o escală la mine acasă să-mi lase cîteva aparate noi descoperite de curînd de savanții din capitală. Cele mai interesante mi s-au părut trei dintre ele; "Sacoşa electronică de amplificat succesul politic", "Turbina intergrată de provocat glorie" şi "Maşina de ghicit în palmă". În sfîrşit, inteligenţa românească ieşise în larg. Dacă s-ar fi descoperit şi aparatul de produs mîncărămi al celor ce fură statul aş fi riscat să finanşez toate speranţele lumii numai să-i ştiu principiile de funcţionare. În aceste condiţii  o să mai aştept pînă se hotărăşte guvernul să listeze la bursă primăvara, casele de vacanţă şi amnezia legilor.


Dintre toate descoperirile cea mai interesantă în contextul actual, cînd omenirea nu mai are materie primă de produs zămbete, cînd unii se duc la biserică sau măcelărie cu avionul,  mi s-a părut aparatul de ghicit în palmă. Instrumentul este ca o retină de vrăjitoare ce arunca aer proaspăt şi înmiresmat spre obiectul al cărui trecut, prezent şi viitor vrei să-l cunoşti. Scoate un bîzîit uşor cum pîrțîie motoreta progresului patriei cînd se apropie de cartierele mărginaşe unde oamenii dorm lîngă rezervoarele maşinilor abandonate  să se încălzească. Hai, să-l încercăm să vedem dacă este cineva în primejdie sau singurătatea este la fel de cochetă şi în anii ce vor veni. Stai puţin , zic eu, să mă obişniesc cu felul lui de a divulga intenţiile sîngelui. Mă gîndeam cum o să reacţionez la lucrurile care acum nu există şi urmează să fiu fascinat de ele sau dimpotrivă.

Dacă mașina de ghicit îmi arată minciuna meditînd la scenariul de a confisca și proprietățile umbrei după ce am dat mîna cu purtătorul de cuvînt al guvernului. Dacă mi-l arată pe politicianul speriat de propria lui ascensiune sau pe primul dintre oamenii patriei deghizat în hainele rele ale lupului ce ne consumă şi puţinele asfinşituri ce ne-au mai rămas? Dacă îmi vine prin artere o iscoadă şi-mi spune că fusta albastră pe care i-am croit-o Mării Negre şi pantalonii de aba pe care i-am cusut Munţilor Carpaţi sînt prea strîmte şi nu mai are şi el unde să aşeze cîteva hectare de pustiu? Cum să dau aparatul înapoi să-mi arate alt viitor?

Teama cea mai mare pe care o am este ca aparatul de ghicit să nu-mi arate o domnișoară naivă cu un aer visător, cu plata educației la zi, cu părul asemenea unei eclipse de soare  să-şi facă mutaţie în viața mea de mîine, spunîndu-mi că este partea principală a programului de guvernare. Maşina asta de citit în palmă  depistează viitorul oriunde, îl întreb pe prietenul meu. Vede viitorul și trecutul oricărei ființe sau lucru pe care  o așezi, dar te rog din suflet, nu-ți  testa iubita. mi-a zis. Rişti să cunoşti toate mulajele amanţilor ei. Am luat mașina de ghicit și am așezat-o pe pămînt foarte aproape de locul unde m-am născut. Eram curios să văd cînd mă aşteaptă pămîntul să mă reîntorc la el să am timp  înainte să-mi iau pastilele de ulcer.

