luni, 31 decembrie 2012

Urări de ANUL NOU

Vorbeşte cu mama  ta, ca să te nască iar
Poate aşa, vei moşteni o casă de cleştar,
Vreun rîu, vreo stea sau o emoţie cu bar
Să ai cu ce plăti s-ajungi parlamentar.


Să-ţi iei servici la circa de tras sfori
Pentru a proteja şoseaua de ninsori,
La transporturi să fii un şef amabil şi atent
Autostrăzile să se lungească cît mai lent,
Dacă ai lipit afişe, să te-angajezi, chiar la guvern
Să fii salariat cu influienţă şi etern
Să protejezi evaziunea aşezată-n pantă
Sărăcia s-o împrăştii prin oraş din basculantă.


Cu fetele să nu devii birjar, să fii heterodox
Din iubirea lor să faci rezerve mari de cocs,
Să îţi deschizi un magazin de vise
Şi un Muzeu Naţional de fise
Să poţi intra în casa cu parfum
Şi viitorului să îi araţi un drum,
Să termini academia de furat 
Altfel, vei fi sancţionat cu-n bancomat,
Sănătatea, bucuria să-ţi fie musafiri
Pînă la vară să funcţionezi cu trandafiri
Să ai idei fără crampoane, dragoste şi bani
La anul şi LA MULŢI ANI!



Un anunţ important


Pentru că am avut toate meseriile din lume, mai puţin cea de actor, vă anunţ, că în preajma Anului Nou se întîmplă lucruri inexplicabile. Scade dramatic numărul nevestelor,transformînd lingurile şi celălalte tacîmuri în jucării sexuale. Fustele pot fi ridicate şi de vînt cînd sînt pe sîrmă, apoi bărbaţii, nu ştiu să dea exemple de simetrie copiilor, decît sînii sau fesele lui Kim Kardashian. Dacă îi rogi să scrie o vedere cuiva, cu prilejul revelionului, scrisul este destrăbălat, literele miros a vin şi o ştapilează cu o bucată de pîine să miroasă a lan de grîu.
Ca să nu se producă o blocadă electromagnetică în oameni, înainte ca anul să-şi schimbe identitatea, trebuie să ne transformăm visele în parapante să poată pluti peste lumea nouă ce ne aşteaptă cu o bucurie subtilă.
Îmi îngădui să vă informez, că toate trenurile sînt pline cu poeţi plecaţi să se aprovizioneze cu hîrtie şi vin, nici vulturii nu mai iau pe nimeni la bord, decît pe cei care cred că optimismul, nu este un obicei sălbatic şi nici pe cei care au nevoie de martori ca să spună adevărul. Păsările nu mai beau apă, decît fiartă şi răcită ca microbii să nu le deturneze zborul, cîinii vor să fie fotografiaţi lîngă bradul împodobit să demonstreze că s-au vindecat de prostată. Pentru că inimile nu mai fac faţă atîtor urări şi iubirea are gust proaspăt, celulele bărbaţilor se cristalizează mult mai repede, cerînd o repartiţie mai mare de sînge şi zîmbete. Ţăranii în loc să dea fînul vitelor se culcă în el să-şi piardă verighetele, cuvintele se înghesuie în lumuzinele de lux ale politicienilor, fiindu-le mult mai uşor să mintă, regina de pe tabla de şah îşi dă sutienul jos, aşteptînd să fie dată mat. Se produc pagube imense cu ocazia schimbului de daruri, oraşul colaborează cu beţivii şi ţine blocurile nemişcate, iar femeile relansate de saloanele de înfrumuseţare devin excitanţi ai imaginaţiei.
Atenţie sporită trebuie avută la aruncătorii de potcoave. Ca să arate celorlalţi cît sînt de fericiţi oamenii, cu potcoavele găsite prin praf şi tangouri, zvîrlă unii în alţii, făcînd loc norocului să intre în noul an. Aveţi grijă, vreun îndrăgostit să nu arunce potcoavele cu cai cu tot.

