duminică, 30 septembrie 2012

Puncte slabe

Cum a intrat şefa mea de partid în grădină, brusc a crescut tensiunea trandafirilor, cireşul care şi aşa suferea cu glanda suprarenală şi-a dat auzul mai încet că nu era interesat de politică, el devenise un autodidact cunoscut în probleme de zbor. Cînd şi-a desfăcut părul negru şi lung am avut impresia, pentru cîteva secunde, că s-a lăsat seara. Venise acasă la mine să mai trecem, încă odată în revistă "punctele slabe" ale unor membrii de partid. Mulţi dintre ei, nu aveau nici după ce bea apă, iarna îşi încălzeau cuvintele în cămăşile de noapte ale femeilor, nu aveau vedere spre viitor, decît un loc stîmt pe unde de-abia intra o pîine şi aceea sub formă de firimituri.
"Punctele slabe" sînt nişte găuri negre ale bucuriei care treptat ne afectează comportamentul. Spre exemplu, nedumerirea poate să devină un "punct slab".Mulţi dintre noi ne întrebăm de ce dragostea se termină la marginea pătului şi nu se prelungeşte în bucătărie, în grădină sau pe străzi, la alţii cuvintele au devenit "puncte slabe" şi transformă substantivele în epitete în funcţie de zona geopolitică sau de presiunea atmosferică. Mulţi membrii de partid, ştiind că sărăcia umblă prin cartier fără chiloţi o aşteaptă cu vinul criptat în trup să o vadă mai frumoasă şi ăsta poate fi un punct beţiv.Ouăle dinozaurilor au devenit puncte preistorice, amantele au devenit puncte coafate, politicienii, puncte abstracte, refuzul este un punct diplomatic, căsătoria un punct cu copii, speranţa un punct inconştient.
Îi inventariasem pe toţi şi foaia pe care notasem era acum o hartă cu multe pucte de suspensie. I-am dat ultimul pahar de vin cîinelui că răspunsese la telefon şi am condus-o pe şefa mea la poartă, mai aveam destulă treabă, trebuia să pun la murat frunzele căzute pînă la primăvară. Nu îi spusesem că "punctul meu slab" îl reprezintă fesele femeilor, aceste jumătăţi de planete ce semirotunjesc lumina cînd se mişcă, aceste semifilozofii unde natura e cea mai sinceră.
Am mare noroc, de cîte ori se aşează femeile în pat, în fotoliu, punctul meu slab, nu se vede.

sâmbătă, 29 septembrie 2012

Primul meu computer a fost fata profesorului de matematică

Copilăria mea a fost ca un ecuator de care am început să mă îndepărtez centimetru cu centimetru spre nord. Cineva îmi montase un ceas în cuvinte şi începuse numărătoarea inversă. Nu pot spune că am avut o copilărie nefericită. Privighetorile mi-au supravegheat atent creşterea pentru că părinţii erau ocupăţi să îmi descifreze viitorul. De mic am învăţat dialectul păsărilor, al gîzelor, al stejarilor. Niciodată nu am avut nevoie de translator. Îi spuneam pădurii că nu este reponsabilitatea ei să verifice ouăle din cuiburi şi să stabilească dacă au sau nu zborul în ele numai după ce plombam cerul cu nori, altfel devenea nervoasă ca o stăpînă căreia îi iei din porunci.
Îmi păcea să joc şah cu seminţe de dovleac pe care desenam cu mure personajele pregătite de război; regelui îi desenam o puţă, era cam mică pentru un imperiu aşa mare, turelor le puneam perdele din frunze de salcîm, pionilor le schiţam celulare de unică folosinţă pe piept să poată să-şi anunţe moartea cailor şi  rudelor sărace.
Pentru că aveam nevoie de mine mereu nu mi-am dat seama ce repede a trecut timpul. Însă într-o zi ploioasă cînd nu puteam ieşi pe afară ca picăturile să nu-mi tulbure visele am constatat că mi-a crescut barba. De teama părului ce îmi crescuse aproape pe tot corpul  naivităţile mele s-au retras ruşinate în rezervaţia de îngeri.
Aveam nevoie acum să ştiu la ce oră vin şi pleacă anotimpurile şi cît de înalte vor fi mareele imprecise ale iubirii. Auzisem că dacă te îndrăgosteşti îţi umblă prin artere corăbii nebune pline cu minereuri aurifere că îţi trebuie un teleferic acasă să te muţi din deznădejde în deznădejde. Poemele din seră care nu cunoscuse anotimpurile de acum înainte aveau nevoie de aer şi stele. Trebuia să iau pastile de limpezit lumea după micul dejun, mîinile să mi le încarc cu mîngîieri. Simţurile mele aveau nevoie finisaje, gura trebuia să urmeze cursurile unei şcoli de dragoste. Pentru toate acestea aveam nevoie de un computer. Cel mai urgent era să ţin evidenţa viselor, a tăcerilor ce aşteptau să fie duse în extaz, a incendiilor din cuvinte, a frunzelor tinere din celulele mele ce foşneau asemenea luminii.
Primul meu computer a fost fata profesorului de matematică. Primele calcule am început să le facem stînd întinşi în iarbă. După ce i-am pus o coroniţă din albăstrele pe frunte şi sub sîni cîte un mac incendiar de cîmpie a început să funţioneze. Avea o predilecţie să adune minutele şi orele, dar şi tăcerile, îngerii ce făceau plajă pe cîmpie, zmeura ce devenisă expertă în a imita sfîrcurile, lacrimile în care stelele stăteau ascunse de frica soarelui. Ecuaţiile cu o necunoscută le rezolvam cel mai uşor după un sărut degetele i se mişcau ca o adiere pură şi rezultatul era afişat sub forma unui zîmbet. Pentru verificare îi mai trebuia un sărut. Cînd calculam integrale se implicau şi fesele şi genunchii, iar dacă exista vreo eroare o întorceam într-o parte să poată staţiona mai multă lumină în ochii ei şi totul era rezolvat. Cel mai bine procesa cînd stelele cenzurau noaptea, nu existau erori cînd calcula indicele demografic al speranţelor sau kilometrii pătraţi ai viitorului. Calculatorul meu folosea drept combustibil imaginaţia primăverii şi aselenizările iubirii. Am rămas un anonim de modă veche. Şi azi efectuez calcule cu trupul ei.

vineri, 28 septembrie 2012

Domnul Nelu, femeia fără sfîrcuri

După luni de muncă stabilisem frecvenţa undelor sonore ale dilatării sfîrcurilor şi astfel spulberasem legenda că viitorul nu poate fi controlat. Din neatenţie o laborantă cu care lucrasem la această descoperire   transformase un colţ de cameră într-un centru mondial al plăcerii şi găsisem legătura dintre amploarea virilităţii şi intrarea în politică.

Mă simţeam ca un savant ce văzuse lumea din interiorul unui ovul şi începusem deja analizele la glanda suprarenală a unui cireş care nu mai funcţiona normal şi obosea contemplînd cerul. Avea o panică galbenă, văzînd că toamna se apropie pe furiş.
Cînd îmi arunc privirea pe gazeta locală "Litere de nisip" ce văd, "Domnul Nelu, femeia fără sfîrcuri" nuvelă   semnată de prietenul N.B. Brusc a început să-mi curgă din telefon înjurături. Cînd şi-a făcut el implanturi eoliene, de unde are substanţe de mîngîiat barbaţii, de unde ştie el pe ce drum se ajunge în estul plăcerii cum ştiu femeile? Cum a ajuns un mascul să cunoască vorbele care se găsesc numai în dotarea femeilor? Voiam să ajung cît mai repede la el să îi văd transformarea şi să verific dacă feminitatea din nuvelă a trecut-o şi în cartea de identitate.

De unde ştie el spre ce parte trage perdeaua un politician care într-o camera erotică împreună cu o gheişă stabilesc tendinţa fiordurilor din Japonia atîta timp cît nu cunoaşte dacă partidul din care provine e de stînga sau de dreapta? Cum imită el exploziile policrome din celulele femeii? De unde ştie el momentul asediului şi cum recunoaşte teritoriul iubirii dacă nici nu a studiat amprentele candorii? Ştie cum să doarmă cu un trandafir între sîni sau dacă oraşul  e în pericol să fie inundat. Are el atîtea vise să facă un baraj? Nu cunoaşte nici un dialect care să îl ajute să treacă dintr-o dragoste în alta, cum ştiu femeile. Nu ştie să saboteze spermatozoizii, nu ştie să descarcereze un bărbat înţepenit în trecut, nu ştie să facă amurg cu părul.

La poartă prietenul meu mi-a şoptit că toată povestea din nuvelă i-a spus-o preotul din cartier şi că nu este creştineşte să fac atîta tărăboi și filozofie.

joi, 27 septembrie 2012

Un bărbat ce nu poate deveni gladiator din cauza cîtorva grame de zahăr

La o întîlnire simandicoasă o doamnă  parlamentar adusă de spate de îţi lăsa impresia că studiază pibul ţării   în ţărînă, după ce m-a pupat pe amîndoi obrajii, deşi nu îmi plăcea de loc, îmi zice; părinţii tăi au fost cofetari de eşti aşa dulce? Am rămas stupefiat ca un trecător întîrziat în staţie ce nu putuse desluşi numărul tramvaiului în ochii vatmăniţei.

Toată viaţa tata se chinuise să bage soarele în pămînt cu picioarele mai ales după ploaie, iar mama nu era interesată, decît să ne fure suferinţa din trup, mie şi fratelui meu şi să ne hrănească duminica cu salată de varză roşie să prindă curaj hematiile şi să ni se îngroaşe vocea.
La un moment dat, căutînd o carte despre istoria sărăciei în biblioteca din cartier am văzut cum volumele de poezie în special căutau să mă atingă, dar gestul acesta l-am pus pe faptul că praful le deformase simţurile. 

Altădată, am cerut ajutorul unei colege ce avea în loc de ochi două lacuri să mă vindece de singurătate şi chiar dacă sînii şi gura îşi dădeau toată silinţa nu a reuşit. Cred că reflectam lumina în cuvinte şi pentru dragoste nu mai rămînea nimic. Cînd stau la coadă la litere să coafez vreun text întotdeauna mă aşez în dreptul lui Z, de la zahăr. Şefa mea de partid a dat o ordonanţă prin care sînt nomonalizat ca singurul care poate să îi aducă ceaiul. 