joi, 9 mai 2013

Neruşinarea este un supliment de aroganţă

Sîntem prea îngăduitori cu cei ce ne trimit într-un sughiun prelungit în deznădejde. Consider că neruşinarea de a cataloga omul ca fiind unitatea de măsură a tuturor lucrurilor cum se cometează prin saloanele de manechiură şi inteligenţă este una insuportabilă. Se poate măsura suprafaţa imensă a sărăciei cu suprafaţa unui om? Aţi auzit pe cineva spunînd că tristeţea din oraş are înălţimea de doi bărbaţi şi un copil?  Sau că singurătatea are adîncimea a zece femei, cam cît are Marea Neagră la Năvodari? Patriotismul nu se mai măsoară de mult timp în inimi, în locuri natale, în ode sincere, ci în iscoade și indivizi ce produc umilințe. De fapt, patriot este acela care iubeşte țara și ce are ţara mai de preţ, numai că  noi am vîndut şi materialele textile din care confecționam steaguri. Dacă ar putea să înstrăineze şi primăvara de prin satele şi oraşele noastre nu ar avea nici o strîngere de inimă. Sînt pregătiţi însă ca în cîteva luni să tranzacţioneze rezervele de fum ale toamnei la bursă. Bate un vînt rece pe la noi, a răsturnat şi semnele de punctuaţie, fluieră în ţeava pistolului a pagubă. După cum alternează de la adiere la tornade am început să cred că şi  vîntul este controlat prin telecomandă.  Femeile nu mai au orgasm decît dacă pun mîna pe cocoşul puştii, barbați clatină stelele cu visurile poate se dezlipeste vreuna din cer şi cade în iarbă să-i dea fusta de lumină jos. Pentru că în lumea aceasta nu se ştie ora cînd toată lumea este sănătoasă la cap singura cale de a mai uita de acest coşmar este de a ne păstra cavalerismul cînd este vorba de bunătate. Dacă A este ziua de nastere şi B ziua în care murim, toată viaţa carăm în spate între A și B desaga plină cu costume de supravieţuire, cartea cu interdicţii sau indexul alfabetic cu neîmpliniri. Fericirea noastră este o blăniţă de cîţiva centimetri pătraţi aşezată într-un loc strîmt şi  pînă sa ajungi să te încălzeşti la flacăra ei trebuie să scrii cu genunchii pe cearşaf o prefaţă la un sărut plimbat  prin toate tufele de pelin. Cutiei cu tristeţi îi punem perdele să nu se vadă formele ei maxime. Pentru cărti am cumpărat un dispozitiv de dat paginile să arătam Europei ca am modernizat cultura, determinînd şoriceii de bibliotecă să fie mai prudenţi. Am tăiat nasturii de la paltoane şi i-am pus sobelor să menţină  caldura. Sîntem prea îngăduitori cu răufăcătorii care ne regizează creierul să aducem pe scenă elogii minciunilor. Politicienilor cu platfus care se cred atleţii viziunilor geniale ar trebui să le ridicăm în faţă baraje de indeferenţă şi să-i trimitem să lucreze în regim militar la fabricile de produs salivă. Sîntem prea îngăduitori cu cei ce ne determină în scurtul timp de relaxare să ţinem mîinile cu pumnii încleştaţi în buzunare. Sîntem prea iertători cu cei ce au făcut din trupurile noastre nişte carcase de ură. Neruşinarea este un supliment toxic de aroganţă care te autourîţeşte sau este ca şi cînd cuiva i-a sărit vopseaua de pe caroseria maşinii și nu are senzori care să depisteze defectul , dar continuă să seducă cu ea adolescentele. Nu aveți un impuls de curiozitate să căutați în interiorul celor de la putere și să vedeți dacă în loc de inimi au grajduri?