Pentru că spaţiul dintre ani este aşa de îngust, ca să trec în cealaltă parte, mi-am făcut o menghină din trandafiri şi m-am supţiat atît de mult că nu mai este nici o problemă să intru între coapsele unei femei fără să-i mai deranjez cămaşa de noapte.

sâmbătă, 29 decembrie 2012

Cuvinte neinteligente despre inteligenţa timpului

Anul acesta mi s-a părut că a avut comportamentul unui bărbat dezorientat care nu ştie ce să facă, să se întoarcă la fosta soţie ce are ridurile trecute în cartea de identitate sau la amantă a cărei singură virtute este să conceapă gemeni din sfert în sfert de oră. Deşi poporul avea pojar cele trei echipe guvernamentale în postura savanţi ai puterii au încercat cîte un transplant de inimă de era să nu îşi mai revină, nici la clinica de terapie intensivă de la Bruxelles. În afară de ţipete venite dintr-un alt veac şi un comunicat de presă prin care ni se aducea la cunoştinţă că ţara suferă de tahicardie din cauza pojarului latin netratat la timp, nu s-a întîmplat nimic deosebit. Singura formă de fericire recomandată a fost o plimbare cu o  corabie cu pînze kafkiene pe un lac plin cu zeamă de varză.
Eu dacă aş fi la putere aş interzice prin lege sfîrşitul de an, asfinţiturile din speranţe, existenţa părului pe picioare la femei şi continuarea fără profesor al programului nuclear al iubirii. Bine că nu sînt, că atunci cînd am fost, singura mea preocupare era să montez o stea pe un catarg în curtea cantinei sociale unde mîncau poeţii şi cei ce nu mai credeau în capacitatea viitorului de produce minuni.
Degeaba ne ascundem sub unghii, dorinţele neexprimate, improvizaţiile toleranţei, gîndurile ce fac din trupurile noastre tornade ale iubirii, timpul este cel mai ineteligent nazist pe care l-am cunoscut, în fiecare zi îmi bagă cîteva vise la gazare. Pare un animal preistoric cu digestie lentă.
Timpul are şi apucături curioase: ne împăiază zîmbetele, idealurile, tinereţea şi le duce în camera unde dorm părinţi. Inima aşteptă în anticameră să-i vină rîndul. Am vrut să înrămez ziua în care o doamnă mi-a furat mîinile şi s-a înfăşurat în ele, dar a venit poliţia ce dirijează lumina printre planete şi mi-a spus că acest lucru este un delict major, nimic de pe pămînt nu poate deveni cer. I-am mulţumit mamei că nu mi-a scris în gene că voi muri anul acesta şi am plecat la revelion să împrimăvărez lumea.

vineri, 28 decembrie 2012

Un bărbat care se salută pe sine la sfîrşit de an

Acest plop spînzurat în azur
poate fi semnul
unde speranţele noastre
se despart de pămînt,
poate fi neştiutul nostru simţ
cu care pipăim zborul
şi dimineaţa,
cu care ascultăm
vocile ascunse
în mănăstirile de lemn.



Vîsla această ruptă lîngă ţărm
poate fi un strigăt, 
un ultim salut
către o pasăre frumos cîntătoare,
poate fi o provincie
decupată din sînge,
poate fi spaima din ape
ce îmi tulbură înfăţişarea,
poate fi pedeapsa inutilă
de a iubi şi a închide festrele sparte.

joi, 27 decembrie 2012

Spălătoria pentru vise

Am sunat la 112 să vină ambulanţa, pompierii, cine trebuie că anul 2012 este pe moarte. Să-i facă un tratament cu antibiotice. Are febră atît de mare că s-au uscat rufele de pe sîrmă în cinci minute. Tuşeşte de mama focului şi nu are batistă că a pierdut-o odată cu frunzele. Nu mai are putere nici să întoarcă ceasurile şi-mi lasă  o umbră uşoară în corp asemănătoare cercurilor din copaci. Nici halatul de pe mine nu se simte bine că se sfîrşeşte anul. Trebuie să-i mai adauge şi lui poliţia o cusătură la guler echivalentul celor douăsprezece luni trecute neobservate ca nişte ştiri de ziar.


