sâmbătă, 30 iunie 2012

Piersica

Aş zice că piersica din faţa mea încerca să mă facă să uit atît era de rotundă şi sfioasă. Ştiam că are sîmburele ondulat ca un creier, poate chiar gîndeşte, mă manipulează, vrea să fac parte din comunitatea sa de intimităţi. Trăiam un masacru dulce, era ca o prietenie în care nu mai puteai să crezi când îţi vorbea de tinereţe, de încăperile aeriene ale prospeţimii, de idealurile ce se inchisese ca nişte bricege de iarbă. Piersica asta îşi invitase şi cîţiva musafiri. Am văzut peronul pe care tocmai coborîse dimineaţa, înfofolit vîntul venea dinspre biserică, iar pădurea se oprise la intrarea în oraş. Ca să nu mai aud lecţiile lor despre viitor, am rupt-o în două şi pe sîmburele ei am găsit acest SMS.



Voi zbura, spunea arborele
voi cunoaşte ameţeala visului
şoptea apa.

Voi fi pretutindeni, spunea aerul precis
voi deveni, se auzea adierea
voi năpusti,
gîndea sămînţa.

Voi fi fereastră pentru morţi
medita lacul,
voi fi o parte a lumii
proorocea lumina.

Ne vom ascunde numai
îşi aminteau visele,
vom fi, vom fi
spuneau pietrele, păsările...
muzica sîngelui meu
clătina lanţul fîntînii
corăbii necunoscute
duceau de aici spre acolo bătrînii,
era ceva divin
spaimele noastre se rătăceau printre stele,
iar pămîntul întîmpina răsăritul
cu simţurile mele.




vineri, 29 iunie 2012

Bunica de la Bruxelles

Am căzut de acord ca de cîte ori trebuia să-i ducem bunicii lapte, brînză, pîine, le transportam eu pentru că eram fratele mai mare. Cînd trebuia să îi ducem chibrituri, lumînări, fitile de candelă, fiind mai uşoare, serviciul era îndeplinit de fratele meu mai mic. Mama arbitrase această pace rahitică şi fără să semnăm vreun tratat, surîsul ei devenise  o ştampilă imperială pusă pe hîrtia încetinită a copilăriei.


Bunica locuia mai departe de noi. Pînă la ea pe uliţele prăfuite făceai cam cît face azi avionul de la Bucureşti la Bruxelles. Înainte să convenim asupra textului păcii asumat de mine şi fratele meu ne certam ore în şir care dintre noi să-i ducă bunicii lucrurile trebuincioase. Nimeni nu spunea motivul adevărat pentru care insista să meargă la bunica, deşi toţi cunoşteam secretul.
Pentru mine bunica era cealaltă parte a vieţii, partea luminată, era mica regină a bunătăţii ce purta pe umeri un şal alb asemenea oboselii. Ochii ei ireali, strălucind ca două stele ce se pregăteau să apună îmi încălzeau casa viselor.


După ce îi lăsam bunătăţile împachetate de mama şi trebuia să mă întorc acasă începea un ritual de fiecare dată încîntător. În buzunarele exterioare ale uniformei şcolare îmi punea două ciocolate, buzunarele de la pantaloni mi le burduşea cu turtă dulce. Într-o pungă mare de hîrtie îmi îndesa bomboane, prăjituri făcute de ea al căror miros învingea mirosul florilor de salcîm.
Acesta era secretul, un secret alimentat de dulciuri şi bunătate.


Nu ştiu dacă bunica Europă ştie adevărul, dar se pare că  nici Traian Băsescu, nici Victor Ponta nu-l ştiu. Înarmaţi pînă în dinţi cu argumentele mobilizate se bat să ajungă la masa cu bunătăţi fără să ştie că ospatarul e german, tacîmurile sînt germane, farfuriile sînt germane. Nu m-aş mira să văd că vin flămîzi de la Bruxelles. Mai bine şi-ar lua provizii la ei sau pe drum ar cumpăra o vacă elveţiană să o mulgă și să facă brînză, poate nu ar mai sta în genunchi să cerşească.
Urmarindu-i, Europa mi se pare o tablă de şah, iar cei doi pioni ai noştri fără onoare cer le fie promulgat statul de asistaţi.
În aceste condiţii, nu ştiu dacă poporul mai are puterea să cînte imnul naţional.

joi, 28 iunie 2012

Intersecţia

Avarii de azi, nu mai sînt ca avarii de altă dată. Nu mai fac pe vampirii dormind cu sacii de bani prin sicrie şi pivniţe. Nu se mai feresc de insecte şi şobolani să nu le mai roadă hîrtiile de valoare. Avarii moderni au alte filozofii, spre exemplu, se căsătoresc după ce scriu o carte, fac un copil după ce la marginea oraşului i-au construit un fel de castel, intră în politică după ce şi-au cumpărat un hectar de plajă la Marea Neagră pentru că trebuie să fie bronzat cînd votează diminuarea salariilor.
Avarii de ieri aveau o sensibilitate la lumină, trăiau retraşi într-un canton al calculelor aritmetice, avarii de azi cumpără un post de televiziune ca să poată minţi poporul uitîndu-se în ochii lui. I-a ajutat Dumnezeu , acum au multe posibilităţi să-şi ascundă banii: în diverse orăşele de pe glob, în curţile unor rude de pe meleaguri străine, în reşedinţe unde soarele nu are voie să intre.
Cunosc un domn care are o funţie importantă în casta politică. El, trăieşte în această ţară că într-o intersecţie unde se întretaie  multe drumuri.
Dintr-un sens, vin camioane pline cu bani de la buget (sudoarea poporului) şi sînt dirijate spre diverse firme care nu au, nici mamă, nici tată, nici sediu, nici angajaţi nici poartă de acces. Nu au nimic, nici măcar secretară. Dacă vrei să afli numele patronului trebuie să dai o fugă pînă în Cipru, dar şi acolo nu găseşti decît numărul de la pantofi al proprietarului, un pseudonim şi în cel mai fericit caz un pumn de pămînt românesc, să arate lumii de unde izvorăşte prosperitatea.
Din alt sens, vin limuzine negre din care coboară bărbaţi şi femei îmbrăcaţi în negru, cu ochelari negri, telefoane negre, culoare rostitoare de doliu. Ei, sînt cei ce dirijează intersecţia. Cînd văd cîte unul cu cîte o dacie ruginită îl trimit direct la puşcărie, infectează aerul cu rugină, pe alţii care cumpără şi vînd aur, dar fără să producă şi hîrtii, îi pitesc în portbagaje şi apoi îi aruncă într-o rîpă evazionistă.
Pe un alt drum, mai puţin prăfuit, vin oamenii scrobiţi, cu papioane, cu stele pe umeri, sînt politicienii. Aceştia aruncă sceptrul puterii în mijlocul intersecţiei de se ridică un praf de nu vezi la un metru, iau semnele de circulaţie şi dispar. Poporul nu mai ştie încotro să meargă. Se uită în sus şi se vaită, nici altă revoluţie nu mai vor să facă.
Timpul trece într-o complicitate cu stăpînii intersecţiei. Spaţiul geografic de care v-am povestit există şi acum. Şi acum prin intersecţie trec aceiaşi călători, numai că acum au alte costume de alte culori. Şi-au schimbat şi pălăriile ideologice.
Vă rog frumos, dacă auziţi că în această intersecţie a avut loc un accident, cu morţ şi răniţi, să mă anunţaţi şi pe mine. Vă las legitimaţia mea de şomer lipită aici de stîlpul puterii.

miercuri, 27 iunie 2012

Voievozii nu au avut secretare

Nu ştiu dacă v-aţi întrebat vreodată care e gradul de vinovăţie al secretarei care pune în pericol libertatea şefului lăsîndu-l să fure.Care e vinovăţia soţiei cînd dimineaţa se trezeşte cu cardul burduşit de bani ce o face şi mai inocentă. Care e gradul de complicitate al amantei, care împarte vremelnicia bărbatului între o lume divină şi alta neiluminată, semnînd cecuri în alb, cum semna Monica Macovei ordine de reţinere, pentru a crea un contur financiar măreţ celui care azi  se află pe buzele tuturor profeţilor, dar şi ale norodului.
Puterea ori cărui om de pe pămînt, dintotdeauna, cu atît mai mult azi, nu vine din ceruri, nu vine dintre coperţile cărţilor de filozofie ci din numărul mare de susţinători ce l-au cocoţat vremelnic în vîrful ierarhiei.
Şi Domnitorii acestor meleaguri au avut soţii şi amante, numai că aceste "instituţii" îşi mărgineau aria de influienţă la o cameră mobilată erotic. Ştiau că Dumnezeu îi "filmează" şi obligatoriu trebuiau să treacă pe la biserică să le ierte păcatele. Nu le cumpărau poşete Vuitton să-şi ţină în ele amintirile ca pe nişte legitimaţii de intrare în odăile puterii, nu le prezentau curţii domneşti ca pe nişte amazoane ce au cotropit imperiul turcesc.
Voievozii, în toamnele tîrzii şi dulci îşi scoteau la plimbare amantele, dar nu se apucau să taie pădurile pentru a le face drumuri răcoroase, nu vindeau hergheliile de cai ca să le cumpere caleşti regeşti.
Nu le agăţau lanţuri de aur la gît ca să aibă bucurii permanente şi gălăgioase.
Mănăstirile şi bisericile pe care le construiau erau locuinţe pentru limba română, erau manifestări măreţe care purtau ţara pe toate marile drumuri internaţionale. Într-o mănăstire se traduce mult mai uşor Descartes, într-o biserică se scrie mult mai conturat şi mai adevărat istoria.
Dacă Voievozii şi Domnitorii ar fi avut soţii, secretare şi amante ca cele de azi, cu faxuri, telefoane mobile, pretenţii nemăsurate, nu s-ar mai fi constituit statul român.

marți, 26 iunie 2012

Fructe de mare

1. Marea este un munte de apă cu vîrful în jos.

2. Insulele sînt nasturii cu care marea îşi încheie cămaşa albastră.

3. Marea e un ochi imens ce priveşte misterul stelelor ca pe un spectacol de teatru.

4. Limba în care se exprimă marea foloseşte aceleaşi litere ca sufletele noastre.

5. În mare nu o să găseşti niciodată urmele trădătorului.