Ceva defecte am, probabil la naştere celulele mi-au rămas neterminate şi moaşa a trebuit să le adauge puţin sirop de zahăr. Poate din acest motiv mă lupt să se aprobe trenuri pentru diabetici şi scriitori. Cînd am văzut prima oară polul nord am crezut că așa arată și inima mea. Devin prea repede ginerele apei, zăpada curge din manuscrisele mele cînd buzunarele îmi sînt locuite de pumni. Cînd ies din baie nu mai pot vorbi pentru că toate cuvintele s-au topit: Multe lucruri nu pot să mi le explic. Nu mai pot fi punctual, celulele mi se divid mai repede, avînd o parte albă ca ziua şi o parte neagră ca noaptea. Din această cauză pentru mine a face politică e la fel cum ai creşte vite necredincioase.
Nu cred că voi deveni gladiator pentru ţara mea din cauza acestui strat subţire de zahăr de pe obraji.

miercuri, 26 septembrie 2012

Cotizaţii balcanice

S-a hotărît ca şedinţa de partid să aibă loc pe islaz. Aici, adversarii politici, nu aveau unde să monteze microfoane că cei cîţiva mărăcini din jur nu suportau concurenţa, nu trebuia să mai umflăm baloane pentru că eram înconjuraţi de mii de păpădii. Era atîta libertate în jur de puteai să faci din sexul femeilor un instrument muzical de îmblînzit sărăcia sau să faci un schimb de apartament cu singurătatea. La vreo treizeci de metri în spatele şefei de partid, ce se aşezase în capătul mesei, o vacă cu puiul ei trezeau iarba cu limba să o poată mînca. Mă gîndeam dacă nu cumva vaca asta anonimă scrie cu botul pe iarbă texte din luările de cuvînt ale participanţilor, dar după cum rumega mi-am dat seama că nici pe ea nu o interesează soarta ţării. Ca să ştiu la ce oră a început şedinţa am făcut dintr-un fir de mohor un cerc şi am pus o libelulă pe post de minutar şi un greiere mai leneş pe post de orar. Era un ticăit asemănător celui făcut de unghiile iubitei cînd îţi bate la uşă.
După cum îmi ardea ţigarea mi-am dat seama că se schimbă vremea sau guvernul proiectează vreo pereche de pantaloni în care să încapă toţi bărbaţii ţării ca să mai întărească puţin ideea de patrie. Cîteva flori răsărite ilegal pe islaz erau atît de atente la ce vorbea şefa de partid că din cauza concentrării începuse să le obosească petalele. Luasem şi un stingător cu spumă, dar nu putea învinge oboseala, era folositor numai în situaţia în care se aprindea vreun mac şi exista pericolul să se pîrlească ideile de la şedinţă. E adevărat că nu aveam frigider aici pe islaz cum ceruse cineva, pentru a păstra hotărîrile la rece, dar nu exista curent electric. Era complicat să mă apuc să încropesc o centrală eoliană din zîmbetul fetelor de la organizaţia de tineret, aşa că ne-am mulţumit cu adierea ce venea dinspre pădure şi ne făcea ordine şi în imaginaţie.
Cel mai supărat era casierul care explica că nu s-a strîns cotizaţia, dar că aceasta poate fi dată şi în ouă. Nu erau acceptate ouăle de furnici şi de cuci, dar ouăle de găini şi bufniţe erau bune , mai ales cele de bufniţe care vedeau şi noaptea. După ce fiecare şi-a notat cîte ouă trebuie să aducă, numărul lor fiind în funcţie de salariu, după ce au fost notaţi cei care dau cotizaţia ca donatori de sînge sau în haine, s-au ridicat în picioare şi au început să cînte imnul partidului. Viţelul care asistase la o bună parte din desfăşurarea şedinţei, nu mai putea fi văzut de mama lui şi aceasta devenise nevrotică. Mugea, i se înroşise copitele, cred că îi fierbea  laptele în uger şi cu viteza luminii vacilor a luat şedinţa în coarne
A doua zi, am citit în procesul verbal că un grup de răufăcători au uzurpat şedinţa.

marți, 25 septembrie 2012

Cîteva exerciţii de făcut bani

Pentru că se îneacă tot mai mulţi tineri, în ultimul timp, în apele iluziilor, deşi mai tot timpul este frig la noi în ţară, deschideţi o şcoală de pontoane unde oamenii să fie învăţaţi să se salveze cînd sărăcia le depăşeşte bărbia. Pretindeţi de la fiecare cursant un vot pentru căderea guvernului.
Dacă sînteţi un bărbat ce aţi fost alăptat cu biberonul, puneţi-vă potcoave şi lăsaţi-vă călărit pe ruta Ploieşti-Bucureşti la preţul unui taxi sau a unui vultur cu volanul pe dreapta. Puteţi să urcaţi undeva sus, eventual pe inimă şi să plimbaţi turiştii cu deltaplanul pe deasupra femeilor frumoase pe care le-au visat, folosind tariful porumbeilor voiajori.
Avînd trusa de scule de reparat zgomotele completă, puteţi trece la repararea vibraţiilor. Am văzut mulţi bărbaţi la cărora le zornăie nasturii de la haină sau mărunţişul din buzunare cînd o tînără trece pe lîngă ei, mestecînd gumă fabricată din păpădie amestecată cu singurătate. Se cîştigă bine şi în domeniul acesta, puteţi încasa un cent pentru două vibraţii.
Sînt multe meserii bune oferite de guvern, cum ar fi; împuşcatul pe străzi a melancoliilor, controlori de bilete la trenurile de diabetici, aici plata se face în cuburi de zahăr, curăţarea ţevilor de aur pe unde intră apa în casa iubirii. O afaceră bună este să fii bodyguard pentru inimile politicienilor, nu le iau cu ei la serviciu să nu devină prea subiectivi, la parlament se gîndeşte cu seiful.
Dacă eşti femeie numai din sucurile naturale poţi face avere, strîngi între pulpe portocale sau căpşune şi vinzi paharul de suc, sub denumirea de "nectarul marchizului", cu doi euro. Poţi fi asistentă medicală să bandajezi rănile alegătorilor pricinuite de promisiuni şi minciuni.
O meserie deosebită şi rară este aceea de a coafa cuvintele şi de a le trimite la plimbare într-un text. Ca să nu exprime adevărul le aplici un strat subţire de fixativ. Trebuie să ţii minte, în astfel de cuvinte nu mai poţi  depozita universul. Acest meşteşug se  plăteşte în meteoriţi, iar în caz de criză cosmică plata se face în comete sau curcubee.
Deasemenea, poţi închiria spaţiul de la o filială a iubirii, trei euro metru patrat. Se pot face transfuzii de sînge, de la trandafiri la femei, să li se rotunjească şoldurile, se poate înfiinţa o reţea de iluminat public cu energia electrică produsă de sîni sau curentul electric produs astfel poate fi stocat în baterii, folositoare pentru cămăşile bărbaţilor timizi sau al celor care nu pot funcţiona normal din cauza înfrîngerilor.
Dacă nimic nu merge din ce v-am recomandat, aveţi la îndemînă blocul să va probaţi aripile.

luni, 24 septembrie 2012

Pot evapora haine

Eram fericit. Nu mă mai simţisem aşa de bine într-o zi de septembrie, din deceniul trecut. Dacă cineva dădea mîna cu mine începea să i se evapore hainele. Acesta era  motivul pentru care evitam femeile. Riscam să mă trezesc cu ele goale în faţa mea. Nu mai vedeam nici sărăcia travestită în pietoni. Încercam numai să recompun gura oraşului cu cîteva frunze.


Ca şi ceilalţi îndeltnicirea mea de bază era supravieţuirea. Mulţii dintre noi nu ne aruncam de pe blocuri de teamă să nu ne crească aripi şi să fim trecuţi în cartea recordurilor. Îmi plăcea cînd eram ofiţer de serviciu la partid pentru că nu făcusem armata şi voiam să văd cum doarme patriotismul în sufletul unui militar. Azi era ziua în care aveam stele pe umeri.


Se hotărîse la vîrful partidului ca organizaţia noastră de cartier să facă un schimb de experienţă cu o localitate din Africa. Iată ideile ce trebuiau dezbătute; numarul de sinucideri la noi şi la ei, cît stau la plajă într-un an că la noi timpul de expunere la soare a scăzut la cinsprezece minute, cum evaluiază ei producţia de nuci de cocos, după numărul de fete născute într-o lună sau după poziţiile în care sărută ori dorm femeile în plin proces de democratizare a simţurilor.


La "diverse" trebuia să se dezbată dacă lor li se electrizează părul în timp ce fac dragoste sau înaintea ploii. Cum returnează ratele la credite în mirese sau în scorburi, dacă la ei zăpada este o formă mascată a apei sau cristale de zahăr unde albul nu mai are erecţii.
Pentru aceasta trebuia făcută o selecţie a membrilor de partid din organizaţia noastră. Puteau merge în delegaţie cei ce aveau numele cele mai scurte pentru a putea fi pronunţate cu uşurinţă, cei cu unghiile netăiate şi cei care nu foloseau pentru cuvinte gel de păr. Curtea constituţională din cartier a hotărît ca arbitrul determinant să fie cîntarul. Ştiind că visele reprezintă cinzeci la sută din greutatea unui om voia să vadă cine depăşeşte limita pentru că nu puteam trimite acolo visători.