miercuri, 8 mai 2013

Moartea întotdeauna vine din partea stîngă

Întotdeauna noaptea vine în mine dinspre  stîngă, în partea cu inima. Nu mai văd bine traficul din inimă pentru că unele femei vin altele pleacă, unele se dezbracă altele se îmbracă, mai cîntă cîte o mierlă rătăcită şi se schimbă semafoarele după notele ei muzicale. În inima mea din cauza nopții e un ambuteiaj graznic. E atîta mişcare, mai ales în zilele de sărbătoare, de zici că în inima mea are loc un război civil ca în Sudan.  Din cauza întunericului nici nu se mai vede că inima mea are forma țării. Nu se mai văd pancartele cu înscrisuri: ”Moartea interzisă!”, ”Accidentele și sinuciderile  neautorizate!”, ”Abuzurile, furturile și minciunile sînt supuse interdicției!”. Am încercat toate poziţiile teoretice ale trupului meu în speranţă că noaptea va găsi şi alte porţi de intrare în mine. M-am învelit cu trupul unei femei frumoase, am dat foc la o benzinărie din cartier să o subțiez, mi-am schimbat codul numeric personal, mi-am tatuat inimă în dreapta și în stînga rotula unui val marin.  Degeaba, noaptea pătrundea în mine tot pe drumul bătătorit de atîţia ani. Se urca din portul cu orgasme în corabia ce transporta dureri morale, săruturi nefinalizate, trădări fără remediu și după o croazieră prin artere şi își descarca absențele diforme în inima mea. Faptul că noaptea intră în mine pe partea cu inima am bănuit că mă crede părintele socialismului ştiinţific sau conducătorul pe următorul cincinal al proletariatului. Îşi imaginează că manifestele împrăştiate la mitinguri sînt scrise cu sîngele meu. Faptul că sug şi în zilele de post sfîrcurile unei femei mă consideră un ateu convins care nu mai are puterea să-și încălzescă cuvintele la rugăciuni. S-au adunat o grămadă de nopți în mine, deja am o arhivă imensă de aia rămîn visător. Din cauza zațului lor armura mea de piele a început să ruginească, idealurile au devenit mici bule de aer, iar spontaneitatea mea a devenit clasică şi uşor desuetă. Faptul că amurgul vine pe partea stîngă şi îmi acoperă inima este o chestiune care îmi duce în eroare sentimentele, poemele mele nu mai sînt autentice și s-au bronzat. Un trubadur mi-a spus că miros a pustiu. Nici nu vreau să mă schimb prea mult că tot mor. Nu vreau să stau izolat de lume că mi se multiplică   ridurile. Oricum m-am îndepărtat atît de mult de mine că nici nu-mi mai văd ecuatorul copilăriei. De-aia mă duc călare să cumpăr pîine, iar gunoiul ce rămîne după scriu cîte o tragedie îl sigilez într-un container de metal şi rog cîte un austronaut să mi-l ducă pe lună. Îi spun; "Nu-ţi face griji, cînd ajung  acolo printre stele îi fac eu o groapă de gunoi ecologică". Noaptea asta cred că este membră la vreun partid de stînga de vine numai dintr-o parte pentru că în clipa în care vreau să despic lemne pe inimă să-i fac cald iubitei între coapse îmi atrage atenţia că spartul lemnelor pe inimă este interzis prin statut. La cît haos este în ţară mă aştept ca noaptea să intre şi la guvernare şi să-mi exproprieze toate emoţiile, îmbrăţişările și săruturile. Trupul meu o să devină o patrie fără oraşe turistice, fără spaţiu sufletesc, fără staţii meteo guvernată numai de miniştrii femei. Dacă vedeţi  un tip înalt, căutînd locul de întîlnire cu moartea să ştiţi că sînt eu, încrezător ca un adolescent că nu-l voi găsi niciodată.

marți, 7 mai 2013

Sînt un tip rebel și dorm pe covor

Întotdeauna în inima mea este un pat liber, mai ales de cînd prietenul meu, profesorul de religie, a înregistrat la OSIM o nouă metodă de pupat. Ca să ajungă la acest rezultat genial s-a folosit de un calcul similar Tabelului lui Medeleev. A plecat de la o realitate foarte simplă. Corpul bărbaţilor conţine aproape 73% apă,  al femeilor 71% și conform teoriei vaselor comunicante o cantitate de apă din bărbat trebuie să se verse în femeie ca nu cumva lichidul cosmic din noi să se risipească în pămînt. Înainte însă buzele celor doi, împărţind timpul exact în părți egale, pregătesc confluienţa celor două șuvoaie. Astfel se obține un sărut de forma unei ambarcaţiuni mici cu vîsle de lumină, ușoară ca zborul, plină de aşteptări misterioase, de o uitare de sine hrănitoare. Apa care curge dinspre bărbat spre femeie pentru a le egaliza destinul are fel de fel de substanţe nutritive care îţi dă sentimentul unei evadări dintre gratiile sîngelui, în timp ce simţurile citesc în original tratatul despre obrăznicie. Din acest motiv veţi găsi mereu la mine în inimă un pat liber unde săruturile să fie exersate  în funcție de anotimp pînă la dereglare. Pe noptieră așteptă proiectele ce  limitează fanteziile pînă la  granița unde se sfîrșește înnobilarea. Cearşafurile spălate în roua lăsată de privighetori pe ierburi întîrzie îmbătrînirea. Statul Român are reguli stricte de concediere a femeilor. Dacă li s-a terminat deodorantul, dacă sticluţele cu parfum li se sparg în timpul programului de lucru sau le apare primăvara pe chip sînt trecute în șomaj. Ca un bun român o pot caza pe cea cu picioarele cele mai lungi in inima mea. La mine în inimă între orele 10,30 şi 11,45 seara se face politica socialismului tîrziu și coapsele femeilor au o stare mesianică, sfîrcurile devin capitalite, iar fesele împrumutînd din entuziasmul proletariatului se pun în mişcare pentru a opune cît mai multă rezistenţă. Pentru că umblu cu patul ăsta în inimă am fost dat afară din corul şcolii. Dirijorul supărat ca un cotoi aruncat în apă spunea; "E cineva aici care doarme pe note, care face să vibreze aerul cu picioarele". Parcă ştia că o colegă îmi intrase clandestin în inimă. Întrebarea care se pune celor ca mine este de ce umblu cu patul în inimă?  Îl păstrez pentru mine să aţipesc în el sau să nu mai cer locuinţă primăriei. Sînt și femei cu defecte, cum au și continentele, care se retrag în inima mea să-mi ierahizeze tristețile, hașurează singurătatea cu creion chimic. Unele scriu versuri ca să-mi disciplineze simțurile, altele  povestesc cum aventurile lor erotice fac și desfac alianțe politice, benefice stărilor emoționale concetățenilor mei. Faptul că țin un pat în inimă poate fi și o formă de snobism de a-mi mobila trupul, dar nici nu vreau ca pe lumea cealaltă să vină vreo doamnă la mine și să nu am unde să o culc. Numai că ultima locuitoare care avea în ea o plăcere simplă de o  intensitate stelară mi-a zis; "Nu am loc în pat din cauza viselor tale, hai mai bine să dormim pe jos ca acum două mii de ani. Întotdeauna iubirea rebelă este mai temeinică".