6. Cel mai sfîşietor semn de adio vine după corabia plecată să găsească înţelepciunea mării.

7. Pe mare nu o să găseşti clinici sau prăvălii şi numai orizonturi trasate cu cerneala îndoielii.

8. Marea este o duminică adîncă în care nu are loc nici un botez.

9. Dacă vrei să nu suferi îndrăgosteşte-te în largul mării.

10.Din somnul mării răsar florile de sare.

11.Am văzut pe cineva încercînd să aprindă ruguri pe mare, cred că era un ateu al adevărului.

12.Cenuşa aştrilor ce cade în mare este singurul drum pe unde putem ajunge în cer.

13.Cîrma corabiei este singurul stilou ce poate scrie pe trupul mării.

14.Marea desenează în scoici tablouri albe şi rotunde sub formă de perle.

15.Marea are atît de multe riduri, dar tot tînără pare.

16.Marea păstrează vapoarele naufragiate ca pe nişte amintiri ce produc rugină.

17.Marea a dat un anunţ; "caut persoană educată să aibă grijă de copiii lichizi ai singurătăţii.

18.Un marinar a găsit în largul mării o vioară în care se ascunsese o eclipsă de lună.

19.Dacă ne vom muta pe altă planetă nu ştiu cu ce vom căra atîta apă.

20.Idealurile plutesc mai bine pe mare au acelaşi mod de a se prezenta în faţa eternităţii.

21.Poate lacrimile noastre sînt două mări sărate îngrămădite în două suferinţi.

22.Marea vine la ţărm cu un surîs sărat şi alb să însenineze oamenii.

luni, 25 iunie 2012

Şi caii se îndrăgostesc de femei

În afară de banchetul politic ce se întîmplă zi de zi mai găsim şi alte lucruri curioase. Am aflat că şi caii se îndrăgostesc de femei.
În faţa grădinii mele sînt cîteva hectare cultivate cu lucernă. Este atît de verde că parcă pluteşte în razele soarelui, are o spovedanie cuminte şi nu mai permite nopţii să-i fie gazdă. Se vede că se învecinează cu cerul pentru că trezeşte o emoţie civilizată, infinită , chiar dacă a semnat în certificatul de naştere cu pseudonim.
În fiecare zi, vine aici un cetăţean şi priponeşte un cal. Nu ştiu ce rasă este, poate să fie un frizon sau un andaluz, dar la fel de bine poate să fie un corsican.
Are un profil clasic, graţios cu proporţii echilibrate. După cît este de frumos cred că e poetul cailor.
Armăsarul acesta, nu-şi pregăteşte mîncarea la aragaz, nu e înscris la nici un partid şi nu a văzut nici o fabrică în care minciunile sînt vopsite la comandă. În coama neagră şi lungă se găseşte adevărata locuinţă a libertăţii. Are un miros plăcut de pădure tînără de îţi lasă impresia că e pregătit în orice moment să meargă la amante.
De cîte ori trece o femeie pe lîngă armăsar un patos dinlăuntru îi electrocutează muşchii şi urechile. Nechează şi se ridică pe picioarele din spate. Impulsul erotic este atît de intens că se înfăşura în vîntul uşor de primăvară şi parcă plecă odată cu el.
Toţi scriitorii au proslăvit eleganţa ordonată a acestor patrupede, fulgerăturile copitelor, mersul magic ce se predă în şcolile de dans. Însă , un cal mai nebun ca acesta, nu am văzut şi chiar dacă are o frumuseţe cinematografică nici codul penal al cailor nu-i permite să facă orice.
Azi, trecea dinspre centru spre grădina mea o doamnă blondă, sprintenă cu o poşetă roşie pe umăr. Cînd a văzut-o, toate răscolirile intime din venele lui s-au acutizat catastrofal. Dintre picioarele din spate s-a desfăşurat ceva imens ca un telescop viril.( Cred că o specialistă în astronomie ar vedea prin el toţi mînji din lume ce aleargă prin univers.)
Necheza, fornăia. A tras de căpăstru pînă l-a rupt şi s-a îndreptat spre femeie. De teamă aceasta a intrat la mine în grădină şi a închis poarta.
Calul o privea lung, cu umilinţă. În acest incendiu nefiresc, cuvintele aveau strict interzis, riscau să se ardă. Îi trecuse nebunia, era cuminte. Nu ştiam dacă înţelege ceva. Cred că de vină a fost lucerna, era prea tînără.
Bine că nu mănîncă şi bărbaţii lucernă.

duminică, 24 iunie 2012

Bronzare sub acoperire

Două babe comentau solemn pe canapeaua de lemn de la stradă. Amîndouă aveau plăci dentare şi toate substantivele ce le ieşeau din gură erau retezate la faţă, mai ales cuvintele masculine care din cauza primăverii erau în erecţie.
-Ai văzut că şi Ponta a plajiat? Nu ştiu ce i-a trebuit să meargă acum la mare cînd Năstase e în spital.
-A fost cu soţia sau cu amanta?
-Cică a fost pe litoral să scrie ceva. Cred că a scris ceva politică pe nisip, numai că s-a luat după un vecin de cearşaf. Şi asta scria despre o "curte" unde se băteau unii ca chiorii şi găsise el un leac să-i împace.
-Dar, el e şeful, are şi bani, ce se încurcă cu toţi proştii?
-I-a fost frică că nu mai prinde soare. Cînd îşi va lua concediu în noiembrie e deja frig, d-aia a vrut să plajieze acum. Vrea şi el să se bronzeze.
-Chiar că nu înţeleg de ce ăştia din opoziţie nu suferă bronzul.
-Bronzul îl mai tolerează, dar nu-l suferă pe Mazăre. Se zice că el l-ar fi învăţat pe Ponta de unde să ia calc pentru a se proteja de ultraviolete. Tot Mazăre i-ar fi pus la dispoziţie biblioteca municipală ca împreună cu lumina împrumutată de aici să tulbure spionii necuviincioşi.
-În democraţie e greu şi să plajiezi. Toţi stau cu ochii pe tine să-ţi vadă costumul de baie.
-Bine că Băsescu umblă mai mult prin restaurante şi nu are timp de plajiat.
-A plajiat destul cît a fost comandant de vas. Plajia în secret.

La divorţ


*


-Inculpat, de ce i-ai tăiat sfîrcurile?

-Domnule judecător, de cînd m-am căsătorit, ăştia mici sug permanent şi nevastă-mea nu mai are timp de nimic.


*


-Doamnă, cînd cîinele dumneavoastră a muşcat victima, aţi încercat să-l opriţi?

-Nu domnule judecător, că eram sub victimă şi aveam şi ochii închişi.


*


-De ce ai furat bicicleta?

-Nu am furat-o, domnule judecător. Cînd am venit acasa toate uşile erau încuiate şi bicicleta rezemată de perete. Am luat-o să-mi caut nevasta cu ea prin vecini.




sâmbătă, 23 iunie 2012

Binoclu atomic

Vreau să fac o schimbare de perspectivă. Aş dori să găsesc un unghi mai propice, mai clar, mai adevărat aşa cum caută fotografii la nunţi la botezuri pentru satisfacerea tradiţiei.
Cînd au în obiectiv mireasa. Fotografii nu vor să ne arate rochia, pantofii şi mai de grabă spaţiu vacant din inima ei în care ulterior s-ar putea strecura amanţii. La miri se caută reacţia chimică care îi reliefează fizionomia şi apucăturile, locurile din suflet nelocuite, lanţurile nevăzute ce ţin legate deciziile viitoare. În acest fel, fotografiile duc cu ele în amintiri ritualuri sacre.


Din acest motiv caut să-mi cumpăr un binoclu atomic. Vreau să surprind cu el memoria banului public, dezorientarea tînarului care a identificat în sînii femeii din faţa lui cele două căi pe unde poate ajunge în paradis.
Trebuie să văd mai clar cum politicianul e copleşit de emoţia colectivă în faţa urnei, cum medicul naţiunii ia temperatura bolnavului numit stat şi îi recomandă internarea în sanatoriul adevărului unde politicile publice nu mai sînt dictate de furăcioşi.