Medicii au folosit diverse combinaţii de polen cu îmbrăţişări, zboruri părăsite ţinute în miere, dar nu au avut nici un rezultat pozitiv. Şeful lor a concluzionat; este pe ducă nu îl mai poate salva nimeni. Am condus salvatorii pînă la poartă unde foarte nervoasă mă aştepta de ceva timp tanti Agapia, femeia de servici de la primărie.
Femeia aceasta era atît de întristată de politică că dacă nu minţea zilnic de cîteva ori îi creştea tensiunea. Spre exemplu, spunea că are atît de multe cărţi acasă că nu mai are unde dormi şi s-a mutat pe hol sau că ea are aşa de puţine defecte că dacă a-i băga-o într-un butoi plin cu apa nu ar curge pe jos nici o picătură. După tirania cu care îşi etala ridurile erai tentat să crezi că doamna Agapia nu a mai avut un orgasm de la desfiinţarea Tratatului de la Varşovia. Părea o poştăriţă obosită care pune timbre pe faţa nopţilor ca acestea să nu încurce adresele destinatarilor.


-Spune, coană mare, ce doreşti?
-Faci parte din colectivul de primire al Anului Nou. S-a votat în consiliul local.
Pînă acum nu îmi planificasem şi frustările. Pentru mine un an nou este un spaţiu imens ce trebuie umplut cu sentimente, imagini, iubire. Este un gol pe care nu îl poţi folosi decît ca o spălătorie pentru vise.
Nu am încotro, chiar dacă nu avem o economie stabilă mă duc să mă asigur că intră în localitatea noastră fără nici o umbră.

miercuri, 26 decembrie 2012

După Crăciun

Pe o pancartă mare cît toate zilele am scris "Aici se află îngropat visul meu, cu documente cu tot, prin care am cerut lui Moş Crăciun să-mi aducă o femeie care funcţionează pe bază de telecomandă". În afară de o pereche de şlapi ce miroseau a pelicani şi o foarfecă de tăiat anotimpurile împachetate în ziar, nu am primit nimic. Aveam nevoie şi de un manual să învăţ mecanica destinului, de o cheie de la cufărul cu zile netrăite, de o periuţă de dinţi pentru amintiri. Poate la anul o să am mai mult noroc.
Poporul a intrat în panică pentru că s-au terminat sarmalele, ziarele cu locuri de muncă disponibule s-au vîndut la jumătate de preţ, iar anul 2012 care e patul de moarte versifică constelaţii neştiute. Nici eu nu am reuşit să ştampilez toţi fulgii de nea şi anumite ţări vecine revendică dreptul de proprietate asupra lor. Oamenii s-au trezit mahmuri şi au declarat război brazilor împodobiţi pentru că seamănă prea mult cu bărbaţii frumoşi din basme. Am primit şi un mail de la o doamnă, ce umlă în poşetă cu o căpşună şi care poate paraliza stelele cu privirea, că s-a decretat vreme de cod galben pentru buzunare, anul viitor, mărindu-se preţul curentului electric, al ridicării fustelor precum şi contravaloarea biletelor de lift pentru cei ce vor să se iubească pe verticală.
Guvernul şi-a scris programul de guvernare pe melci, preşedintele a plecat în munţi să ne aducă fericiri ascuţite, cerşetorii sînt aplaudaţi că s-au deghizat în cetăţeni onorabili, cine intră în dormitor este amendat, cuvintele s-au crăcănat că au stat prea mult pe sănii, iar festivalul mersului tău prin cartier a fost amînat pînă la anul. Am făcut întindere musculară aşteptînd să-ţi modifici cîmpul magnetic din trup şi să vii la mine acasă să-ţi dau premiul Oscar pentru arta cu care te dezbraci.
După Crăciun, ca să fiu sigur că nu o să mai visez, o să mă duc să-mi cumpăr un buldozer să împing speranţa din sîngele meu pe străzi.

luni, 24 decembrie 2012

Puterea Crăciunului


Niciodată nu îmi numerotez sau ierarhizez sărbătorile, dar Crăciunul  este nerăbdarea celestă de a deveni luminoşi, bucuria ce dă inimii o stare de zbor. Timpul se suspendă pentru cîteva zile, iubirea ne dă  o senzaţie de prospeţime, gîndurile sînt întrebuinţate la pornirea fabricii de vise, iar colindele dau o  imaterialitate pură lumii întregi. Uităm zicerea creatorului anonim "Lilioară, trandafir/Omu-n viaţă-i musafir" şi oferim Domnului trupul nostru să intre în el.