Sînt cel care m-am opus. Decît să bată drumul pînă în Africa plină de canibali şi de fabrici ce produc negru de fum mai bine merg în satul vecin că şi aici au crescut păduri topicale din cauza melancoliei.

duminică, 23 septembrie 2012

Dzbrăcaţi-vă, să întărim democraţia

În fiecare diminineaţă pierd aproape o oră pînă aranjez la locul lor parfumurile trandafirilor din grădină. Stelele dorind să solidifice mirosurile lor, să le transforme în cristale, fac o dezordine demnă de o demonstraţie a unei generaţii derutate. Dacă este nor, am cîteva sute  pelerine în garaj uitate de nişte îngeri îndrăgostiţi şi îmbrac toate gîngăniile să nu răcească la plămîni. Nu vă spun că muşcatele suferă de sindromul privirii, dacă te uiţi la ele se retrag repede în rădăcini, excepţie fac numai cele din ghivece care reprezintă burghezia florilor.
Şi azi am ajuns tîrziu la partid. Aici, era o agitaţie de nedescris, parcă membrii de partid fusese condamnaţi la muncă silnică.
Pentru că nu ai venit la timp, te duci, la mansardă şi ţii steagul partidului pînă cumpărăm un suport nou că cel vechi s-a rupt, mi-a zis, seful de partid, nu putem rămîne fără steag acum înaintea alegerilor.
Am luat steagul partidului şi am început să îl flutur peste trecătorii din cartier. Fereastra de la mansardă, unde fusese arborat steagul, mă arăta lumii mai mult de jumătate. Oamenii care se perindau pe trotuare credeau că sînt un manechin cu steag, păream o figură neciteaţă care flutura politicos steagul. Ce destin aveam şi eu, să stau cocoţat aici la mansardă pe post de suport de steag. Măcar de aş influienţa în bine libertatea sau clima. Vîntul bătea în etape, simţea că am obosit şi voia să-mi regleze mişcările. Dacă nu vine domnul acela de la magazin mai repede cu suportul de steag trebuie să îmi pun potcoave la mîini.
După vreo două ore, un grup de adolescenţi care ştiau că nu găsesc flaconul cu dragoste la nici un partid au început să arunce cu roşii în mine. Cred că erau turceşti pentru că erau atîtde tari că parcă fusese înroşite la polul nord. Îmi zornăia sufletul ca o farfurie căzută în bucătărie, costumul îmi devenise o altercaţie din piaţa de legume. După trei ore ajunsese şi suportul de steag la mansardă, numai că era prea îngust şi trebuia înlocuit. Mă obişnuisem, convieţuiam eroic de la mansardă cu ideologia partidului.
Jos în stradă se adunase tot mai multă lume, unii fluierau, alţii scuipau şi strigau lozinci. După ce s-a blocat circulaţia, zeci de oameni au urcat sus cu alte steaguri, cu goarne. Era un babilon fericit. Reuşisem ca suport de steag ce nu reuşisem niciodată în viaţa politică. Era un miracol ca şi cînd o femeie ar naşte pe gură. În zăpăceala creată, pentru că flamura se rupsese, am scos cămaşa şi am legat-o în locul ei. Nu mai văzusem atît entuziasm de ultimul congres al văduvelor. Majoritatea demonstranţilor au devenit membrii de partid. Şeful de partid mi-a promis că îmi pune fotografia pe sigla partidului, iar şefa de la tineret mi-a şoptit la ureche că mă ia în gazdă.
Mamă, nu ai de unde şă ştii cum am ridicat cu cinci procente scorul partidului cu ajutorul cămăşii cusute de tine.

sâmbătă, 22 septembrie 2012

Nu deranjaţi

Femeile trec fraudulos în inima barbaţilor, nici nu ştii cînd simţurile ţi se rătăcesc în drumul lor spre casă. Mie mi s-a întîmplat, tocmai în ziua în care numărul de femei de pe planetă ajunsese la patru miliarde. A coincis cu promovarea mea în partid, din funcţia de gestionar al furculiţelor şi cuţitelor cu ajutorul cărora se proporţionau salariile, am devenit şeful casei natale care se ocupa cu primirile în partid. Trebuia să am grijă, ca cei ce voiau să intre în partid, să aibă şuviţele de păr vopsite în culorile partidului, să nu aibă ascunse microfoane în cuvinte sau nasturi, să nu aibă în buzunare gîngănii capabile să roadă doctrina acestei formaţiuni politice. Era obligatoriu să ţină un jurnal zilnic, despre eventualele primejdii, să nu se priceapă la pictură, avînd astfel posibilitatea să publice în presa locală tablouri compromiţătoare, să nu sufere de xenofilie, adică să iubească străinii din alte partide şi să încurajeze apariţia metişilor.
A fost bine pînă cînd a venit învăţătoarea din cartier să se înscrie la partid. Auzisem despre ea, dar după ce am văzut-o, nu îmi venea să cred că o asemenea frumuseţe încape într-un partid, cum nici zborul nu poate fi înghesuit într-o colivie. Trupul îi era aşa de uşor, încît aveai impresia că este făcut din aripi, în ochii i se observa un conflict luminos, între lanul crud şi explozia albastră a dimineţii. În prezenţa ei, erai obligat să ierţi mirosul de pelin, grindina căzută peste inimă, chiar şi pe cei mai aprigi critici ai partidului.
În fişa de înscriere trebuia să trec înălţimea, cînd a plantat primul stejar în oraş, dacă avea un specialist să îi cureţe visele de eventualii spioni, dacă această cantitatea de căldură emanată provine de la focul dinlăuntrul sau din indeferenţa cu care sînii împungeau lumina. Din cauza spaţiului imens de pe buze, i-am trecut locul de naştere într-o stea şi pentru că se exprima academic cu trupul, domiciliul i l-am trecut în capitala limbii române. I-am montat aparatul de kilometraj al speranţelor şi i-am spus; domnişoară, vă rog să vă dezbrăcaţi, să vă măsor şi circumferinţa patriotismului.

Cabaretul zvonurilor

1. Partidele încă mai sparg cu praştia ferestrele ţării.

2.Intelectualilor din partide le-a fost repartizată o anexă ce seamănă cu un grajd.

3.Mobilizarea la partide se face punînd în fiecare cuvînt cîte o piatră.

4.Partidele nu îşi cunosc propriul viitor, dar viitorul nostru îl ştiu foarte bine.

5.Partidele vîslesc prin lacrimi şi nu se întreabă ale cui sînt.

6.La partide bîrfa este o formă de slăbiciune ce se vindecă prin dans.

7.Pentru partide viitorul este o bubă ce o acoperă cu leucoplast.

8.Partidele spun cele mai frumoase neadevăruri.

9.Gardurile sediilor partidelor sînt din ţambre de ciocolată.

10.Partidele cînd vor să dea un comunicat de presă scot o femeie frumoasă în stradă.

11.Membri de partid sînt obligaţi să aibă serviciul militar satisfăcut să se împuşte mai uşor între ei.

12.Promisiunile partidelor sînt scrise pe frunze, eternitatea la ei durează un anotimp.

13.Partidele cînd ajung la putere îşi schimbă şi tonul vocii.

14.Partidele folosesc cuvinte atinse de reumatism pentru a da vina pe ele cînd se îmbolnăveşte poporul.

vineri, 21 septembrie 2012

Detectorul de minciuni

Toamna a intrat tiptil prin vrejul de dovleac în gradină după ce a ţinut cîteva cursuri în pădure despre principiile legii gravitaţiei. A dat ploaia mai tare, ca pe un aparat de radio ce merge cu apă şi a confirmat că pe o perioada scurtă pămîntul a devenit infertil.
Partidele au început să umble prin cartier cu cadavrele promisiunilor din anii trecuţi. Ne oferă pahare cu cenuşa rămasă după ce ne-au ars toate speranţele, ne arată că luna a rămas gravidă şi după naştere o să creeze locuri de muncă pentru fiecare rază. Partidele, nu ştiu că noi am păstrat ciornele cuvintelor de acum patru ani. Cînd tăceam înseamnă că răsfoiam aceste ciorne şi rugam limba română să ne ajute să ne luăm lumea în cap. Membrii de partid au făcut cearcăne şi li s-au cariat dinţii după ce au adus fraudulos sărăcia în ţară, tocmai din Africa. Şi fabrica de produs salivă a intrat în insolvenţă, ni s-a luat şi acest bun naţional.
Sub pretextul că cineva de la Bucureşti vrea să vorbească cu şefa mea de partid din cartier, ea necunoscînd oraşul, am dus-o la un prieten al meu ce moştenise de la părinţi un detector de minciuni. După ce i-a pipăit zîmbetul, numărul celulelor nervoase lipsă, poziţia sînilor faţă de meridianul Greenwich, unghiul maxim de deschidere a picioarelor, cît de departe văd amintirile, cînd a renunţat ultima oară la cuvinte să se exprime cu trupul, mi-a dat cîteva foi, cu grafice, anexe, amprente să le studiez acasă.
Aceleaşi minciuni ca luna trecută, ca anul trecut, deceniul trecut, şefa mea de partid era o minciună cu păr. Promisiunile tropăiau în ea de nu mai era valabilă, nici legea vibraţiilor. Singurele lucruri adevărate erau nasturii de la bluză şi capsa de plastic cu care îşi încheia sutienul. Îmi pare rău că i-am dat cu împrumut grebla, înseamnă că toată grădina ei era plină de minciuni. De abia acum, înţeleg de ce semnează toate manifestele de partid cu pseudonim, cuvintele nu îi mai suportau numele.
Ca să cîştige alegerile, punea minciunile să facă dragoste între ele, deşi erau bolnave de sida, fără să folosească prezervativul.