Vreau să văd cum profesorul aflat în ultima fază a echilibrului rupe natura cu o demenţă hibridă  şi se îngroapă în eleva care nu poate ţine minte mai mult de prefaţa protocolului intim.
Sînt multe lucruri de văzut: transfigurări, joagăre umane, efigii pe a cărei adresă sosesc scrisori de adio, grădini publice vopsite în negru, rîuri ce nu reuşesc să spele gunoaiele oraşelor. Mobile de mahon furate din visele poeţilor, lumina ce doarme ca o stăpînă mică în lanul de grîu, orchestrele singurătăţii. Nu pot fi vizionate decît cu acest binoclu atomic.
Dacă ştiţi pe cineva care vinde un asemenea binoclu, vă rog, să mă anunţaţi din timp să pot deschide fereastra spre piramidele unde dorm zeii dreptăţii.

joi, 21 iunie 2012

Glonţul

Dacă am lega două sîrme la bîrfele din satul acesta ar produce curent electric suficient şi pentru cartierul Colentina. Cînd s-a făcut reaşezarea judeţelor satul, nu a mai fost trecut pe hartă i s-a dat un cod, unii spuneau că e cod militar, alţii vorbeau că este un cod tradiţional. Din cauza sărăciei satul pare un laborator medieval unde se studiază celule deznădejdii.
De vreo două săptămîni au ales  primarul, un băiat despre care lumea vorbeşte că atunci cînd era adolescent, dormea în cuptorul bunicii lui să miroasă frumos, a pîine , cînd iese pe uliţă.
Acum e fericit, a cîştigat alegerile şi la birtul din mijlocul localităţii dă o petrecere. Zeci de mese au fost scoase afară în aer liber. Babe, moşi, învăţătoari, tractorişti sărbătoresc. Berea le clatină claritatea. Micii din farfurii aşteptă ca nişte substantive grase să-şi găsească locul în frazele petrecăreţilor. Ca să poţi descrie atmosfera de sărbătoare trebuie să ai trecut în cv. calificarea de agitator politic.
Şeful de post îşi pusese cascheta umedă de transpiraţie pe masă şi sorbea tacticos dintr-o halbă de bere. Lîngă el doi tineri, de vreo cicisprezece ani, în curiozitatea lor, nu-l slăbeau pe poliţist cu fel de fel de întrebări referitoare la pistolul de la şoldul lui. La un moment dat scoate pistolul şi din încărcător ia un cartuş. Era cam de mărimea unui chiştoc de ţigară.Tacticos şi-l prinde între dinţi, cu capsa de comprimare afară şi vîrful spre interiorul gurii. Cred că încerca să le explice celor doi cum pleacă glonţul pe ţeava pistolului după ce este eliberat cocoşul de pragul de armare. În jurul lor,  sărbătoarea de celebrare a primarului devenise o carte poştală imensă trimisă viitorului cu confirmare de primire. Personajele din ilustrată ne mai putînd să-şi ţină echilibru tindeau să iasă din peisaj.
În acest tămbălău o cucoană, cu fundul cît un ceaun în care se prepară săpun, vrînd să treacă la o masă vecină prin spatele şefului de post, ce ţinea cartuşul între dinţi, în unduirea ei rafaeliană, îl lovi chiar după ceafă cu şoldul ei imens. Neatent, poliţistul a înghiţit glonţul instantaneu.
Cei doi tineri din faţa poliţistului, văzînd nenorocirea de aproape, ţipau atît de tare că pînă la urmă vacarmul a fost neutralizat. Încet, atmosfera din faţa birtului s-a îmblănzit.
"S-a împuşcat poliţistul, s-a împuşcat poliţistul". Emoţiile nu le dădeau voie să scoată alte cuvinte.
În jurul celor doi tineri şi a poliţistului se făcuse un cerc de oameni care îşi mărea raza cu cît băieţii ţipau mai tare.
Lumea era contrariată. Ei, strigau că poliţistul s-a împuşcat, iar poliţistul era în picioare. Ca un condamnat care urma să fie trimis la ghilotină, în următoarele cinci minute, se ţinea de burtă şi nu îndrăznea să facă nici un pas.
Primarul care era acum lîngă poliţist, nu înţelegea nimic, nu erau urme de sînge, nu s-a auzit nici o împuşcătură. Cu cele opt clase ale sale încerca în rumoarea generalizată să înţeleagă drama. Tîrziu, unul dintre tineri explică într-o peroraţie întortochiată momentele dinaintea autoflagerării.
"Să vină salvarea", spuneau unii. "Să vină ambulanţa de la poliţie că ei ştiu să scoată gloanţe din oameni". Era o nebunie medicală. "Nu-l atingeţi că se poate declanşa glonţul". Toţi erau specialişti în explozibil, în boli de stomac, în chimie alimentară. Un învăţător spunea că glontul nu poate lua foc pentru că berea dizolvă praful de puşcă. Un tractorist stiga că nu trebuie mişcat pentru că plumbul în sucul gastric se poate dizolva şi devine toxic.
A venit salvarea şi l-a luat. După două zile, şeful de post era din nou la bufet, continua petrecerea. Se spunea că glonţul i-a fost scos din burtă cu un magnet, că l-au operat, dar cei mai mulţi susţineau că l-ar fi eliminat singur.
 Şi acum se mai fac scenarii referitor la felul în care a fost înghiţit glonţul. Bine că s-a sfîrşit aşa pentru că altfel mai aveam un erou local, fără să facă nimic eroic, ca de atîtea mii de ori.


miercuri, 20 iunie 2012

Graffiti

1. Poezia este inteligenţa fiecărei limbi.

2. A fi poet înseamnă să arăţi acestei fete oarbe cum stelele îi stălucesc în păr.

3. Poeţii mari îşi păstrează poezia în diadema reginei.

4. Poezia are un miros unic; numai stelele mai au acest miros.

5. Poezia învaţă de la iarbă cum să crească, nu de unde bate vîntul.

6. Deocamdată nici o poezie nu a reuşit să boteze vreo localitate.

7. Poezia are un tată pe care noi îl numim adevăr.

8. Poezia trece prin destule noroaie dar ghetele îi rămîn curate.

9. Poezia nu-şi aminteşte decît viitorul.

10.Poezia care gîndeşte mai mult decît poetul se numeşte capodoperă.

11.Poezia cunoaşte toate gîngăniile din pădure, a copilărit cu ele.

12.Poezia se urcă în arbori numai ca să le aprindă florile.

13.Poezia are un singur anotimp, libertatea.

marți, 19 iunie 2012

Plagiatul

Există părţi din creierul nostru care se activează instantaneu cînd nu vrem să muncim, cînd refuzăm să scoatem din zăcămîntul gîndirii diamantele pe care ni le dorim. Avem un comutator în mintea noastră care comandă cartografierea trupului de femeie, organizarea amintirilor în episoade, pregătirea simţurilor pentru furt fără a da socoteală conştiinţei.
Dintre toate, cel mai grav mi se pare copiatul care în unele perioade a ajuns politică de stat. Copiatul de ideologii, de doctrine economice, de arhitecturi bizare a preocupat permanent inteligenţa românească. Pînă în o mie nouă sute optzecişinouă am copiat de la ruşi toate capitolele în care monarhia se răfuia cu democraţia proletară, toate detaliile maşinii comuniste de zdrobit destinele unor iluştrii înaintaşi. La un moment dat în şcoli erai obligat să citeşti în original pe Pasternak, Şolocov sau Mihail Bulgakov.
După o mie nouă sute nouăzeci brusc, am întors spatele limbii ruse şi ne-am găsit o nouă amantă, limba engleză. Brusc, am regăsit toate adevărurile filozofice , economice, democratice în Germania, Franţa, etc. Şi ne-am pus pe copiat. Boala copiatului o aveam deja în neuroni, nu am modificat decît poziţia punctelor cardinale la care să facem apel în discursurile noastre. Cumplită boală copiatul ăsta.Am transcris toate directivele europene, am sacrificat toate animalele din ţară să putem cumpăra carne de la ei. Carnea noastră de porc era comunistă, a lor era mai fragedă din cauza capitalismului lor tradiţional. Şi pentru că ţara aceasta, nu a avut supermarcheturi timp de două mii de ani le-am importat din vest cu roşiile coapte la bec, cu laptele lor fără erori vegetale, cu pîinea lor făcută dintr-un grîu ce se ghidează după lună cînd începe drumul coacerii şi nu după soare.
Nu ştiu cum a fost pe vremea dacilor, dacă şi ei copiau unghiul de tragere al arcurilor de la alţii sau pe timpul turcilor şi al fanarioţilor, dacă copiau metodele lor de furat.
Am rămas cu aceste impulsuri obscure în noi, ceea ce înseamnă că în lipsa creativităţii am descoperit copiuţele, am descoperit mecanismul prin care importăm idei din depozitele altor creiere. Am descoperit drumuri ascunse prin care să cărăm lumina altora în casele noastre.
Nu-i o fericire să devii delincvent ideologic. Cînd îmbraci ideile altora constaţi că hainele importate ori îţi sînt prea mari ori te strîng. Dacă sînt idei nărăvaşe, cum am văzut la Eugen Ionescu, Tristan Tzara şi le porţi drept cravată, te pot sugruma.
Lipsa de inspiraţie, nu îţi dă dreptul să furi din recolta altuia şi să o duci la tine în hambar. Această meteahnă a copiatului a îmbolnăvit o mare parte a intelectualităţii româneşti.
Văd multe minţi neputincioase cum sar în grădinile vecinilor să culeagă fructe, văd multe creiere atacate de o filoxeră ce barează drumul ideilor spre performanţe.
Dacă pînă la urmă se va adeveri că Victor Ponta a avut o muză care i-a suflat greşit, tot poporul român va fi acuzat de plagiat, ceea ce nu e prea departe de adevăr.

luni, 18 iunie 2012

Confesiune



Nu am să-mi reproşez că am dorit

să trăiesc viaţa unei păsări;

nici că nu am avut putere să-i înţeleg

pe cei ce au scris stînjenitoare elegii.