                         Tuturor românilor CRĂCIUN FERICIT!

duminică, 23 decembrie 2012

Pudriera cu iluzii




  • Visul este vitejia minţii de a gîndi în somn cînd sîntem trezi.

  • Visul este locuinţa construită fără autorizaţie a evenimentelor nepetrecute.

  • Visul este o bicicletă cu roţi de zăpadă ce te plimbă prin lume ca să vezi creaţiile virtuale inventate de neîmpliniri.

  • În vis, toate legile fiind abrogate, ne permitem să avem viziuni perverse.

  • Visul este o formă de libertate fără semafoare care ne indică uşa secretă a idealurilor.



  • Unii au obiecţii faţă de anvergura aripilor viselor noastre şi prima pornire pe care o avem este să luăm o foarfecă şi tăiem părţile care eliberează zborul.

  • Unele vise se consideră atît de vinovate că stîrnesc în jur un pic de haos de ne dorim să trăim veşnic.

  • Visul lucrează cu ingeniozitate la prelucrarea viitorului să nu devină un admirator al celor învinşi.

  • Puţini vorbesc despre visele lor să nu defecteze instalaţia care le ţine calde.

  • Uneori visele devin supraponderale şi le este ruşine să mai iasă în public.

  • Visele ne fac simţurile atît de pufoase, încît dorim să le rămînem prizonieri  toată viaţa.

  • Cei ce vor să-şi pună visele în practică de multe ori produc revoluţii.

sâmbătă, 22 decembrie 2012

Dialoguri imaginare


  • Sînt atîtea feluri de bucurii cîţi oameni trăiesc pe pămînt.

  • Bucuria nu poate fi sechestrată în interiorul fiinţei că nu are aer suficient pentru a respira.

  • Bucuriile cresc odată cu noi, în copilărie avem bucurii mici, la maturitate devin diplomatice.

  • Bucuria este partea de propoziţie care pentru a-şi transmite mesajul, nu foloseşte cuvinte.

  • Bucuria îşi scrie primul surîs cînd emoţia a atins în celule sublimul.

  • Bucuria nu se moşteneşte apare spontan ca o pasăre plină de energie.

  • Bucuria este sănătatea speranţei.

  • Bucuria este zgomotul pe care îl produce inima.

  • Bucuria este sora succesului ce lucrează în fabrica de produs sinceritate.

  • Bucuria nu poate imita tîlharul care îşi fură din propriile buzunare.

  • Bucuria nu are travaliu şi nu are o existenţă mai lungă ca o intoleranţă.