joi, 20 septembrie 2012

Sacoşa plină de cuvinte

Tinereţea asta este o tîrfă, m-a abandonat chiar pe trecerea de pietoni, spunea vecinul meu care dacă îi adun şi anii în care nu a făcut dragoste trece de o sută de ani. Îmi vorbea la ureche ca şi cînd ar fi fost vreun înger prin apropiere sau cineva l-ar fi băgat în camera unde zilele sînt tocate ca cepele. Parcă ţinea cuvintele în baston, scotea unul cîte unul, aţipite, tocmai bune de pus într-un plic şi trimise la Curtea de la Haga să hotărască ei cît timp mai pot fi folosite şi cîtă viaţa mai au în ele.
-Văd că te interesează politica, acolo unde te duci la şedinţe, să ştii de la mine, nu sînt oameni, sînt numai nişte costume scumpe care vorbesc, ăştia îşi încălzesc cuvintele între pulpele femeilor şi vin să vi le spună vouă. Nu vezi, oraşul se usucă din cauza sărăciei şi a uitarii. Dacă un politician se duce să-şi scoată apendicul , doctorul riscă să găsească în el un colţ de ţară. Ca să ajungi la inima lor, că şi-au făcut cale ferată spre inimă, trebuie să ai locomotivă. Strugurii, nu se mai coc, au instalat o eclipsă de soare continuă, ei nu îşi mai amintesc că noi am fost odată ape limpezi , cred că mereu am fost mlaştini. Cînd o să mor vreau să fiu măturător pe acolo, zice vecinul meu, dacă aici, nu am putut înlătura mizeria de prin oraşe, măcar să o fac pe lumea cealaltă.
Avea vecinul meu o fantezie de provoca ploaia. Cînd vorbea de politică aştepta întîi să se usuce iarba să nu mai pună şi el o greutete pe vîrfurile fragede. Suferinţa îi transformase anii, în ani ecologici, se curăţase de funinginea timpului. Cred că noaptea dormea cu vreo stea sub pernă că privirea îi devenise provizorie şi aproximativă. Sufletul i se ascunsese într-o scorbură de verb, doar bastonul, mă gîndeam, mai poate fi folosit ca vibrator. Cînd m-am despărţit de el, i-am zis; să pui toate cuvintele înţelepte şi luminoase într-o sacoşă şi să mi le dai mie, că vreau să le duc la partid. Vreau să văd dacă membrii de partid mai scuipă pe covor după ce vor întrebuinţa aceste cuvinte.

miercuri, 19 septembrie 2012

Urne antifraudă

Cînd mă duc la şedinţele de partid mă simt ca şi cînd am fost arestat două ore şi un sfert că nu am vrut să ies din anonimat. Aşa este la noi în ţară , cînd te simţi bine vine cineva şi îţi dă dispoziţie să îţi externalizezi ideile, amintirile, dragostea. Sînt foarte precaut în a nu iubi, uitaţi-vă cîte accidente se întîmplă. Iubirea este un depozit imens de kerosen care din neatenţie poate fi vărsat în pat, scurgeri pot avea loc şi în vreun birou sau pe malul mării. E de ajuns o scînteie de la un sărut ca totul să sară în aer.
Fiind jurnalist, cu un sfert de normă, la gazeta locală "Gura bate fundul", m-am prezentat la şedinţa de partid din cartierul meu. Stăteam pe o margine de scaun cam cum stă o farfurie plină de ouă pe un colţ de masă. Trecînd peste faptul că membrii de partid se alintau între ei  de ziceai că instinctele lor fusese mai întîi la bodegă, pînă au ales prezidiul, o babă îşi pierduse placa dentară printre scaune, altul a vrut un pahar cu apă să ia o pilulă pentru desfundatul urechilor, dar cei mai mulţi se pupau între ei neconvingător de am crezut că asta le este sigla. După ce s-a aprobat ordinea de zi, moaşa, ea era preşedinte de şedinţă, i-a dat cuvîntul unui domn cu perucă. Nu îl cunoşteam, cred că era de la centru, iar peruca reprezenta camuflajul.
"Am să fiu foarte scurt. Ţinînd cont că poliţia locală, nu a descoperit niciun infractor de la alegerile trecute şi pentru eliminarea oricărei fraude, propun să confecţionăm urne antifraudă. Acestea vor avea următoarele dimensiuni; înălţime trei metri, lăţime cinci metri, lungime douăzeci de metri. Acestea vor fi prevăzute cu lacăt, iar lacătul cu cifru. Vine alegătorul, îi dai votul în mînă, intră în urnă şi rămîne acolo pînă la numărarea voturilor la ora douăzecişiunu. Vor fi atîtea urne cîte partide au candidaţi. Urnele vor fi montate pe islaz, să nu fie înghesuite, iar vacile vor avea o zi liberă, vor rămîne acasă. Aş mai adăuga că se poate vota şi la mănăstire, dar sînt atîţi sfinţi pe pereţi şi în ziua de azi, nu mai poţi avea încredere în nimeni. Ca să nu fie dezordine, poştaşul şi poliţistul vor intra în urnă ultimii. Dacă într-o familie, soţul votează cu un partid şi soţia cu altul, voturile vor fi anulate. Dacă voturile vor fi egale, vom cîntări votanţii şi vor cîştiga cei mai slabi."
-Cum vor rezista oamenii în urne paisprezece ore, au necesităţi, am întrebat.
-Nici o problemă, fostele urne mobile vor deveni wc-uri mobile şi frauda va fi eliminată.

marți, 18 septembrie 2012

Stareţa

Tocmai terminasem lucrarea ştiinţifică despre limbajul sînilor, de la origini pînă în prezent, pe care trebuia să o prezint la London School of Economics and Political Science. Era o teză în care îi căutam erosului un teren intravilan să-şi facă o casă, şă nu mai umble cu aproximări prin sufletele oamenilor. În anumite capitole descriam cum procesele chimice determină migraţia literelor sau modalităţile conspirative prin care reuşea să manipuleze infidelitatea. Am adus multe amendamente teoriilor clasice care spuneau că sînii reprezintă principalul factor în creşterea patriotismului sau că prin puterea de hipnotizare pot combate răceala.
Ajunsesem cu recitirea la capitolul al doilea cînd prietenul meu, profesor de religie, cu o sticlă de vin în mînă mi-a deschis uşa. Era o fire de bărbat ce înfrumuseţea totul în jurul lui, avea un umor neguvernabil, plus că ştia din Tagore sau Rilke zeci de poeme pe de rost.
"S-a supărat "stareţa" că am folosit cuvintele unui lider de partid vrînd să descriu autenticitatea ei profundă, că văz doamne, nu am fost atent cînd toamna a intrat pe furiş într-un vrej de dovleac. Permanent caută pretexte metafizice pentru a-mi demonstra că nu sînt un meseriaş al spontaneităţii. Dacă ar face-o pentru plăcerea unui dialog mai lung aş înţelege, dar aşa fără motiv sînt derutat. Acum, nu mai mă lasă să intru în biserică, deşi nu am trîntit uşa niciodată, am dat bună ziua, nu m-am holbat  la ea cum fac scriitorii ca să o descrie altora."
În primul rînd, nu ştiam despre ce stareţă vorbeşte.Îl înţelegeam pe prietenul meu, ştiind că sărăcia face oamenii mai vorbăreţi, dar din cauza anemiei poţi să te apuci să scrii scrisori pasiunii sau generozităţii. Dacă nu ai prin curte cîteva tufe de flori senzuale ca să îţi preia o parte din nefericire rişti să intri în serviciul militar al dezechibrului.
"Apoi, "stareţa" asta a mea a uitat de cîte ori i-am mărturisit că este o maşină de produs emoţii, că este o asociaţie de crescut secrete. I-am donat îngerii mei să o apere de eventualele tentative de snobism, i-am omologat rezonanţele, îmbrăcate în dantele. Dar, i-am spus, acestei femei ce mă tot amăgeşte, ia-ţi "stareţa" de aici că risc să devin un teoretician al violului."

luni, 17 septembrie 2012

Oglinzile în campanie electorală

Văd că Dumnezeu ne-a făcut din carne şi ne pune să ne iubim, deşi putea să ne facă direct din iubire. Eram mai uşori, materialul era mai ieftin şi se prelucra artistic, puteam locui oriunde, chiar şi în paharul de petale a unui trandafir. Nu ne trebuia încălzire centrală pentru că iubirea se autoîncălzeşte, are combustibilul ei propriu ca soarele.
În partidul care, tocmai, m-am înscris, membrii de partid sînt făcuţi dintr-o substanţă asemănătoare iubirii, de fapt e un fel de aliaj compus din iubire, alinturi, cîteva zîmbete specifice alegerilor şi două trei picături de zarvă. Din cauza aceasta le-a crescut cîte o fereastră în piept, să privească electoratul, să le fluture eşarfe cu însemnele partidului. Sînt multe femei la partid, toate au mîinile inflamate pentru că permanent alintă oamenii, le brodează rănile cu promisiuni, cînd le văd grupate, fierbînd substantivele să devină mai moi, întineresc. Este mai bună o mîngîiere, decît o pîine, este mai bună o dezmierdare, decît un sac de cartofi. Un zîmbet, aerist, spaţios, stă mai bine unui alegător. La acest partid, totul, mobilierul, pereţii, tablourile sînt optimiste, cv-urile şefilor sînt scrise cu oxigen, trompetele pentru mobilizare funcţionează cu azur. Ideologiile partidului sînt scrise cu litere ce stau cu picioarele în şampanie, textele sînt şcolite la academia inimii, statul este într-o permanentă sărbătoare. Problemele apar cînd intri în baie. Nu ştiu de ce, oglinzile deformează şi sînt oglinzi pe toţi pereţii. Cel ce le-a făcut ori a furat argintul ori oglinzile fac parte din strategia partidului. Dacă te priveşti în ele, de la brîu în sus totul se micşorează, iar de la brîu în jos totul se mareşte. La membrii de partid capul se vede ca o tărtăcuţă mică cu ochi, gîtul un şnur, din umeri nu se văd decît celule orgolioase. Eram singur în baie, aproape dezbrăcat şi cînd am văzut cum arăt de la curea în jos, mi-am dat seama de ce sînt atît de multe femei la acest partid, mi-am dat seama că oglinzile sînt principalul atu în campania electorală care urmează. Am lăsat carnetul de partid la portar, am ieşit pe stradă şi am redevenit din membru de partid, cetăţean. 