Nu-mi reproşez că în copilul meu

bunicul a murit a doua oară;

nici că prietenii mei nu m-au găsit în cîntec

că amintirilor le-am pus ochelari,

că iarna urcam vîntul pe acoperişuri,

să nu-l mănînce lupii.



Nu-mi reproşez că în vin

am sperat să găsesc rotunjimea pămîntului

şi nici că nu am renunţat să caut în trupul dimineţii

corăbii nevăzute, insule senine...

sînt un gol spre care vin scafandrii tristeţii

îmbrac un surîs din albăstrele fine 

prea puţini paşi îmi trebuie

să mă îndepărtez de mine.

Garderoba

După ce poporul a fost legat de calea ferată şi o locomotivă plină de politicieni, FMI-şti, ziarişti, trapezişti în circul energiei a trecut peste el de cîteva ori, pasagerii locomotivei nu ştiu unde să se ascundă.
Fapta a avut loc, naţiunea a fost violată aproape moartă şi nu a mai putut fi fecundată, dar din zdruncinăturile dragostei a tresărit şi a mai avut puterea să meargă la vot şi să reclame violatorul şi metodele lui ruseşti.
Garderoba este instituţia neconsemnată în constituţie care îi poate camufla pe cei din locomotivă.
Nu-i pot salva tranchilizantele trase din curţile firmelor care au supt pîna acum dulceaţa banului public, nici difuzoarele ministeriale care vorbesc în surdină despre seninătatea succeselor.
Orchestra care cîntă în staţia de autobuz ode crucişătorului scufundat Băse, vînzătoarele care au comercializat la negru fotografiile vulgare ale manechinelor pedeliste, nu îi pot salva. Opresorii intră în garderobă ( am auzit că sînt ca nişte magazine) şi se camuflează.
Mai întîi, îşi pun o pereche de blugi, toţi săracii neamului poartă blugi, care le va uzurpa imaginea şi nu-i va mai cunoaşte nimeni. Apoi, îmbracă o cămaşă în carouri să-ţi lase impresia unui spectator cooperant ce a sărit gardul teatrului de vară pentru a se integra în categoria intelectualilor.
Pantofii însufleţiţi de cîteva găuri în talpă îi va recomanda trecătorilor drept provinciali ce merg la onomastica vreunei cunoştinţe. Şapca reprezintă o deghizare ce vine din doctrina stîngistă în care omul cu şapcă era un aliat de încredere al pauperizări programate. Nu îşi mai pun cureaua la pantaloni şi-i leagă cu un vrej de castraveţi, găsit undeva în piaţa de legume.
De chiloţi, nu aş vrea să mai vorbesc pentru că femeile din acest partid nu prea au purtat şi nici nu şi-au făcut rezerve mari. La partid trebuia să fii mereu aptă de muncă.
Maşinile scumpe le-au abandonat verilor de la ţară şi-au cumpărat cîte o dacie veche să se vadă că vor fi viitori beneficiari ai programului rabla.
Am citit multe despre anatomia politică, ştiu unde este aşezat ficatul minciunii, plămînii demagogiei, splina furatului, dar nu am crezut vreodată că garderobele unor politicieni condamnaţi îi pot salva de judecata istoriei.

duminică, 17 iunie 2012

Părul de pe picioare

Am crescut într-un sat ce făcea eforturi susţinute să se rupă de aerul medieval ce umbla peste case şi cîmpuri ca un arendaş discreditat. Cu mulţi ani în urmă aici se stabilise George Sion a cărei fiică, Marica, se căsătorise cu Mateiu Caragiale, acesta fiind mai mic decît ea cu douăzecişicinci de ani, dar emanciparea culturală refuza să se stabilească pe aceste meleaguri din cauza sărăciei. În această lume în care nu existau biblioteci sau librării, dar se găseau nenumărate birturi, am constatat că toţi bărbaţii erau graşi şi toate femeile aveau păr pe picioare.

Cînd am evadat în capitală, care nu era prea departe de satul meu, cu stupoare am văzut că în plină revoluţie culturală majoritatea bărbaţilor erau graşi, iar femeile nu aveau păr pe picioare. Curiozitatea mea devenise tot mai iscoditoare în lunile următoare asupra absenţei podoabei cîrlionţate.
Credeam că părul este o mărturisire excitantă a femeilor sau ghidul subtil şi tăcut al iubirii, prefaţa unor pasaje şi mai seducătoare. Părea un dar important făcut de Dumnezeu în cadrul unui spectacol grandios din care izvora viitorul.

Spectacolul de cele mai multe ori se desfăşura în locuri retrase, în căpiţe de fîn, în lanurile de grîu invadate de maci, dar şi în bucătării, debarale, balcoane, mai puţin în case în care mereu  copiii se jucau.
Eram mînat de cele mai bune intenţii şi meditam: dacă femeile ce se legănau uşoare pe asfalt nu mai au nici un fir de păr pe picioare înseamnă că guvernul a dat vreun decret ce interzice părul pe piciorele femeilor şi dacă nu se conformau puteau fi chiar amendate.

O altă variantă ar fi ca nu cumva firele de păr să eclipseze personalitatea femeilor de la oraş sau să producă accidente la locul de muncă.
Mi se părea o tragedie citadină să vezi atîtea femei epilate, să vezi cum au renunţat la puful pitoresc lăsat de legile divine. Mi se părea că renunţau de bună voie  la spectacolul misterios şi intim al iubirii.
Mai tîrziu am văzut în centrul oraşului o adevărată industrie de eradicare a părului, frizerii, coafoare, case de înfrumuseţare. Am concluzionat; părul de pe picioare interzis sau smuls de bună voie este o certitudine.

Te pomeneşti că orăşenii aştia epilează şi pisicile ce decorează apartamentele şi căţeluşele ce privesc prin ferestre triste aerul poluat. Mă gîndesc cu groază cine epilează iepele de la hipodrom, cine epilează tigroaicele şi leoaicele de la circuri, nu mai vorbesc de femelele elefanţilor.
Probabil, secolul a început cînd s-a decis ca tot ce e frumos şi feminin, tot ce perpetuează speciile să fie epilate. Se urmăreşte o schimbare de abordare a viitorului dacă părul de pe picioare îl vom mai putea vedea doar în filmele documentare.
Oricum, o să fac o cerere către primarul general al capitalei, să dea un edict ca oile din stînele din jurul Bucureştiului să nu fie epilate. Durerea lor behăită ar periclita mersul metroului.

sâmbătă, 16 iunie 2012

Purtătorii de cuvînt

A apărut de cîţiva ani o nouă îndeletnicire în nomenclatorul de meserii, purtătorul de cuvînt. Aproape toate unităţile care au mai mult de trei angajaţi au creat această funcţie. Aşa cum furgoneta este folosită la transportul mărfurilor, tractorul la arat, tot aşa şi gura e un fel de mijloc de producţie.Această nouă meserie, nu a fost creată ca cineva să păzească cuvintele sau ca sensurile adormite din ele să poată fi puse în slujba unui scop precis. Această activitate nu produce plusvaloare şi nu crează locuri de muncă. Dacă ar fi să nu putem trăi fără purtători de cuvînt, eu, i-aş numi în funcţie după ramura economică pe care o deservesc. Am avea purtători de cuvînt pentru agricultură, pentru industrie, comerţ, sănătate, etc.
Purtătorul de cuvînt al Barăganului  face parte dintr-un partid cu siglă, ideologie, dar şi o culoare scrisă în statut. Să-l auzim:
-În urma şedinţei consiliului de conducere al Ministerului Agriculturi s-a hotărît; achiziţionarea a zece mii de tone de grîu de culoare portocalie din soiul cel mai bun, încît în primăvară cînd încolţeşte să avem în toată ţara lanuri de grîu portocalii. Dacă vor rămîne cîteva fire verzi ministerul s-a angajat să le vopsească în portocaliu. Preocupaţi de hrana poporului s-a aprobat aceeaşi formulă şi pentru porumb, rapiţă, sfeclă. Cîmpurile patriei vor fi portocalii.
-Dar pentru regnul animal ce strategii aveţi? Laptele, ouăle vor fi tot portocalii?
Mă gîndeam, cum ar suna guiţatul unui porc portocaliu, lătratul cîinilor fără stăpîn ar fi tot portocaliu.
N-am băut niciodată lapte portocaliu, dar pentru că în tinereţe am fost un simpatizant al acestui partid aş bea un pahar.
Dacă am asculta purtătorul de cuvînt al  poliţiei ar spune că şi uniformele poliţiştilor trebuie să fie portocalii, cel de la învăţămînt ar spune că toate băncile din şcoli să fie vopsite în aceeaşi culoare.
Nu am curaj să mă întreb ce ar zice purtatorul de cuvînt  al justiţiei, al sănătăţii şi chiar nu o să mă întreb ce ar spune purtătorul de cuvînt al Bisericii Ortodoxe Române.N-am auzit că ar fi  vreun pictor în partidul portocaliu, dar după legile leşinate care le-au dat, probabil că voiau să facă o carieră universală acestei culori.
Purtătorii de cuvînt, aceşti hamali ce cară sacii de cuvinte de la şefii lor la popor au curajul să  spună aproape nimic. Sînt logodiţi cu compromisurile. Ei folosesc gura pentru a transmite emoţiile partidului tuturor, pentru a anunţa prumăvara, pentru a transmite spaime, temperaturi, zăpezi, inundaţii, principii sexuale.
Ei, îşi folosesc gura pentru a arăta lumii că monarhia nu mai are vigoare pentru a cuceri viitorul, că guvernul nu mai dă cupoane pentru afrodisiace şi numărul copiilor e din ce în ce mai mic.
Gura lor e asemenea unui labirint unde se ascund agenţii de presă mincinoase, se ascund tipografii ce scot materiale pornografice.
Norocul nostru este că majoritatea purtătorilor de cuvînt sînt femei şi se pricep la această muncă.