vineri, 21 decembrie 2012

În căutarea inocenţei

Zăpada are nevoie de cineva pe care să se aşeze să arate că nu este provizorie. Pentru fiecare fulg de nea făceam cîte un nod la batistă să nu le uit numărul. Terminasem toate batistele, trecusem la cerşafuri şi nu vă mai divulg finalul că ajunsesem să-mi înnod şi cuvintele. Strigam la cei din jur să nu se mai mişte că uit unde am ajuns cu număratul, dar nu mă pot întrista la comandă şi nici nu am pretenţie la oameni să nu deranjeze zăpada pentru că ei deranjează şi motopompele cu care extrag extazul din surîsul femeilor. Atît îmi trebuie să ies vreun fulg de zăpadă lipsă că primăria mă pune să plătesc cum de altfel a mai făcut odată, m-a sancţionat cu avertisment că nu l-am salutat pe primar în somn. Îmi era greu să număr fulgii de zăpadă pentru că foarte mulţi concetăţeni visau şi le împrumutau zborul şi atunci croitoreasa mea care îmi cosea de obicei rănile, mi-a zis că ar mai uşor dacă aş înşira fulgii pe o aţă sau aş lua fierul de călcat şi i-aş netezi puţin.
Chiar dacă zăpada m-ar lua cu ea, ce ar fi de vizitat în ceruri? Nu vedeţi că toată lumea vorbeşte de moarte din auzite? Cîte ordonanţe ar trebui să dea guvernul ca să-mi blocheze simţurile să nu mai pot pipăi singurătatea?
Credeţi că acolo sus, nu o să-mi obosească sîngele sau că dragostea nu se scoate la licitaţie? Credeţi că acolo lumea doarme în pat şi nu bîrfeşte, că bordelurile nu au tarife, că viteza luminii face ca poezia să fie vîndută pe alte planete la preţul unei tornade?  Te pomeneşti că dau de vreun diavol care nu stie decît să mărească taxele pe îmbrăţişări şi pe lipsa de idealuri. Nu cred că acolo sus fericirea este în permisie permanentă sau că în moţiunile de cenzură o să găsesc primăvara înghesuită. Nici în ceruri iubirea nu poate trece pe roşu, nu se dă dobîndă cînd apeşi telecomanda pe programul de curcubee. Nici măcar nu există lut să-mi fac privighetori. Amintirile tot în cufere de lemn se ţin.
Aş fi recunoscător dacă deasupra acestei zăpezi, acolo sus, m-aş întîlni cu Moş Crăciun să-i cer copilăria înapoi.

joi, 20 decembrie 2012

Reţetă pentru solitudine

Cînd ninge tot cartierul se retrage într-o propoziţie şi nu vezi acest lucru, decît dacă ai pană la maşină. Zăpada nu suferă să mă vadă tînăr, îmi albeşte părul, îmi abureşte ferestrele să nu văd bine femeile ce trec pe stradă şi pentru că are ceva din somnul de după amiază aţipesc în interiorul cuvintelor. De cîte ori ninge  îmi iau tacîmurile cu mine să nu rămîn înzăpezit pe undeva. Ultima oară am rămas între coapsele unei tinere. De altfel eu din copilărie pînă acum, nu am mai schimbat nici tacîmul, nici numele.

De atîtea ierni celulele mele nu au învăţat nimic, n-au convocat nici măcar un consiliu al iertării. Micşorate de frig celulele mele nu văd ravagiile făcute de iarnă prin balcoane şi prin sufletele noastre. S-au mulţumit ca nişte şcolăriţe gălăgioase să adune în ghiozdane înfrîngeri, îndoieli, contradicţii. Mai nou am auzit că şi vîntul a făcut recurs că nu i s-a făcut şi lui o autostradă şi este obligat să ocolească printre blocuri şi deznădejdi şi pierde foarte mult din viteză.
Cu zăpada sînt într-o relaţie foarte bună, îmi povesteşte ce este pe la polul nord, cum strînge în canistre ceaţă pentru derutat sofisme. La un moment dat mi-a spus cum o ursoaică albă ieşită la pensie care era să moară de foame a luat un împrumut de la CAR-ul zăpezii pentru a-şi cumpăra de crăciun o aripă de focă. Fulgii de zăpadă şoptesc între ei că nu au mai văzut ţări ca a noastră unde se guvernează pentru adîncirea sărăciei, sediul guvernului, fiind într-o galaxie, departe de oameni. 

Zăpada nu poate face răni adevărate. Ştie din ceruri să sugrume sîngele puţin cîte puţin, fără să te doară, fără să urli. O simţim ca pe luntre de mătase trecînd din lacrimă în lacrimă. Zăpada a cunoscut turma de umbre încă de pe vremea lui Napoleon, este ca un dangăt de clopot în care se topesc păsările. Este o bancă de aer unde oamenii îşi ţin economiile de zile. Este un material foarte bun de astupat crăpăturile amintirilor. Ea ne dărîmă podurile dintre ani ca să nu ne mai putem întoarce, ea ne induce ideea că lumea este o presupunere.
Zăpada reprezintă oboseala albă din interiorul nostru ieşită la plimbare prin parcuri. Zăpada este patria fără hotare unde pentru a ne regăsi trebuie să călcăm pe urmele lăsate de stele.