duminică, 16 septembrie 2012

Daţi-mi un bilet pînă la buric

Din cauza patriotismului meu am ajuns şomer. Cred că este ceva ereditar, nu pot fuma decît ţigări româneşti, nu beau decît vin mustit româneşte, nu pot munci pentru străini şi cum s-a vîndut tot din ţara aceasta, am rămas fără serviciu. Într-o seară, cînd am găsit în zîmbetul unei femei atît spaţiu că puteam să fac un aeroport am pus bazele unei producţii de articole unice.
Plecînd de ideea că omul este o anexă a iubirii am inventat tot instrumentarul necesar seducţiei pe vîrste, am brevetat un recipient în care se poate depozita cîntecul privighetorilor, o scară pe care să urce gărgăriţele pentru a putea decola. Acum lucrez la un sicriu salvator. Toţi oamenii aflaţi în moarte aparentă, adică toţi aceia care nu mai au idealuri, toţi cei ce cîntăresc mai puţin de şaizeci de kilograme pentru că visele au plecat din ei, toţi cei ce se încălzesc iarna cu temperatura din cuvinte pot beneficia de invenţia mea.
Sicriul pentru moarte aparentă este un paralelipiped lung de doi metri, din partea unde ar trebui să stea capul porneşte o ţeavă de pvc care în vîrf are o goarnă, cum sînt cele de la mitinguri. E foarte confortabil, are o temperatură constantă,este dotat şi cu un telefon de unică folosinţă. Zgomotul făcut de goarne, pe care îl auziţi, este al celor care au cumpărat, deja, de la mine aceste case disidente.De fapt, este un vacarm pe care cei plecaţi la Murghiol, nu-l aud că le-au intrat nămol în urechi.
Joi, m-am întîlnit întîmplător pe stradă cu doamna deputat din colegiul meu şi mi-am zis că nu strică să-i prezint şi dumneaei proiectul meu, poate îl cumpără şi cîţiva parlamentari.
-Doamnă, unde ţineţi audienţe?
-Cum, nu ştii, în buricul oraşului, chiar în buric.
Oraşul acesta dansează dacă are buric, o fi avînd şi ţîţe te pomeneşti. Cred că fundul reprezintă periferia, iar ochii cabinele de probă pentru femei.
M-am dus acasă, am luat compasul, echerul, rigla şi m-am pus pe calcule să aflu exact poziţia "buricului". Cred că formulele matematice erau defecte, mereu, rezultatul îmi indica un punct mai jos cu o palmă, decît buricul şi mi-am zis că oraşul acesta este construit după anatomia doamnei deputat şi am renunţat să mai rezolv ecuatii.
Cu proiectul meu salvator sub braţ, m-am dus la toneta unde se vînd bilete de tramvai şi ca un candidat emoţionat la admitere în şcoala economiei de piaţă, îi spun vînzătoarei, daţi-mi un bilet pînă la buric.

sâmbătă, 15 septembrie 2012

Doamna senator

Doamna senator şi după al treilea mandat mergea prin cartier ca o precupeaţă medievală. Se uita la vitrina economiei de piaţă ca la un mutilat de război ce nu trecuse linia frontului. După ce răspundea la salutul oamenilor îi rămînea pe gură un fel de pilitură de cucută, iar dacă se ducea în piaţa de legume, nici roşiile, nici castraveţii, nu o suportau şi intrau într-un proces rapid de deshidratare. De cîte ori o vedeam cum incultura îi ţinea capul sus, cum îşi aranja pălăria asemănătoare unui curcubeu de gîrlă, mi se părea că sînt în faţa unei scene, unde fiecare stagiune se termina cu fluierături.
Avea un ten ucigaş în care lumina era sinistrată, iar din ochi îi năvăleau mesaje politice pitice, alterate de vîrstă. Cînd am întrbat-o ce meserie are, deşi ştiam că fusese lider de sindicat, mi-a răspuns fără ruşine că este analist politic. Întradevăr, era un analist politic profund al pupăturilor din partid, un interpret avizat al tablourilor din bîrfe.
Era mereu în fruntea listei la alegeri şi de fiecare dată competenţa ei se manifesta prin arta de a scrobi cu limba, cravata şefului de partid, deşi nu putea seduce nici măcar un denunţător afînat de regrete. Se antrena continuu cu emoţiile pe care i le pricinuia o revistă deocheată ca să poată face faţă în campaniile electorale.
Măi, îmi zice într-o zi, să scrii şi despre mine un articol, eram jurnalist cu un sfert de normă la "Gura bate fundul", să vadă şi cei de la Bucureşti ce fac eu în judeţ. Dacă scriu despre această reprezentantă a poprului în parlament cred că tastatura calculatorului se ridează şi cuvintele şi-ar pune mască. Cum să-i scot în relief presupusa inteligenţă dacă nu are electricitate în ea, nici cît un cartof. Decît să scriu despre ea mai bine copletez o factură de salubritate sau intru în dialog cu o mătură.
A doua zi, a apărut gazeta la care lucram. Pe harta ţării, o puteai vedea pe doamna senator, tolănită, nud, cum spărgea căpşuni între fese, sub titlu "Clasa politică produce suc natural pentru popor".

vineri, 14 septembrie 2012

Reţeaua informativă

Casa mea comunică cu universul prin coş. E un fel de radar care priveşte permanent stelele, iar în pauza de fumat detectează dezamăgirile din cartier. Dacă îl ştergi de praf şi fum prinde şi trecerea anotimpurilor, corupţia de la primărie. Într-o zi a detectat momentul cînd o gărgăriţă părăsită facea striptis pe un fir de iarbă. Metrul cub de aer este foarte ieftin îl poţi cumpăra cu un pachet de ţigări sau două elegii. În el pot supravieţui doi inşi care fac dragoste aproape o oră. Nu am o casă prea mare, dar îmi intră în ea toate amintirile. Mai rămîne jumătate de cameră liberă să depozitez viitoare iubiri sau doamne fereşte vreo namilă de necaz.


Nu am aparate video, barometre care să mă pregătească pentru dragoste că vine ploaia sau vreo maşină de numărat frunzele ca  băncile. Reţeaua mea informativă privind securitatea casei este formată din pomi şi un aparat de radio vechi care pentru a prinde posturi trebuie să aşez pe el un melc cu coarnele scoase.


Dacă pe strada mea trece o femeie frumoasă, zîmbind ca să mai înlăture lumina din jurul ei, vişinul îmi spune ce număr am la  acasă. Mărul nu foloseşte cuvinte. Vorbeşte cu ajutorul merelor. Literele lui sînt rotunde. Ieri mi-a spus că sărăcia s-a tot întins ca o apă, pînă la noi la poartă. Mi-a dat termen. Ori oblig guvernul să îşi schimbe solstiţiu şi să fie în aceeaşi dată cu al poporului ori să îi dau ca ghid Titanicul. Caisul se ocupă mai mult de administraţia locală şi de secţiile de votare. Mi-a raportat că urnele au devenit transparente, dar cea mai mare problemă a lui este că cei de la renel ţin lumina aprinsă pe străzi pînă la ora zece ziua şi nu poate să-şi coacă caisele. În campania electorală trecută cîteva calfe politice care aveau prea multe afişe au intrat în curte şi le-au lipit pe pomi. Cînd am venit de la serviciu nucul mi-a spus la ureche: vezi că ăştia ne-au lipit afişe pe ochi să nu mai vedem cum fură ţara.

joi, 13 septembrie 2012

Lada de bere

Marea se exprimă mult mai bine decît mine. Ea cunoaşte cuvintele de pe vremea dacilor totuşi, cînd văd guvernul cum încearcă să pună o haină veche pe umerii viitorului mi se amestecă augustul cu septembrie în stilou şi simt nevoia să vă scriu.
Nu sînt un tip care a plecat din gara Lehliu simplu cetăţean şi a ajuns în Gara de Nord din Bucureşti politician. Sînt un om statornic. Am început să iubesc femeia aceasta ce are graţia unei combine de recoltat cartofi  şi foarte mult nord în ea. Cu ea rămîn pînă vine un pictor să ne facă un tablou, ea nud şi eu fumînd. Acesta este şi motivul pentru care eu umblu cu lada de bere după mine.


Dacă trec prin cîmpia română şi observ că seceta i-a ars năframa şi a pîrlit-o un pic la sprîncene opresc şi îi dau o bere. Rămîne mulţumită o simt cum se întinde infinitul în ea. Dacă toamna, cum este acum, nu are putere să sufle în frunze pentru a muri şi a acoperi tristeţea oamenilor îi dau o bere şi a doua zi găsesc totul acoperit de brumă. Neputînd să fac deosebirea între brumă şi criză fac un gest duhovnicesc să dau anotimpurilor să bea.


La mine în cartier se află o statuie reprezentînd un tînăr despuiat cu o torţă în mînă. Vecinii mei spun că torţa din mîna lui este a democraţiei, alţii mai avizaţi, spun că torţa din mîna lui este lanterna cu care umblă după mireasa lui  fugită cu banii de la nuntă la guvern pentru a începe autostrada prin faţa casei amantului ei. După ce îi dau statuii o bere flacăra se stinge, tînărul recită versuri, iar vecinii devin mahmuri.


Am cunoscut o activistă de partid la coadă la substantive. Nu ştiu ce subînţelesuri citea ea cu sînii în doctrine că era mereu la putere. La mitinguri era ca un uragan. Ştia toate sărbătorile partidului. Scrisese pe o pancartă cînd se va sfîrşi lumea însă nu se vedea prea bine data. Fiecărui slogan îi deschidea şliţul, dar după ce i-am dat o bere a devenit o briză domestică.
Dacă mi se termină lada de bere am o prietenă de cînd mi se ridicase dreptul de a fi dramatic, care neputînd să facă copii trecuse la producţia de bere şi îmi reface stocul. Cînd nu beau sau dau bere mă întreb cîte garnituri de tren pline cu bere au primit cei ce au vîndut petrolul ţării şi pentru a nu mai putea vorbi între noi ne-au vîndut şi telefoanele. Ca să fie siguri de succes ne-au blocat şi patriotimul  spre inimă cu un trandafir.

miercuri, 12 septembrie 2012

Detalii despre meseria de alpinist

După ce mi-am dat celulele la reeducare şi am prins curaj, cam cît un sfert de tigru, m-am angajat ca alpinist. Aveam atîtea comenzi că nu le mai puteam face faţă şi pentru că eram un prieten discret al cuvintelor, alpinistul şef îmi repartiza cele mai delicate cazuri. De exempu, am coborît în sufletul unei femei zece metri să iau o grenadă pe care o pusese intenţionat bărbatul cu care îşi obosea trupul.
Altă dată un duhovnic rămăsese suspendat de balcon la etajul nouă după ce soţul îl găsise cu sutana ridicată miruindu-i soţiei buzele. Nu am salvat decît crucea de la gîtul preotului pentru că atîtea ore mă plătise. Nu le-am putut salva şi iubirea nu era prevăzută în contract. Zilele trecute am recuperat vioara unui greiere căzută în cupa unei flori, iar ieri dimineaţă am salvat acul unei albine ce înţepase din greşeală doctorul şi nu bolnava care nu putea să-şi mai treacă iubirea la ora de iarnă.
Am încercat să aduc la suprafaţă inima unui violonist căzute într-un lac de lacrimi. Nu am reuşit, apa era prea sărată şi nu mă puteam scufunda.
Am avut şi o comandă bizară. Un politician se credea atît de înalt, de falnic, încît avea impresia că nu poate face baie în cadă sau în ştrand şi a apelat la mine pentru că devenisem un alpinist cunoscut aici la şes. După ce am tras prima racletă toată ideologia de partid a căzut. La a doua racletă s-a desprins o peliculă unde se vedea cum mai mulţi vidanjori aveau o poziţie aşa de sinceră, de parcă erau pregătiţi mereu pentru furat. Am văzut multe în mizeria luată după trupul lui, promisiuni legate în sacoşe de rafie, un laptop ascuns în buruieni, mai multe vorbe încălzite de rochia unei femei. La un moment dat, mi-a spus să-i curăţ şi pata aceea neagră de pe obraz unde se vedea un accident de maşină cu doi morţi.