Decalogul oportunităţii

1. Nu scăpa ocazia să te înscrii în partidul aflat la putere dacă eşti sărac.

2. Dacă vrei să-ţi protejezi uşa de la intrarea în casă de mascaţi fi cinstit întreaga zi.

3. Traversează acum rîul dacă pe malul celălalt a sosit norocul cu o întîrziere de o generaţie.

4. Dacă nimeni de lîngă tine nu-ţi spune că la ieşire aşteaptă un tigru furios e bine să îţi faci mutaţie în casa prieteniei.

5. Îndepărtează-te cît mai repede de gîndul care te roade pe dinăuntru.

6. Fă-ţi ordine în idei dacă vrei să laşi iubirii mai mult spaţiu în mintea ta.

7. Nu te înscrie la colegiul de sinceritate, rişti să rămîi fără arme şi bani, sînt destule clase goale la diplomaţie.

8. Sărutul este singura manifestare a vieţii care împarte timpul în părţi milimetric egale.

9. Dacă vezi o femeie că plantează trandafiri îngroapă cîteva cuvinte lîngă butaşi. Cînd vor înflori parfumul va vorbi trecătorilor despre spaimele iubirii.

10.Dacă vrei să-ţi corectezi viitorul scufundă barca cu amintiri.

vineri, 15 iunie 2012

Sindromul înălţimii

Am cunoscut oameni care, vrînd să se apropie de cer şi ne avînd bani să-şi cumpere avion, escaladau munţii. Căutau cu lăcomie un tărîm pur cu demnitate regală. Potecile temerare îi duceau spre orizonturi de unde puteai vedea limpede ordinea ereditară a lumii viitoare. Brazii ţîşneau în văzduh ca nişte idealuri vegetale, tufişurile asemănătoare unor caligrafii sărăcăcioase trăgeau cu urechea la rîpele ce ascundeau mistere fabuloase.
Spiritul alpiniştilor amatori devenea extravagant, gîndurile lor civile se înrolau în batalionul Providenţei, hergheliile libertăţii nu mai voiau să se întoarcă acasă, ţinteau spre o stea luxuriantă. Emoţiile le erau neutralizate, iar oboseala se transformase în scări confortabile.
Ei, nu mai simt teama cînd grohotişurile se rostogolesc cu tîlc la picioarele lor, sălbăticiunile munţilor sînt doar peisaje neverosimile, cuvintele s-au cuminţit şi nu mai poartă cămăşi cu gulere negre. În episoade suptile, aerul se rarefiază din ce în ce mai mult, imaginaţia le devine spumoasă, dar într-o pornire cutezătoare demnă de un grup de soldaţi ameţiţi de praful de puşcă urcă seducători spre vîrful muntelui.
Oxigenul e ca într-un laborator în care se încearcă să se facă vid, aerul a devenit cuminte ca un copil bolnav. E ca într-un sanatoriu TBC, e un parc imaginativ prin care se plimbă grupuri de năluci cu măşti de oxigen pe chip.
Ascunşi într-o lumină secretă ajung la limita dintre conştient şi leşin. Ideile devin vagi, nu mai găsesc sprijin nici în rugăciuni, paşii lor sînt ca nişte anotimpuri repezi şi palide, timpul se încheagă ca picăturile de ceară, iar amintirile au carierele compromise.
Neputinţa de a găsi o rezolvare în aerul rarefiat din vîrful muntelui, neputinţa de a mai hrănii milioanele de etnici otrăvitori din neuroni îi cară pe alpiniştii de ocazie într-o erezie devastată. Aici totul e falsificat de la învingători la învinşi. E o înlănţuire de evenimente paranoice, de capitulări, de trădări, de singurătăţi pline de păcate asemeni unor văduve tinere.
Mai aveau cîţiva paşi pînă să înfigă steagul victoriei în vîrful muntelui, dar dintr-o dată au leşinat. Au rămas întinşi pe iarbă cu privirile pierdute în cer. Nu era nimeni în apropiere decît muntele ca un argument masiv al măreţiei umane.
Mi-e teamă să nu sufere şi Crin Antonescu sau Victor Ponta de sindromul înălţimii.

miercuri, 13 iunie 2012

Decalogul politicianului

1. Nu are griji.

2. Ideile lui sînt crăcănate ca să poată călări orişice partid.

3. Se fotografiază cu hipopotami, cu călugări, cu croitorii zilei de mîine, cu femei ce pot deveni modele pentru progres, pantere ce mănîncă tradiţiile, cu oricine din cercul lui de cunoştinţe şi care să nu-l depăşească în înălţime.

4. Cînd moare cîte un sărac din cartier poartă doliu trei săptămîni.

5. Îmbracă uniforma de războinic cînd votează în parlament reforme şi apar omizile ce iar putea devora decorul natural unde joacă teatru.

6. Jură drept cînd oraşul e pustiu şi singurătatea izvorîtă din bani îi transformă scaunul în gheţar.

7. Bea cafea dintr-o ceaşcă de lemn să arate lumii că nu se revoltă împotriva naturii.

8. Citeşte cu prudenţă şi cu ochelari să nu-i sară vreo schijă in ochi cînd cuvintele devin revoluţionare din cauza zîmbetelor false.

9. Cînd se rade cîntă un refren necunoscut de nimeni să-i protejeze adevărul din obraji.

10.Pentru că ştie că va trăi mult poartă pantofi cumpăraţi de la o mănăstire şi cravate de la un olar.

Autografe

Dacă tramvaiul se trage din locomotivă, pixul din tocul cu cerneală, omul din maimuţă, din ce s-o fi trăgînd mahalaua?
Să fie din gunoiul excelent servit printre case, să fie din depravarea gîndirii ce încearcă să cucerească oraşul cu cărţi pornografice, să fie dintr-un laborator în care se cercetează la microscop moleculele prostiei?
M-aş putea lumina dacă aş reciti Groapa scrisă de Eugen Barbu sau manuscrisele  necitite de nimeni unde Zaraza e comparată cu Elena din Troia. Nu voi afla niciodată de unde se trage spiritul ofensator al mahalalei, dar scena ei improvizată pe un teanc imens de maculatură era plină de clovni, de actori rataţi, de poeţi fără operă. Spectatorii îşi spălase rufele în lacul din apropiere şi le pusese la uscat pe nişte sîrme într-un studiou de televiziune.
Cu ocazia acestor alegeri am reuşit să cunosc mahalaua în toată frumuseţea ei ruinată. Autorităţile (primarii care candidau din nou) i-au scos de la arhiva  toate ziarele vremii unde e înfăţişată nud alături de diverşi aventurieri. De asemenea, autorităţile i-au emis şi o carte de identitate (nu avea trecut anul naşterii), i-au dat carnet de şofer să-şi plimbe saltimbancii cu trăsura pînă la vot.
Un chiţibuşar, cam măsliniu, ţinînd în mîna dreaptă un mic şi în stînga o sticlă de bere spunea că el va înfiinţa o academie  unde toţii săracii oraşului pot mînca pe gratis, iar în timpul mesei vor lua ca desert  audierea unor texte din Soren Kierkegaard sau din Martin Heidegger.
La ieşire, fiecare va primi cîte o foaie de ceapă degerată, reprezentînd actul de proprietate a unui apartament pe Calea Victoriei.
O cucoană care se tot împingea, cu o bucată de hîrtie şi un pix în mînă să apuce un autograf de la şeful de partid, în îmbulzeala creată a pierdut placa dentară. În cădere placa se agăţase de mîneca unui tînăr (parcă îi muşcase din cămaşă) care şi el voia să-i pună în ramă autograful vip-ului. Cînd a văzut placa atîrnînd de mîna lui într-o relaxare macabră, a început şă ţipe cît îl ţineau bojocii. S-a creat o panică uriaşă şi pînă nu au venit mascaţii şi SMURD-ul să-l scape de placă spiritele nu s-au liniştit.
În alt cartier, tot un şef de partid dădea bonuri scrise de mînă cu care să cumperi, la promoţie, mici cruci de lemn de la supermarchet, asemeni unor litere greceşti pe care să le porţi la gît în timpul votului.
Cartierul meu devenise centrul mondial al dialogului politic. Tema principală eradicarea sărăciei, antidotul autografe desenate de mîini mincinoase, locaţia mahalaua de la intrarea în istoria contemporană.