luni, 6 mai 2013

Învierea la noi în ţară prezintă un risc sporit

În ziua de paşte, în fiecare an merg la poarta cimitirului să-i aştept pe cei care au înviat. De data asta mă aşteptam ca numărul lor să fie mult mai mare pentru că nu fusese nici o eclipsă de soare, nu exista nici o solicitare ca vreo planetă să se mute de pe o orbită pe alta. În afară de justificările planificate ale guvernului, de dublarea numărului de fumători şi descoperirea unei specii noi de fluturi care se hrăneau numai cu substanţele nutritive din lacrimi, nu se întîmplase nimic deosebit. Eram pregătit să-i pun în temă pe cei înviaţi cu schimbările din ultimul veac în ţara noastră, cu regimurile politice ce-şi schimase inteligenţa în suferinţă  şi priceperea în braconaj. Toate ştampilele statului le aveam la mine într-o pungă de plastic să le refac actele de identitate, carnetele de conducere, permisele de scuipat. Am aşteptat aproape o jumătate de zi şi nu a apărut nimeni pe poarta  cimitirului. Am început să mă îngrijorez. Ce se întîmplă domnule, chiar nimeni să nu fi fost iertat de păcate, acolo pe tărîmul celălalt nu există generozitate, nu există pic de îngăduinţă? Este posibil să se fi blocat vreun  zăvor cum se întîmplă aici pe pămînt cînd este să scoatem adevărul la lumină din camera de credinţă să-l vadă toată lumea sau instalaţia de gondole de traversat Styxul o fi defectă. Nici nu ştiam ce să fac să aştept în faţa cimitirului pînă anul viitor sau să fac o reclamaţie autorităţilor locale că nu au redus cantitatea de CO2 din jurul cimitirului. Mai credibilă este ideea pe care mi-a sugerat-o un donator de sînge ce trecea pe acolo. Du-te, acasă omule că nu se mai întoarce nimeni în sărăcia din această ţară. Dumneata trăieşti în altă lume, nu vezi că aici începe purificarea cu alcool de la vîrsta zece ani, nu vezi că ne-au crescut unghiile din cauza tristeţilor. La noi în ţara care cum vine la putere promite că este Mesia şi la plecare ne spală creierul cu detergent că să uităm cît au furat. Vorba unchiului meu, soldat de carieră, politica este bine să fie făcută de preoţi şi călugări, macar ăştia fură cu farfuria nu cu basculanta. Are dreptate donatorul de sînge, nimeni nu vrea să învieze şi să se revină pe aceste meleaguri unde nu există nici o măsură de autoapărare, unde sinceritatea se vinde în farmacii cu gramul, unde întotdeauna cînd vrei să te spovedeşti lîngă tine este şi o iscoadă a statului capitalist. Dacă plîngi fără lacrimi artistice nu te bagă nimeni în seamă. Mereu trebuie să ai două sevicii, unul pentru a cîştiga bani şi unul pentru a cînta partidul aflat la putere. Altfel,  afli de la televizor că te-ai născut în maternitatea construită de tine sau că ai murit din clipa în care simţurile au început să spioneze femeile cu defecte.