M-am uitat în ochii lui, de afară înăuntru, pînă spre copilăria lui. Am văzut un băieţel cu fundul gol ce se juca cu puţa în ţărînă. Probabil, atunci ca şi acum, ţărîna din care este făcută ţara aceasta crede că este al lui.

marți, 11 septembrie 2012

Caprele cu sutien

Cînd am auzit că s-a înfiinţat şi partidul caprelor am luat un pai de secară mai lung şi am băut toată sticla de vin. Nu eram eu destul de supărat că făceam parte din comisia de extragere la loto şi poporul nu cîştiga niciodată. Acum trebuia să studiez şi ideologia acestui nou partid.
Cred că au drept siglă, ţîţele, din acest motiv sînt şi rîvnite caprele. Sînt şi foarte productive, iar în laptele lor dorm toate substantivele şi adjectivele ce-i fac pe bărbaţi să-şi dea nădragii jos. Dacă bei lapte de capră trebuie să îţi cumperi neapărat cisme de cauciuc că vei avea de umblat prin noroaie să  împărţi clorofilă la toate femeile necăsătorite din cartier.


S-ar putea să fie un partid bun, mult mai bun decît ce avem acum, pentru că aceste capre ţin laptele între picioare şi nu poate fi furat. Fac metafore cu ajutorul vîntului şi al coarnelor. Au acelaşi zeu ca şi poeţii şi niciodată nu fac dragoste cu cîinele de faţă.
Am fost la multe mitinguri, dar n-am văzut, nici o capră printre noi. Ori umblă deghizate. O fi un partid mic, nu au terminat de scris statutul sau le-o fi fost ruşine că nu au destule sutiene. Dacă aş şti că este aşa, aş vinde o parte din vrăbiile din grădina mea şi le-aş cumpăra sutiene, din acelea negre cu dantelă cum poartă fotomodelele. De chiloţi nu o să mă preocup. Nu o să găsec eu un croitor în toată Europa să le facă şi chiloţi să se şi vadă că stau cu cozile ridicate. Aşa ceva numai la ONG-uri poţi vedea.


Presimt că în colegiul din cartierul meu pe lista de candidati o să apară cutărescu, cutăre şi Capră Elena. O să votez capra, în primul rînd că îşi mişcă ţîţele cînd merge , în stînga şi în dreapta, aş putea spune că este un partid de centru. Apoi cred că au în cadrul partidului şi vreo organizaţie de ţapi. Ăştia învaţă uşor limbile străine şi pot face înfrăţiri cu alte partide. Poate prind şi eu o deplasare în sudul Greciei.


Asta este situaţia, poporul român este ca o clasă neastîmpărată de elevi care în jocul lor, partidele se transformă în partide de animale, iar partidele de animale în partide de oameni. Am să mă duc la un fierar să-mi bată potcoave şi mă voi lăsa călărit de femeia aceasta cu coapse de fildeş.

luni, 10 septembrie 2012

Taci cu mama


"Taci cu mama" este orezul fiert în lapte cu ajutorul căruia mama îl liniştea pe fratele meu mai mic cînd încă mergea ca un pui de cangur. Cuvintele pe care nu le învăţase îi produceau o durere atît de mare că îţi trebuia un consultant de specialitate să îl determini să nu mai ţipe. Poate plîngea că nu este trecut în cartea de imobil, deşi nu avea dinţi nici măcar pentru legitimaţia de mers cu ajutorul căruciorului sau că perna la care rodea permanent i-a şoptit ceva măscări. 


Mama, care era mereu ocupată apela la mine şi-mi spunea să-i dau cîteva linguriţe de "taci cu mama". După două , trei înghiţituri, parcă îl anesteziai. Se liniştea brusc şi începea să-şi caute identitatea prin pătuţ. Rămîneam nedumirit, ori vaca îi dizolva ceva în lapte că uneori se mai prostea şi mînca frunze de lămîiţă sau flori de cimbrişor ori boabele de orez aveau ascunse în ele cîţiva chinezi care ştiau să hipnotizeze.


Mama nu avea brevet pentru "taci cu mama" deşi numai ea ştia ce grăsime să aibă laptele, la ce temperatură trebuie fiert, cît orez trebuie pus. Era nevoie să ai pile la OSIM sau să cunoşti vreun politician, iar noi în familie nu aveam asemenea apropiaţi degradaţi pentru a obține un asemenea certificat culinar.
Dar acum, cînd caut un adăpost în speranţa, cînd văd cum iahturi luxoase traversează lacrimile oamenilor, cînd aud că mîinile inutile ale statului au furat aparatele genitale ale guvernului, cine să-ţi arate ieşirea din labirintul frustării? Acum, cînd pentru politicieni suferinţa naţiei este motiv de dans, cînd dictatura iresponsabilităţii produce atîta ură de s-au cocoşat firele de iarbă, cine să decapiteze umilinţa ce şi-a făcut din piaţa din cartier, masă de disecţie?


Nu vedeţi, sărăcia ne-a legitimat pe toţi, ne-a inventariat nici nu ne-a mai întrebat de părinţi. Cu ordonanţa prezidenţială în mînă ne-a cucerit sufletul în forţă.
Dacă plîngem ne trebuie trei martori să ne creadă. Ţara este aşa de sfîrşită că nu mai are puterea să ne hrănească nici cu "taci cu mama".

duminică, 9 septembrie 2012

Trage perdeaua

Am întrerupt relaţiile comerciale cu iubirea, mereu ieşeam în pierdere, dacă nu m-aş fi oprit la timp aş fi dat faliment. După ce i-am descoperit nişte mesaje în căptuşeala de la fustă mi-a secat fîntîna din curte, păsările zburau deghizate. Deşi îi făceam transfuzii zilnice unei tufe de trandafirii roşii, intrase în grevă de înflorire. La mine în grădină este aceiaşi atmosferă de cort ca în ţară.
Se apropiau alegerile şi şefa de partid din cartier, fiind în campanie electorală, venise să-mi spele vasele. Afişele nu mai erau la modă, se implementa o nouă metodă de atragere a electoratului pe care ideologii  au numit-o "trage perdeaua". Eu, credeam că vizitatoarea are şoldurile aşa rotunde şi apetisante  să alunece mai uşor rochia, nu să le folosească ca material probagandistic.
Eram emoţionat, numele îmi stătea  ca o husă, curajul plecase să se ascundă în scoică sufletului, eram un ghicitor în propriul meu trup.
-Trage perdeaua, spune ea cu voce demnă de un partid de provincie.
Mi-a luat mîna ca pe un obiect de uz intern şi lent a direcţionat-o între pulpele ei.  Părcă eram la marginea unui crîng de mesteceni, un Ovidiu exilat la periferia oraşului să învăţ doctrina unui partid scrisă cu litere albe pe trupul acestei femei. Bluza începuse să aibă flux din cauza respiraţiei. Mă cucerise complet imnul partidului cu care îşi legase temporar părul lung.
Mă gîndeam cîte afişe va trebui să lipesc pe garduri şi stîlpi, cîte pliante, ca să-mi îmbogăţesc viitorul. Abia după miezul nopţii mi-a spus ce funcţie îmi dă, dacă cîştigăm alegerile, magazioner la depozitul de parfumuri. Aş fi preferat să fiu impresar al formaţiei de muzică de jaz a partidului, merceolog de dans, responsabil al ştrandului unde îşi avea sediul organizaţia de tineret, dar îmi era teamă să nu mă pună din nou să citesc doctrina partidului.

sâmbătă, 8 septembrie 2012

Politicienii ar trebui să poarte opinci

Lunea, îţi refaci forţele să iubeşti mai bine săptămîna aceasta, după ce ieri, i-ai dat pianului cîteva pahare cu vin să-ţi cînte o melodie stelară. Din acest motiv, în fiecare zi de luni mă încalţ cu pantofi Clarcs negri, deşi această culoare, nu te ajută să faci şpagat, dar sînt mult mai vizibil pot trece strada sărăciei fără să am vreun accident.
Marţi, cînd ziua este în pantă şi urci mai greu pînă la fesele femeii, cînd săruturile se duc la odihnă în parc îmi iau o pereche de pantofi Bata, gri-albăstrui, iar miercuri Mario Fellini cu piele lăcuită. Sînt atît de comozi că îţi schimbă tonul vocii. Îţi împrumută o melancolie virilă că dacă ar fi să se danseze, marţi sau miercuri, nu mi-ar fi ruşine să organizez un concurs de dans pe scena căminului cultural.
Joi, cînd simţurile se grăbesc să ajungă unde se simt bine, îmi pun o pereche de pantofi cu piele întoarsă Scarpe Italiane. Aceştia sînt foarte prudenţi să nu le vadă cineva adevărata faţă şi să-i reclame la poliţie că a furat pielea vreunui animal din pădure.
Pantofii de vineri sînt Lorenzo de Mauro, maro. Au cusătura pe margine, copie fidelă a liniei inimii din palma mea. Cu ei te poţi îndepărta de tine fără să te observe, nici cei care mint că te iubesc. Sîmbăta, cînd trebuie să ajung la şedinţa de partid mă încalţ cu pantofi Otter coniac. Culoarea aceasta, nu o poate purta, decît cei ce au stagiu militar satisfăcut şi nu au carnet de conducere. Pentru că sînt pantofi politici, limba este cea mai importantă, ei vorbesc tuturor alegătorilor de pe stradă.
Duminica port opinci, nu mai vreau să fiu modern. Împart timpul în şapte bucăţi egale, cîte o felie pentru fiecare zi a săptămînii, mai uşor cu ajutorul opincilor. Tălpile lor, ca nişte file de calendar, nu au încurcat cărările istoriei niciodată. În ele găsim atomii premergători ai anvelopelor Michelin. Opincile au cărat poporul român spre lumină cu modestie. Poate ar trebui dată o lege ca politicienii să poarte opinci.