marți, 12 iunie 2012

Cerculeţele de cerneală

Mi-am dat seama cît de important este cercul acela subţire de cerneală pe care îl lasă ştampila de vot, căzînd necruţător, pe fruntea candidatului ascuns în pătratul de mărimea unei bucăţi de ciocolată. Dacă am uni aceste cerculeţe, din toate buletinele de vot, am descoperi un lanţ nesfîrşit de lung, asemenea unui ADN, dar şi informaţia genetică a partidului din care provine candidatul.
Teoretic, cu acest lanţ de cercuri albastre poţi să-ţi legi contracandidatul de insucces, poţi să delimitezi perimetrul uni teren din centru oraşului al cărui metru pătrat costă o mie cinci sute de euro.
Candidatul, dacă eşte mai lacom, cu lanţul acesta, poaţe trasa un areal  pe dealul unde petrolul se chinuie să iasă la suprafaţă să vadă bemweurile şi mercedesurile mergînd cu vaporii ce ies din trecutul său geologic.
La alegerile de duminică am fost neplăcut surprins să constat că un numar mare de candidaţi vor renumărarea cerculeţelor lăsate de ştampile, vor să ştie mai exact lungimea lanţurilor de cercuri.
Unii invocă faptul că anumite zale au fost furate ori au fost deformate de contracandidaţi cu alte cerneluri şi cer judecători noi pentru a constata prejudiciul. Mulţi sînt nemulţumiţi de lungimea acestui lanţ, nu mai ajung să se caţere pe fotoliile de primari sau consilieri.
Alţii se plîng că lanţul lor este foarte de scurt şi nu pot da ocol marilor proiecte pe care deocamdată le au scrise în telefonul mobil. Contestaţiile cer să se numere din nou cerculeţele de cerneală, să se ia amprentele tuturor celor care au pus mîna pe ştampile.
Ca pe timpul inchiziţiei, dacă nu te închinai destul de larg şi geometric, te aşeza pe această cruce închipuită şi te obliga să te odihneşti pe rug.

Cartea cu promisiuni

Vreau să cumpăr cartea cu promisiuni a celor aleşi.Sînt curios să studiez bucăţi din ambiţia politică a celor care au cîştigat pentru prima oară un mandat, dar şi răstălmăcirile controversate a celor aflaţi la al doilea sau al treilea mandat.
Într-o lume înclinată spre minciuni, cei aleşi s-au străduit cu ajutorul formulelor matematice să demonstreze că totuşi adevărul este un civil care locuieşte la bloc, că ei vor reuşi prin decizii suficiente să scurteze drumurile întortochiate ale comunităţii ce duc spre poveştile binelui.
Duminică am luminat votul cu cîteva ştampile mici şi i-am drumul într-un cub de carton căruia politicienii îi zic urnă. Am întrebat membrii comisiei dacă nu cumva, acolo în cubul de carton, e prea întuneric şi votul meu se asfixiază sau prea umed să nu mucegăiască.
M-au asigurat că mai în siguranţă ca acolo nu-i nici la puşcăria de Gherla. Chiar aşa fiind, m-am declarat puţin îndoit, nedumerit. I-am spus şefului de comisie că fac acest ritual de douăzecişidoi de ani şi mesajul pe care îl trimit prin votul meu nu a ajuns niciodată la destinaţie. Ori cineva umblă cu scamatorii ori după ce plec eu îi dau foc, deşi pe votul meu am lipit un timbru al speranţei care m-a costat cît toata durerea de a trece de la  părul şaten la cel cărunt.
După ce votez nu se schimbă nimic, se produce numai o sofisticare umană, adică cel ce a ocupat un fotoliu primeşte un şoc electric în pix şi i-l carbonizează, iar cel ce a cîştigat vine direct de la petrecere cu ilustrate din timpul campaniei electorale şi se apucă să rezolve logaritmii unor decizii sub care se ascund saltele pline de bani.
Acum, caut cartea cu promisiuni sau altfel spus, operele electorale complete ale cîştigătorului, dar am senzaţia neplăcută că nu o voi găsi. Am fost în librării, la chioşcurile de ziare, nimic.
Probabil că atunci cînd vorbea de această carte, alesul ori era beat ori a scris-o pe un papirus care în contact cu lumina s-a dizolvat.

duminică, 10 iunie 2012

Bîrfe din Piaţa Victoriei

1. Partidele sînt ca nişte rîuri cu peşti răpitori, cînd sînt în opoziţie şi e secetă numărul peştilor se împuţinează, cînd sînt la putere şi anotimpul este ploios numărul răpitorilor se triplează.

2. Cînd un guvern nu ştie ce să facă pentru popor, nu trebuie să se bazeze numai pe noroc şi trebuie să se retragă în corturile biblice.

3. Dacă stă prea mult la guvernare partidul riscă să-şi dorească paradisuri terestre.

4. Un guvern devine insuportabil cînd de  luni pînă sîmbată proclamă fericirea pe străzi, iar duminica face dragoste cu sărăcia.

5. Ideile celor care guvernează sînt albine flămînde care nu polenizează decît florile din grădinile celor avuţi.

6. Oamenii suferă cînd guvernul duce poporul pe un tărîm necunoscut şi-l obligă să trăiască după matricea secolului următor.

7. Cînd un guvern începe să fure, bogăţiile ţării trebuie înarmate.

8. Cetăţenii se transformă în ostaşi dacă îi obligi să renunţe la tradiţiile seculare.

9. Iubirea oamenilor trebuie să fie averea guvernanţilor.

1o.Guvernul nu poate să fie sănătos cînd îi dă poporului ciuperci otrăvite.

11.Cînd idealurile se hotărăsc să vină mai aproape înseamnă că cei de la putere le-au eliberat din sclavie.

12.Şi guvernarea are o intersecţie, dar dacă nimeni nu pune semne de circulaţie poporul nu ştie încotro să meargă.

13Cînd simt picioarele reci ştiu că guvernul a emis o ordonanţă prin care înţelepciunea să fie trimisă în exil.

14.Cînd guvernul este stăpînit de patimi înseamnă că şi-a pierdut busola, ce indica viitorul, la jocul de cărţi.

15.Dacă statuile unei naţiuni ar vorbi sînt sigur că guvernul ar îngenunchia şi ar cere iertare poporului.

16.Nici un guvern nu a devenit o orchestră care să cînte poporului  fără greşeală.

17.Cînd vin la guvernare toţi spun că vor construi o Arcă în care să încapă toate idealurile, iar la sfîrşit ne trezim cu o bărcuţă firavă în mijlocul unui lac secat.

sâmbătă, 9 iunie 2012

Caligrafii

În zori am găsit scris în iarbă un sms. Cred că în momentul cînd noaptea se retrăgea a lăsat aceste dîre magice sub forma unor litere. E posibil ca stelele să facă contrabandă cu visele noastre şi din neatenţie au trecut frontiera şi au lăsat aceste urme. Poate Venus s-a întors de la iubuţii săi şi a scăpat convingerile în grădina mea. Apropiaţi-vă, de aceste caligrafii.


Există în cuvinte un nesfîrşit viitor
aici, îţi poţi ridica fruntea
pînă la cea mai neaşteptată apropiere de tine,
aici, e îngăduit să strigi şi să aştepţi,
e atît spaţiu
copii gîngurind se aud venind spre patrie.