miercuri, 19 decembrie 2012

Peisaj de iarnă

Cînd ninge visurile devin supraponderale, oraşul pare prins într-un ceremonial de adio, materia o ia de la început şi face eforturi să se treacă în tabelul lui Medeleev. Frigul stă ţărăneşte pe acoperişuri cu procura dată de polul nord să îngheţe toate melancoliile şi să transforme lacrimile în rubine. Nu prea miroase a cozonaci pe străzi pentru că guvernul a dat o ordonanţă să mîncăm silenţios, să ne spălăm în şoaptă să nu mai facem din sărăcie brelocuri şi să atîrnăm dezamăgirile ca pe nişte zale că este posibil ca zapada să fie considerată evaziune fiscală, iar săniile nişte întrezăriri ilicite ce nu au ce căuta pe trecerile de pietoni.
Filmez cu memoria cum harta cartierului devine din ce în ce mai incertă, resturile de zbor a unor păsări întîrziate cară cerul de la un nor la altul, nopţile, lungi ca picioarele unor prostituate, ce nu pot dormi, decît în antreul celulelor. Copacii sînt ca nişte bărbaţi ce dorm în picioare pentru că şi-au terminat treaba la bucătărie, dar eu ştiu că mai au de aşteptat pînă le voi spune mugurilor să vină la masă. Femeile par nişte foi albe, aşteptînd să vină cineva şi să-şi scrie gîndurile pe ele, la atîta eternitate adusă de  zăpadă ar accepta şi mîzgălituri. Acum le poţi traversa venele pe ascuns, nu trebuie strînse nici prea tare în braţe că lumina din ele pot fragiliza ferestrele şi riscăm să nu mai avem un ecrane cosmice.
Gesturile noastre sînt festive, ne uităm cu coada ochiului să surprindem vreo vulpe argintie ieşind dintre blocuri, regretele sînt trimise în misiuni diplomatice, ne ferim unii de alţii să nu se audă în noi cîtecele nepămînteşti, dacă vedem vreun rănit de singurătate avem pornirea de a-i face respiraţie gură la gură. Cred că viscolul sperie ceva în oameni şi îi face mai buni, politicienii îşi închid minciunile cu yale, vocile se manifestă ca şi cînd am vorbi cu nişte îngeri, iar dragostea din noi se aprovizionează cu tirurile. Poate ar trebui să ningă tot anul dacă nu ne-ar fi teamă că în amintiri se face igrasie şi speranţele conservate în ciocolată s-ar asfixia, poate ar trebui să dam zăpada mai tare ca să fim mai luminoşi.
Eu mi-am găsit o locuinţă bună în absenţa acestei lumi şi privesc spre cer să se ivească Crăciunul.