vineri, 7 septembrie 2012

Un bărbat care funcţionează cu trandafiri

Această văduvă îşi amînase tinereţea pînă la limita prevăzută de lege. Fusese luată şi în vizorul poliţiei pentru că în inima singurătăţii pusese o grenadă şi în momentul detonării deranjase toate frizurile bărbaţilor de pe strada aceea cu sens unic.
Avea probleme, cineva îi jefuise într-o noapte toate amintirile, nu a mai recuperat din ele, decît cîteva fotografii decolorate. A făcut fel de fel de plîngeri, una a fost trimisă chir preşedintelui, nimeni nu a vrut să facă nici cea mai mică investigaţie. Pentru că avea ochii verzi şi vedea în verde, păsările veneau în privirea ei să cînte, frunzele se înghesuiau să cumpere imaginaţie, nu ştiu de unde apăruse doi mei albi ca zăpada, probabil că vecinii îi băgase în curte să îi facă picioarelor ei concurenţă neloială.
Dacă o priveai cum se îndreaptă spre magazin, aveai impresia că toate naufragiile iubirii din istorie ea le salvase. A fost şi la un ceasornicar, în oraş, să-i modifice cadranul ceasului, să îi scurteze cîte un pic, ziua şi noaptea ca împreună să aibă maxim douăzeci de ore, poate aşa îi trece timpul mai uşor.
O urmăream cum incomoda cu părul ei negru şi lung lumina soarelui, trebăluind prin grădină. Plantase toate tipurile de trandafiri, de Damasc, de Provence, Blanche Moreau cu flori involute. Grădina ei era un mic orăşel, cu expertiză în parfumuri, cu recomandări de la toate haikuurile ce ajuta stelele să adoarmă. Ieşise mirosul de trandafiri  şi pe stradă. Primarul devenise nevrotic, spunea că din cauza parfumului trandafirilor, pe acest sector de drum, îi încurcă circulaţia rutieră.
Mi s-a părut curios că în fiecare zi culegea zece, douăzeci de trandafiri, într-o farfurie mare şi îi ducea în casă. Poate îi ducea să îi stingă, pentru că uneori aveau o lumină orbitoare, dar zi de zi, săptămîni de-a rîndul recolta sute de trandafiri. Mă gîndeam să nu fie membră a vreunui partid pentru că mai toate partidele au siglă trandafirul.
De la mine de acasă pînă la ea, este o distanţă la fel de mică ca între două gînduri ce îţi dau dispoziţie să faci dragoste şi mi-a fost uşor mă furişez pînă la fereastra ei. La o masă, un bărbat destul de înalt ca să placă grădinii de roze, lua cîte două, trei petale, le băga în gură în timp ce mîzgălea ceva într-un caiet. Evrika, dacă domnul acesta, nu este un înger, înseamnă că e scriitor şi funcţionează pe bază de trandafiri.

joi, 6 septembrie 2012

La partid te poţi îmbolnăvi de plămîni

Ştiam că ruşinea este insensibilă la penicilină, că nu poţi ţine un partid în picioare numai cu dragoste, dar continuam să cred că regulile nescrise ale vieţii trebuie respectate. Mă abţin să mă pronunţ cînd văd cum cititul a devenit ceva neserios şi ultimii curajoşi de pe lumea asta sînt cei ce ţin o carte în mînă, cînd văd că politica este un breloc la punga cu galbeni, dar ce am văzut la această doamnă este inimaginabil.
Eram la coadă să-mi fac o radiografie la plămîni pentru că, de cînd mă dăduse afară din partid că fumez prea mult şi că mănînc silabe din sloganul acestei formaţiuni politice, avem un junghi în spate, exact în punctul de unde începe democraţia la noi. Cînd a apărut pe un ecran mare corpul ei plin de amprente al doamnei. După statornicia de care dădeau dovadă mi-am dat seama că sînt amprentele unor bărbaţi. Erau amprentele unor politicieni pentru că în centru aveau siglele partidelor, săgeţi, trandafiri, balanţe. Dacă ar şti să răspundă la telefon şi amprentele, i-aş da un mesaj celei care are în centru o săgeată, să îi spun că şeful lor, şeful amprentelor, a lăsat patul nefăcut la Cotroceni şi a scuipat coji de seminţe pe autostrăzile din Europa.
Doamna îşi amînase tinereţea cu mulţi ani, era încă frumoasă, dar tuşea din cînd în cînd şi medicii nu-i găseau tratamentul pentru că amintirile îi băteau direct în plămîni şi boala recidiva. Odată, cînd a tuşit mai tare i-a ieşit un semn de întrebare din gît. Trecuse pe la toate partidele şi în doctrina fiecăruia, pe lîngă cunoştinţele despre toreadorii polenului, sosiile promisiunilor şi pantofii minciunilor  era prevăzut şi pipăitul, ca început de cunoaştere a doctrinei. Era o măsură de siguranţă, să nu cumva să ascunzi ceva  şi cînd intri în baie să divulgi secretul apei. Nu fusese căsătorită niciodată, se vedea după seria scrisorilor primite, toate erau măsluite ca seriile de pe şasiul al maşinilor de lux. Intenţia lor era să o facă să transpire şi să-şi dea părul pe partea cu orientarea doctrinei. Pînă la urmă, şi-a dat seama de lupta care trebuie dusă  să ajungi la vîrful partidului şi şi-a educat iubirea să funcţioneze cu monezi. Băgai o monedă apărea un zîmbet, băgai două apărea un sărut şi tot aşa, pînă cînd putea să îşi cumpere un perete de apartament.
A fost bine, dar uite, acum cheltuie banii prin spitale, mai bine se căsătorea cu un violoncel, măcar avea toţi compozitorii în casă. Doctorul i-a spus că din cauza  numărului mare de amprente de pe trup, dar şi datorită faptului că a stat în curentul provocat de diferenţa de temperatură dintre partide, s-a îmbolnăvit de plămîni.

miercuri, 5 septembrie 2012

Trebuie să votez de două ori

Nu-mi place să urc pe munţi, deşi iubirea are o filială chiar în vîrf, iar deznădejdea, ilegalităţile, minciunile, nu pot ajunge pînă aici, sînt mai grele decît carnea de porc. Cînd văd disciplina sălbatică a coastelor ce urcă spre Dumnezeu, nu îmi mai amintesc nici un vers şi amintirile devin timide. Pleci tînăr de la poalele muntelui şi ajungi mai tînăr acolo sus unde pietrele gîndesc. Poţi practica vînătoarea cu şoimul, cînd păsările vînate sînt umilinţe cu aripi ce putesc peste ţară. Înălţimile îţi dau paşaport să priveşti prin fereastra imensă fără pervaz cît de frumoasă este nesiguranţa brazilor. Golul dintre creste, asemenea unui inel, cuprinde dragostea de care e în stare un popor. Aici, politicienii, nu pot face tranzacţii, ar ieşi în pierdere, singurul comerţ legal îl fac îngerii cu nişte cascade, zboruri şi pachete de forma ţării învelite în foiţe aurite, pe care le numesc, cadouri cu libertate.
Ajunsesem într-o zonă cu foarte multe pietre, aşezate unele lîngă altele, cam cum stau cuvintele cu biografiile la vedere într-un aforism. Pietrele desenau o hartă în care răcoarea accepta să fie prizonieră. În timp ce o adiere îmi limpezea privirea, am constatat cu uimire că piatra din faţa mea semăna cu mine. Părea că sînt eu adormit, avea exact fruntea mea, nasul meu la fel de mare, dar, nu bolşevic. Buzele lui erau ca ale mele, gata să trimită în lume o corabie de lumină plină de adevăr, pregătite să trimită pacea în salcîmi prin flori, obligate să proclame sărăcia, ca cea mai puternică otravă de pe pămînt. Eu mai aveam nişte semne pe cap, ca nişte bănuţi de argint, de cînd luptasem ca partizan în pădurile speranţei. Îmi părea bine că am un frate geamăn, mă gîndeam să-i dau numele meu, numai să-l întoarcă pe partea cealaltă  să ne deosebim puţin, măcar cu o literă. Va trebui să fac două aniversări de ziua mea de naştere, să-mi cumpăr cîte două costume, să am cîte două iubite în acelaşi timp, să dăruiesc cîte două buchete de flori. Cred că de azi reprezint doi oameni, dar de ce nu mi-o fi spus mama că am un frate geamăn, nu voi înţelege niciodată. Am să merg de două ori la vot.

marți, 4 septembrie 2012

Cum era să devin homosexual

Un partid este organizat în etaje, cam cum este tortul de la o nuntă sau cum stau sacii plăcerii într-un siloz. După ce am semnat adeziunea, a avut loc o scurgere de frumuseţe din partid sub forma unor fotografii în care nu se desluşea prea clar dimensiunea  din talie a fetelor. În învălmăşeala produsă de detectivi am fost repartizat la mansardă. Era bine, nu foloseam evataiul să fac răcoare să nu-mi sară literele din cuvinte, dar fiind la înălţime mai intra cîte un nor pe fereastră şi se freca de pereţi.