Curat vîntul intă în lanuri
frăgezind aerul,
ierburile te îndrumă în apa zorilor
mătasea aceea aurie
ce acoperă munţii şi rîurile
e speranţa noastră
sprintenă stare a inimii
în care lumina rămîne cu ochii deschişi
e mai greu cînd prin cuvintele tale
a trecut un poem şi le-a luat aripile
trebuie să fii pasăre...
e mai greu noaptea cînd copiii lumii dorm
şi tu trebuie să rememorezi soarele.

vineri, 8 iunie 2012

Debutantul

Mi-ar fi plăcut să fiu pictor. Într-o pensulă poţi ţine depozitat soarele, în alta o orchestră profesională care la o comandă vegetală poate aprinde toţi macii de pe marginea lanului de grîu.
În culorile unui pictor dorm toate formele pe care ni le putem imagina cînd dimineaţa pozează sexi acompaniată de un cor de greieri. Mai important decît atît, pictorul poate reface figurile unui timp dispărut, poate însufleţi familii regale dispărute, împăraţi ce deschideau biblia cu sabia, opere pe care nici un aparat de fotografiat nu are hărnicia şi priceperea de a le zugrăvi.
Dacă aş fi fost înzestrat cu acest har, nu aş fi pictat marile palate din Babilon, nici cîmpiile fecunde ale artei la care trebuie să fluieri să se dea din faţa ploii. Nu, mi-aş fi luat şevaletul, ambalat într-o foiţă subţire asemănătoare unui suspin de adolescentă, cu cîteva flori în buzunarul de la piept să lumineze dacă se înnorează sau vine să vorbească cu mine vreun negru din Africa şi m-aş aşeza în faţa sediului partidului ce ne-a condus în ultimii patru ani. Aş echilibra lumina pe aripile unei albine şi aş aştepta să vină modelele.
Eu, de altfel, vreau să surprind pe pînză misterul pe care damele acestui partid îl au de au reuşit să ţină pe umerii lor fragezi şi rotunzi trupul vlăguit de hoţi şi hoaţe al statului, misiune grea, istovitoare, asemănătoare caznelor lui Sisif.
Bănuiesc reliefurile lor apetisante deasupra cărora se rotesc fulgere orbitoare. Sînt pline de documentări savante şi le fac foarte puternice. Selecţia naturală la acest partid, a făcut să reunească dintr-o diversitate galactică cel mai bun material uman şi să îl pună în aceste cadîne care au urcat toate treptele sociale.
Nu puteau să aibă un asemenea succes, în expansiune continuă, decît dacă sfîrcurile lor au puterea de a hipnotiza pe cei din jur. Nu ar fi putut să se caţere pe cele mai impunătoare fotolii, decît dacă peisajul dintre buzele lor nu ar invita la călătorii palpitante turişti politici decidenţi. Ciorapii negri cu dantele brodate
 ce le acoperă picioarele, asemeni unei furtuni  rotunde, cred că au fost cumpăraţi de la magazinul în care mai poţi găsi ţesături pe care le mai au şi muzele plăcerii. Bichinii atît de mici cît a mai rămas din civilizaţia aztecă, cred că ştiu o limbă ce nu poate fi înţeleasă decît de cei predestinaţi să numere diamante în casa puterii.
Aceste femei rămîn o enigmă în alegoria noastră românească.
Nu a mai ieşit nimeni din sediul partidului cînd m-au văzut cu pensulele în mînă. N-am avut noroc nici  pe  această stradă a închipuirii
Debutul ca pictor cred că o să-l fac cînd se întoarce Paul Gauguin din Tahiti.

miercuri, 6 iunie 2012

Poziţii

Partidele sînt nişte organisme neconturate şi secretele lor încă nu au fost descoperite. Ce ştim sigur despre ele? Nu se îmbolnăvesc de cancer, nu fac accidente cerebrale şi nu fac boli de piele.
Mănîncă o data la patru ani, se hrănesc numai cu pîinea democraţiei ascunsă în voturi. Culoarea politică nu este ereditară. Membrii partidelor, pot fi azi ucenicii unei ideologii, mîine pot bate cuişoare în tălpile sleite ale altor ideologii. Acrobaţiile lor discursive te fac să devii cel mai ascultător martor. Uitîndu-se în ochii tăi, fară să vrei, te fac martorul regenerării lui politice, te fac martor la crezurile lui suculente, a maladiilor pline de dexterităţi genetice, a risipirii eşecurilor de pînă acum. Deşi partidele nu au fost cercetate ştiinţific sau prea mulţi care le-au înghesuit în definiţii bizare, bănuim că noaptea se îmbracă în pijamale postdecembriste, iar papucii, chiar dacă au o stare de pasivitate, pot deveni un reper istoric. Bănuim că patul este o indulgenţă totală se culcă cu antologia portretelor liberale în braţe şi după cîteva sforăituri marxiste se scoală cu cearcăne social-democrate, cum a făcut PDL-ul.
Visele lor sînt populate cu universităţi celebre unde dragostea de oameni a primit Magna Cum Laude. Numai aşa îmi explic prezenţa cordială a partidelor în aula în care se vorbeşte de sărăcie, de furt, de impostură.
Fără s-o mai lungesc, cred că politologilor le-a scăpat esenţa, anume, poziţia faţă de naţiune.
Se cunosc mai multe poziţii în care poporul e la cheremul partidelor.
Prima poziţie e cea a misionarului. Naţiunea sătulă de necazuri stă pe spate, iar partidul de la guvernare deasupra ei. E o logică a mişcări simplă în care naţiunea nu prea mai are spaţiu de manevră. Este o zbatere surdă, nu-şi găseşte consolarea decît strivind între pleoape imaginea de deasupra ei. Curios că din această pledoarie politică oamenii rămîn cu aceleaşi neîmpliniri şi acelaşi gust amar inepuizabil.
Poziţia asediului, a doua stare de chin şi hărţuire, o pot descrie astfel: partidul stă lungit într-o aroganţă exuberantă, iar naţiunea, sătulă de atîtea măguliri şi teorii mistificatoare, stă cu spatele, într-o complicitate tipic comunistă.Şi aici naţiunea rămăne transpirată, înfometată şi cu convingerea că deocamdată nu poate avea o soartă mai bună.
Îndîrjită de atîtea experienţe eşuate, naţiunea se hotăreşte să impună ea poziţia dominantă şi să caute plăceri strivind sub ea trupul partidului, punînd în practică grafica rafinată numită Andromaca. Aici naţiunea îşi prelungeşte curiozitatea, comandă regulile, inventează religii şi porunci în speranţa  că a venit momentul adevărului şi galaxia ei de fascinaţie va cuprinde în curînd frumuseţea neştiută a bunăstării. Restul e o realitate docilă pe care vrea s-o uite cît mai curînd.
După ce istovesc naţiunea, patru ani, aceasta rămîne marcată de melancolii, de răni nevindecabile, la alegeri o invită ca pe o debutantă să privească împreună răsăritul. Drama este că naţiunea repetă aceste poziţii, din patru în patru ani, fără să se poată apăra, crezînd că după o nouă experienţă va reuşi să scoată diavolul din suferinţele ei.
Speranţa poporului mereu înseninează cerul profund.

marți, 5 iunie 2012

Tatuaje

Am fost la un salon din oraş să-mi fac un tatuaj. Cu ani în urmă,domnul acela ce semăna cu Platon, îmi desenase pe frunte primăvara. Încercase de mai multe ori să-mi copieze pe braţe trecerea anotimpurilor, dar niciodată nu a putut să surprindă ora la care păsările migrau din trupul meu. Acum, vreau să-mi deseneze pe umeri clipa în care idealurile mele se transformă în stele, ne mai avînd vitamine să ajungă la maturitate.Iată, ce a scris:


Cînd tu te apropii
păsările se aprind
fluturii rup dimineaţa
şi o risipesc în izvoare,
aerul rămîne fără voce
florile pornesc baroce,
caii fanteziei 
se aud venind,
iar eu, mai mă pot apăra
doar visînd.


Cred că şi pe el l-a înnebunit muzica aceasta necunoscută a trecerii anilor. I-am spus, că o să merg la Tribunalul Inocenţei din insula Creta şi o să-l dau în judecată. Vreau să-l condamne la o sută de ani de tinereţe.

luni, 4 iunie 2012

Afişe

Fiecare partid îşi caută lucrurile sfinte să le arate în campaniile electorale. Ţinînd cont că PDL-ul are numai cinci anişori şi încă mai suge la mămica lui în acest miraj politic, ţîţele nesiliconate, ar trebui să fie siglă, dar şi altarele sfinte unde pasiunea şi ambiţia alegătorilor găsesc loc de pelerinaj.
Să înaintăm pe filonul fanteziei şi să ne întrebăm cum ar întîmpina cetăţenii un afiş electoral imens, cît un bloc cu ţîţele unei femei ca două planete albe , rotunde ca două metodologii ale intimităţii, ca două primejdii plăcute pînă la comestibil? Această imagine ar umple pînă la refuz ştiinţa propagandei elactorale. 

Fară să ştim dacă sînt ţîţele Pamelei Anderson, ţîţele lui Beyonce sau ale vreunei vedete autohtone, am înţelege mai bine logaritmii societăţii, iar tevatura alegerilor ar avea şi o logică estetică. Am descoperi şi nişte texte poetice scrise mic şi rotund sub forma sfîrcurilor.
PDL-ul ar fi în mare avantaj.
Unu, pentru că partidul într-o apoteoză naturală are rezerve nebănuite în materie. Faptul că majoritatea posturilor importante din ministere şi agenţii au fost ocupate de femei pot face afişe pe provincii, afişe cu ţîţe moldoveneşti, afişe cu ţîţe ardeleneşti, afişe cu ţîţe din regat.


Doi, au fost multe primăriţe în mandatul trecut şi pot face afişe cu ţîţe comunale, afişe cu ţîţe orăşeneşti şi afişe cu ţîţe municipale. Ar fi o invitaţie politică cu rază de acţiune naţională.
Trei, pentru că prin dregătorii s-au perindat fel de fel de femei în ideea de a igieniza culoarele învechite şi prăfuite ale statului afişele, pot fi cu ţîţe de adolescente, cu ţîţe de tinere şi ţîţe provenind din familiile politicienilor, de fapt cele mai numeroase.