marți, 18 decembrie 2012

Orarul de ninsori

Fac parte din comisia de aprobare a ninsorilor şi pentru aceasta am dat drumul colindelor pe străzi, am spălat vîntul cu săpun, textele deochiate le-am ascuns într-un cufăr, cu menghine, cătuşe şi fotografii cu actriţele ieşite la pensie. Ca să stabilesc un orar ştiinţific, cum au guvernele pentru tînguiri, m-am gîndit că nu ar fi rău să-mi consult copilăria. Ea era înnebuintă după zăpadă, în timp ce tata stătea mai mult pe la bodegă eu luam cîte un bulgăre şi-l duceam la psihiatru că se topea la fel de repede ca o iubire. Nu făcea umbre, ne ţinea minte paşii, avea gustul timpului cînd o puneam pe limbă. Am făcut tot efortul să găsesc ce mai rămase din copilăria mea, am întrebat un arheolog ce făcuse cîteva ture de whiski, crezînd că s-o fi ascuns în vreo carieră auriferă, am scotocit printre cuiburile de vrăbii pe unde îşi petrecea timpul, vreau să vă spun că nici nu a avut carte de muncă ca să mai pierd vremea şi pe la arhivele statului. Muncitorii de la fabrica de sănii unde munceau voluntar intrase în şomaj, copiii de azi se dau cu pe ghiaţă cu ajutorul calculatorului. Nimeni nu ştia nimic despre copilăria mea, parcă se pierduse între stele.
Participasem de multe ori la examenul, foarte dificil, pentru postul de om de zăpadă şi ştiam cît de mult trebuie să visezi ca să înceapă să ningă. Eram îngrijorat, pentru că dacă nu stabileam un calendar clar al zăpezii, economia putea fi prinsă în nămeţi şi nu ar mai putea scoate mîinile din buzunare să se alimenteze, căprioarelor, nu puteam să le pun şenile, în locul păsărilor, nu puteam să numesc pe altcineva să salveze înălţimile, folclorului i-ar fi îngheţat izvoarele, iar oamenii politici cu zăpadă în gură, nu ar mai putea vota legi calde. Femeia căreia tocmai i-am citit în celule manifestul iubirii poate vrea să se ducă să se aprovizioneze cu dragoste şi dacă străzile din cartier sînt înzăpezite, rămîne fară zîmbete toată iarna. Dacă vrea să tricoteze fumul de la hornuri să-mi facă mie haine de seară şi nu vede cărarea către steaua polară pe care o are ca model, o să semăn cu o chitanţă mototolită. Din cauza viscolului, poliţiştii vor fluiera păsările cerului că intersecţiile vor deveni decor pentru filmele de aventuri. Nu vom mai avea graniţe şi nu vom şti pe unde să plecăm din noi, nu vom mai putea să ne îndrăgostim în fiecare zi că o să ne pierdem echilibrul, ideile vor deveni casante.
Pînă la urmă am stabilit un orar pentru ninsori. Va ninge, între nouă şi zece dacă vreo inimă este părăsită, între două şi trei dacă nu a încărunţit nimeni să tulbure aerul.Dacă guvernul se apucă să viseze şi să vorbească în metafore va ninge toată ziua şi toată noaptea.

luni, 17 decembrie 2012

Stimate domnule Preşedinte

Pentru că am avut o zi ratată, după ce de dimineaţă la extemporalul pe care l-am dat trandafirilor niciunul nu a luat notă de trecere la politică, vă rog, să mă propuneţi să fac parte din noul guvern, că după cum văd se găseşte blocat în firele de telefon. Să ştiţi că nu mi-a mai crescut părul pe picioare de cînd am visat să devin ministru, nu mai stau pe şezlong să mă bronzez şi să nu mă mai recunoaşteţi, nu mă mai bîlbîi cînd dau sutienele jos şi sînt pe punctul de întineri cu zece ani că mi-am înlocuit toţi nasturii cu unii ecologici.
Vă spun că un prieten de-al meu care a scris o carte, despre curelele de la pantaloni ce pot fi folosite şi la spînzurat în caz de urgenţă, m-a întrebuinţat ca personaj principal, eu sînt cel ce toarnă în fontă cataramele ce nu mai pot fi deschise niciodată, evitînd astfel mii de violuri. Tot eu sînt cel care a opţinut o semi-victorie, salvînd o tînără pe care gerul o prinsese dezbrăcată în pat, perforîndu-l cu bormaşina.
La naştere am avut capul aşa de mare că a trebuit să mă scoată cu macaraua din mama, fără să-mi afecteze materia cenuşie sau ordinea celulelor. Naşterea mea a durat o săptămînă, pînă s-a organizat şantierul, pînă s-a fixat macaraua şi nu am zi de naştere ca subalternii să-mi aducă cadouri. Am rude în toată lumea, toţi cei ce umblă cu paharele după ei, la serviciu, în tramvai, la polul nord sînt neamurile mele.
Dacă îmi daţi postul, prima grijă va fi să înlocuiesc banii că ăştia de acum sînt senili, nu ţin minte nici cît costă o pîine. Voi emite o nouă monedă dintr-un material fricos să le fie teamă să mai doarmă prin buzunarele hoţilor. Pentru creşterea economică voi folosi curenţii de aer din casele celor harnici, inteligenţa delfinilor, mirosul gutuilor. Disperarea oamenilor o voi întrebuinţa la prelucrarea sărăciei, voi confecţiona din ea pietre preţioase şi le voi vinde celor bogaţi. Voi pune bazele unui program naţional ca femeile peste treizeci de ani să fie folosite la încălzitul caloriferelor şi al dimineţilor ce intră iarna în oraş, iar sînii, producători de energie electrică,  voi da dispoziţie să fie conectaţi la sistemul naţional energetic. Am experienţă în munca de conducere, am fost şef de stradă, şeful celor ce-şi ţin ochii aţintiţi către soare. Am mult bun simţ, că nu ar încăpea nici în tot palatul Cotroceni, şi nu o să vă cer să puneţi gărzi de corp şi stămoşilor mei.