Şeful de partid  proprietarul unei maşini galbene cu girofar cu ajutorul căreia căra electoratul între două speranţe avea biroul la primul etaj. Adjuncţii dădeau dispoziţii de la etajul doi tot ei udau şi florile de pe hol pentru că imunitatea le venea din apă. Cumpărase aproape toate iazurile din judeţ. La etajele celelalte aveau birourile cei operaţi la coloană să poată să se aplece în faţa şefilor şi care nu puteau urca , decît cu liftul. Tot cu liftul era  urcată inteligenţa partidului pe acoperiş să se vadă, dar şi fetele de la organizaţia de tineret care îşi desfăşurau activitatea numai sus. Aveau un eroism de ciocolată în picioare că produceau răni în rîndul membrilor de partid.

Pentru că partidul nu simte ca un om nu are inimă, un membru de partid fiind dat afară pentru că mercurul dintr-un termometru electoral, nu indicase corect procentul din sondaje, începuse să sape la fundaţia partidului şi cum locuiam la mansardă a început să se clatine în mine sloganul partidului. Îmi făcusem o arhivă de fulgere pentru combaterea adversarului, aveam microscop prin care urmăream microbii din autobiografii, pînă într-o zi cînd am primit Regulamentul de funcţionare al partidului. 

Se stipula clar: întrucît sîntem un partid de stînga, toţi membrii de partid trebuie să respecte următoarele reguli:
-nu se va merge la serviciu decît pe trotuarul din stînga,
-părul trebuie educat cu fixativ să stea, numai pe partea stîngă,
-dacă întîmplător eşti în concediu şi vrei să bei lapte ecologic de la o capră, vei mulge numai ţîţa din stînga,
-dacă îţi mîngîi iubita o vei face pe partea stîngă, aici mi-a părut rău că nu m-am înscris într-un partid de centru.
Problema a devenit dramatică cînd ne-a obligat să mutăm nasturii de la cămăşi, sacouri pe stînga. În acel moment, am intrat în grevă, mi-am clătit gura cu puţin spaţiu negativ şi i-am spus şefului de partid: eu, nu vreau să-mi schimb nasturii de pe dreapta pe stînga ca să nu creadă alegătorii că sînt homosexual.


luni, 3 septembrie 2012

Cînd nu am bani imunitatea începe să-mi scadă și viitorul îmi devine agresiv

Cînd nu am bani imunitatea începe să-mi scadă, lumina intră în texte timidă ca o femeie ce face curăţenie pe scările blocului, dar ce este cu adevărat curios îmi apar aluniţe pe corp. Dacă reuşesc să vînd ceva din demolări, cum ar fi stîlpii ce susţin primăvara sau pietrele cubice din bazalt pe care doarme singurătatea, aceste mici semne tipografice, asemenea unor monede de piele xeroxate, treptat îmi dispar.


Eu ştiam că aluniţele, aceşti nevi pigmentari ies la cei care trec din partid în partid pentru că sînt un fel de mlaştini mici cu marginile încreţite ce pot deveni periculoase în situaţia în care politicianul devine sensibil la funcţii înalte. Aceşti covrigi  minusculi au gaura mai mare sau mai mică în funcţie de timpul petrecut în căminele culturale ale partidului. Pot apărea şi din cauza răcelii dacă stai prea mult în curentul ironiilor, alteori pot fi şi semnele de trecere ale anotimpurilor sau actele de identitate ale durerilor pe care le ţinem ascunse în noi.


Cînd apar la femei se atestă faptul că pe pielea lor se produce contrabandă cu dragoste, dar şi că sînt practicante ale frumuseţii şi ale conversaţiei cu trupul. Am cunoscut o doamnă la coadă de substantive şi adjective politice, care avea o aluniţă pe buza de jos. Se exprima peltic. Cuvintele nu aveau timp să-şi îmbrace hainele şi să-şi pună ochelarii cînd aerul lovea aluniţa. Simţeam cum albinele se pregătesc să facă un pod de flori între sînii ei.


Eu, din acest motiv nu mă duc în vizită la parlament, aş fi ca un aparat de înregistrat aluniţe. Apoi, mie îmi place să-mi parfumez arterele cu vin şi e posibil să le încurc și să trec aluniţele de la femei la bărbaţi sau aluniţele celor de la putere să le inventariez ca fiind ale celor din opoziţie.
Acum o lună cînd am făcut adeziune la un partid, apărut recent, era să-mi iasă o aluniţă înt-un loc ruşinos, dar am făcut un tratament cu nişte pajişti pline de maci asemenea prosoapelor înflorate şi calde  şi am stopat-o. 

În schimb mi-a crescut una deasupra sprîncenei drepte să se vadă de departe că mi-am pedepsit numele cu furie și viitorul cu agresiune.

duminică, 2 septembrie 2012

Producătorii de imunitate

Ţara a devenit un stup fără reguli, idealurile sînt nişte gropi comune, am pierdut busolele interioare şi nu ştim să ajungem la linia de sosire. Pentru că, nu mai există prea multă natură în lume şi nici prea multă orientare, am hotărît să cresc porumbei. Am din toate rasele, guşat ceh, voiajor american, cîţiva jucători de Cluj, chiar dacă Boc le-a stricat un pic penajul, pomerani, voltaţi. Au camera lor unde îşi păstrează zborul, îi hrănesc cu seminţe de păpădie, uscate la razele de lună, apă le adun din cupele trandafirilor. Vreau să aibă reflexele de orientare perfecte, să nu le lenevească aripile, poate văzîndu-i, vor ieşi şi politicienii din distribuţia acestui spectacul uzat şi vor găzdui o olimpiadă de zbor.
Dacă vreau să trimit, unei femei, o scrisoare, cer o pană unuia dintre ei, scriu mesajul şi voiajorul o duce la destinaţie. La mitinguri i-am luat, numai cînd guvernul a redus subvenţia la seminţele de grîu şi maci, cînd au fost concediate taxatoarele din tramvaie şi nu a mai avut cine să ţină căile de fier drepte şi mai rar, cînd a venit vreun şef de stat, de teamă să nu aibă în buzunare bombă atomică. Deşi, au trecut graniţa ţării de multe ori, pentru a verifica vigilenţa vameşilor în ideea că vor fi primiţi şi ei ca porumbei europeni în spaţiul Schengen şi vor avea voie să zboare oriunde, nu au cerut azil politic niciodată. Întotdeauna s-au întors acasă. O singură dată s-a întîmplat, cînd am trimis eu o pereche de pescăruşi chinezeşti să ducă nişte raze infraroşii la Bruxelles pentru o radiografie a scandalului de la noi din ţară şi Barroso i-a păstrat ca specialişti aerospaţiali. Nu prea înţeleg ce gînguresc, în timpul mandatului domnului Iliescu, porumbeii mei deveniseră francofoni, scriau pe cer versuri din Baudelaire, acum că şi-au pierdut siguranţa de zbor din cauza schimbărilor prea dese de preşedinţi dscriu numai bîrfe din prlament.
Acum cîteva zile, cînd a venit doamna aceea frumoasă să citească contorul de energie electrică, un porumbel alb i-a zburat în suflet şi s-a topit. Brusc fiinţa ei a dobîndit orientare, părul lung îi cădea perpendicular pe pămînt, lumina îi înghesuise sîngele într-un zîmbet uşor ce continua orizontul. Parcă şi cutele de fustă i se îndreptase, firele de înaltă tensiune erau drepte ca liniile unui portativ, puteai copia pe ele Eroica lui Beethoven.
Porumbeii, aceste telefoane calde, produc imunitate împotriva haosului.

sâmbătă, 1 septembrie 2012

Jurnalul unei perne

Cu somnul din perna aceasta de hotel pot înconjura partea nevăzută a vieţii, pot umple golul dintre silabe sau demisolul generaţiilor de sacrificiu. Îmi luasem un bilet de tratament prin sidicatul cailor la Olăneşti, caii nu prea se duc în concediu. Voiam să-mi tratez cuvintele aveau afecţiuni cronice la ficat din cauza exceselor alimentare la care fusese supuse de partidele politice în ultimile luni. Mi-a atras atenţia perna din camera în care mă cazasem. Era aşa de uşoară, sigur era confecţionată din pene de gîscă sălbatică. Avea o nelinişte similară aripilor. Nu ştiu ce a fost în capul celui ce a descoperit perna, dar să aduni atîta zbor într-un dreptunghi de pînză, atît văzduh şi atîtea călătorii, unind continentele între ele este un mod inteligent de a-i lăsa impresia somnului că nu e supravegheat. Apoi, cu pana de gîscă s-a scris o mare parte a istoriei lumi, Petrache Poenaru născîndu-se după ce numărul zburătoarelor s-a redus.


Într-o dimineaţa am găsit acest jurnal pe masa din cameră:
"Mă trag dintr-o familie de gîşte regale şi de-a lungul atîtor sute de ouă, pentru că timpul nostru se măsoară în ouă, am crescut cîrduri de boboci. I-am învăţat că şi cerul este parcelat în funcţie de mărimea sufletului oamenilor, că norii nu sînt lacrimile soarelui, ci veşmîntul acvatic al iubirii. După cercurile pe care le făceam la plecare spre alte meleaguri s-au inventat cadranele orologiilor, iar după numărul de popasuri, orele. Acum cîteva zile, un domn şi o doamnă au dormit aici, fiind delegaţi la congresul paridului. E un mod de a spune, pentru că au făcut dragoste toată noaptea, dar ce nu înţeleg, este de ce trupurile oamenilor se gîndesc numai să conceapă copii şi de ce nu fac acest lucru în iarbă să-i vadă  stelele dezbrăcaţi. Poate îi ajută să devină păsări. 


Ca şi cînd doamna nu ar fi fost prea deluroasă, m-a luat de un colţ şi m-a aşezat sub fundul ei. Nu mai puteam să respir.Cînd o auzeam femeia că ţipă mi se răscoleau toţi fulgii. Era prea cald, fesele ei parcă erau din petale de maci. Patul devenise un car în flăcări la care erau înhămaţi doi trandafiri. Nu am mai trăit o asemenea întimitate de cînd un răţoi beat a vrut să mă violeze."
Mă impresionase profund această poveste. Prin aceleaşi chinuri trece azi şi poporul român. Am luat perna am ieşit la fereastră şi am rupt cătuşele de cîrpă, redînd pentru totdeauna zborul penelor.