Patru, citind din tratatul gîndirii feminine a PDL-ului scris cu imprecizie pentru că n-au mai avut hîrtie de scris şi au scris şi pe cearşafuri afişele mai pot fi , afişe cu ţîţe cronologice (adică în ordinea în care s-au înscris în partid), afişe cu ţîţe aleatoare (adică după modul cum au fost numite în funcţii) şi afişe cu ţîţe impuse (de la Cotroceni, de la SRI).
Dreptatea lor, a ţîţelor e una divină, dar şi îmbietoare şi pentru că le putem compara cu două clepsidre aş putea spune, că laptele nu mai este aşa de alb, politica a reuşit să-l modifice.
Sînt echidistant faţă de partide,  nu vreau să mă compar cu justiţia sau poliţia şi cu atît mai mult cu biserica, dar îmi doresc aceste afişe. Vreau să văd cum se umple sărăcia de hormoni şi bunăstarea de vigoare după alegerile de duminica.
Categoric, am fi martorii unui fascinant spectacol ce ar scoate poporul din toropeală.

duminică, 3 iunie 2012

La Fontaine

Cînd eram mai tînăr credeam că pădurea va cuceri oraşul. Ca o impoliteţe ar fi venit şi cu lupii, mistreţii, căprioarele. Ar fi adus şi păsările care ştiu să interpreteze cel mai bine notele scrise pe portativul prospeţimii.
Mă aşteptam ca pădurea împreună cu tufişurile vaporoase să pătrundă pe străzi, pe alei şi respectos să ceară voie locatarilor să producă răcoare şi linişte, iar gîngăniile ce ne-au îndulcit copilăria, să arhiveze înfrîngerile ce se ascund după ferestre.
Nu a fost aşa cum credeam eu, întîlnind în cale sute de vereştoy, pădurea s-a retras pas cu pas. Spiritul ei de conservare secular a dat drumul pendulei tăcerii, aşteptînd să vină vremuri mai bune. Acum e vecina bolnavă a oraşului.
Animalele n-au mai ştiut să se întoarcă. Au rămas în oraş pînă s-au prăpădit. Dar, cît au întîrziat printre case şi blocuri, oamenii ,vrînd să înţeleagă arborele lor genealogic, s-au contaminat de apucăturile lor. Ca într-un tablou medieval, cînd pictorul mută genele din degetele lui în degetele eroului de pe pînză, tot aşa şi caracteristicile animalelor, au desenat în ADN-ul bărbaţilor şi femeilor, hărţi dăunătoare. Cele mai multe alegorii, o parte dintre oamenii şi le-au însuşit de la porcii mistreţi şi vulpoi.
Un bărbat cu ADN-ul contaminat de mistreţi îl citeşti de departe. E un hibrid cu morbul guiţatului, în viaţa publică dă reprezentaţii anoste şi aproximative. Ne avînd organ de producere a bunului-simţ nu are nevoie de ipoteze preliminare pentru a pica în derizoriu. Aceşti indivizi ascund în ei deformări ridicole, munţi de imaginaţii triviale, comunităţi de idei imbecile.
De la vulpoi au învăţat mitologia furatului, măsluirea adevărului, şiretenia de a intra în casa unde e depozitat banul public. S-au transmis toate monstruozităţile care nu îmbătrînesc niciodată, toate simbolurile seminţiei.
Acum oraşul e sărac, dezumanizat, stă aţipit sub frunzişul otrăvitor al acestui început de capitalism. Nu mai are rafinării, fabrici, pornirile animalice din unii au cîştigat. E un moşneag cu cerul acoperit de necazuri. Are chipul unui trubadur obosit şi însetat. Mi-e dor de un tînăr La Fontaine.

sâmbătă, 2 iunie 2012

Guvernul din umbră

Această ţară nu a avut niciodată, într-un timp scurt (patru ani cît ţine un mandat), somităţi care prin prestigiul lor să fi fost stăpînii absoluţi  a unor domenii ale cunoaşterii. Ca o discreţie istorică,  marile edificii umane pe care poporul român le-a avut, savanţi, cărturari geniali, nu au fost decît nişte ghizi devotaţi, ce s-au străduit să arate  lumii tezaurul păstrat în inteligenţa românească. Erau cîţiva într-un deceniu, descopereau comori într-un perimetru restrîns, faptele lor deveneau cunoscute după moarte. Dumnezeu, nu a suportat ca zece, cicisprezece minţi luminate să facă parte dintr-un guvern în acelaşi timp. Poate a fost un blestem, ca în nici o guvernare, să nu găsim un mozaic al inteligenţei supreme să scoată poporul acesta din maidanul de bălării.
Mereu, am fost asupriţi de războinicii sărăciei, mereu, am îmbrăcat şi dezbrăcat ideologii noi şi am suferit din cauza imprudenţelor politice. În timp ce  poporul  traversa veacurile, am avut dorinţe comode, colaborarea noastră în a impune în lume o mentalitate dominantă, a fost duplicitară şi a luminat ca un tăciune.Raţiunea de a nu fi în rîndul celor bogaţi şi puternici a fost o aventură constantă, nu ne-am simţit bine să intrăm  pe scările principale ale istoriei, nu ne-am simţit măreţi să-l aşteptăm pe Dumnezeu în holul de onoare.Dar nu noi, locatarii efemeri a unor vremuri, sîntem vinovaţi. Răspunzători au fost şi sînt cei ce au condus sau conduc destinele României. N-am să-i înţeleg niciodată pe cei care au ajuns miniştri şi nu au inventariat mai întîi conceptele înaintaşilor pe durata unui secol. Să facă o lectură friguroasă înainte de a intra în pîine, cum au gîndit ei sectorial propăşirea neamului, cu ce teorii ştiinţifice au vrut să înfrumuseţeze generaţiile următoare. Mai repede cred că atunci cînd s-au văzut în scaunul ministerial, într-o meditaţie balcanică şi-au îmbogăţit familiile, rudele, le-a arătat secretarelor sublimul astral de dincolo de şliţ, apoi într-o rînduială pămîntească şi-a lipit poza pe zidul ministerului.
Eu, am fost şeful paznicilor  la o mare fabrică de sonde. Am citit toate rapoartele înaintaşilor mei şi nu eram  măcar secretar de stat. Aşa am învăţat cum se fură, în ce buzunare  puneau piuliţele,ce argumente aveau furăcioşii cînd îi prindeau cu ţeavile de inox pe craci pantalonilor. Femeile furau fire de cupru încolăcindu-le pe sub ţîţe. Tehnica era următoarea, cele care nu aveau sînii fleşcăiţi, mergeau la control, îşi făceau sutiene din sîrma de cupru sau din foile subţiri de staniol.
Revenind, dacă într-un scenariu absurd cineva m-ar ruga să propun un guvern făcînd apel la istorie, iată ce aş propune:
Prim-ministru                                                            Mihail Kogălniceanu     1817-1891
Vice prim-ministru                                                    Ionel I. C. Brătianu       1864-1927
Ministrul Învăţămîntului                                              Spiru Haret                   1851-1912
Ministrul Sănătăţii                                                      C. I. Parhon                  1874-1969
Ministrul Industriei                                                     Anghel Saligny              1854-1925
Ministru de Externe                                                   Nicolae Titulescu           1882-1941
Ministrul Finanţelor                                                    Virgil Madgearu             1887-1940
Ministrul de Interne                                                     Constantin Argetoianu   1871-1952
Ministrul Justiţiei                                                          Istrate Micescu             1881-1951
Cabinetul Ponta trebuie să fie atent, aceste somităţi îl urmăresc permanent de acolo din ceruri.
Dacă mi-ar fi îngăduit să numesc şi preşedintele, m-aş inspira din Eminescu şi l-aş numi pe Vlad Ţepeş.

vineri, 1 iunie 2012

Cina

În ultimul timp primesc tot mai multe sms-uri. O fi din cauza primăverii care a venit cu o nouă teorie energetică, punînd sub fiecare fir de iarbă cîteva picături din misterul cosmic. O fi din cauză emoţiilor stîrnite de travaliul academic al speranţei din copaci, e vremea cînd se nasc cercurile lor gînditoare. O fi din cauză eşecurilor mele care asemenea unor păduri submarine, caută lumina pentru a se hrăni. Le prelucrez după scheme metafizice şi le servesc îngerilor la cină.



Te rog să nu te îngrijoreze
zorii dintre ramuri-
e felul tău de a veni spre mine;
urmele lăsate în nisip
e îngrijorarea albă
a iubirii noastre,


Dimineaţa e vina ta,
pentru că dezbraci aerul
de perspective şi iluzii,
lumina e vina ta,
pentru că ne ajută să ne regăsim
în focul nesupus şi ireal.


Înfrîngerile albastre
să nu te îngrijoreze,
vom ajunge la locurile sfinte
vom ajunge în tinere livezi
am să te rog să nu te îngrijorezi
că  te întorci cu mine în aceste cuvinte.


Nu vă ascund că îmi place să fiu deranjat de astfel de sms.uri, mă simt ca un participant activ la zgomotul lumii.