duminică, 16 decembrie 2012

Sărbătorile de iarnă sînt tinereţi onorifice

Mi-am scos fierea acum înainte de sărbători, am aranjat clopoţeii la intrare în ţinutul zăpezii şi pentru orişice eventualitate am încropit un garaj pentru sănii, poate trece cineva cu ceva cadouri prin cartier. Am constatat că o femeie se rătăcise prin inima mea, întrebînd pe cei care mai erau pe acolo dacă sînt acasă. Ţinea post, mi-am dat seama după faptul că era îmbrăcată în haine vegetale şi oglinda i se spărsese din cauza lipsei de sex. Nu am întrebat-o pe unde a umblat că oricum mă minţea, putea să înceapă să ningă şi nu eram pregătit să visez. În sfîrşitul acesta de decembrie se repatriază o parte din tinereţea mea, dar nu mă găseşte niciodată acasă. Pentru că nici un om nu este îndeajuns de iubit, nu ştii cu cine te trezeşti la masă. Dacă vine sigurătatea şi-mi bea toate sticlele de vin sau vreo regină care nu a mai avut timp să se culce cu toţi supuşii şi-mi cere la desert valuri marine, de unde să-i aduc că eu nu posed decăt unduirile din pahare, stîrnite de zîmbetele dintr-o fotografie veche.
Oraşul e plin de ghirlande şi luminiţe ca oamenii străzii să-şi poată număra bănuţii şi nimeri crîşma. Bine că s-a electrificat toată ţara că stelele nu mai făceau faţă,bine că oraşul nu mai foloseşte farduri ieftine ca altădată şi cîntecele de sezon nu mai dorm prin pubele. Este frumos. Nu am curajul să calc iarba în parc să nu schimb data solstiţiului de iarnă, înaintez uşor printre pensionari ca printre nişte ramuri pline cu zăpadă, să nu le scutur, tristeţea abandonată de oameni pe asfalt e călcată în picioare, aici lipsesc numai caii ca săruturile dintre contemporanii mei să ia forma ţării.
Ştiind cît de bine se păstrează anotimpurile în alcool, am intrat în vorbă cu un cerşetor ce părea un flacon cu spirt care în locul capacului avea un păr mare şi răvăşit. Ca să-i dezleg vorbele i-am arătat o bancnotă de cincizeci de lei. Palmele i s-au denivelat, ochii lui tociţi se umpluse de pajişti, iar hainele i se oprise din sîngerare. Ce îţi doreşti de crăciun, l-am întrebat la ureche, să nu mă audă primarul care tocmai eradicase sărăcia cu cîteva zile în urmă. Vreau, îmi spune, ca sticlele să semene cu femeile şi să aibă acelaşi număr de găuri, maşinile să se transforme în sarmale, băncile din parc să fie prevăzute cu godine. Dacă există vreo putere să dea iarna mai încet, să-i facă crivăţului o şosea separată, iar cîini să fie trataţi de prostată. Era necăjit că nu l-au primit să voteze pentru că nu are adresă şi buletin, în schimb era mulţumit că nu s-a constituit noul executiv, pentru că el cînd vrea să moară se gîndeşte la guvern.

sâmbătă, 15 decembrie 2012

Cei şapte ani de acasă

Ce caut eu în lumea aceasta unde au trecere, numai bărbaţii cu două şliţuri, unde cele mai multe meserii sînt din categoria celor de a nu da replici, iar femeile, fie ele blonde sau brunete, au împrumutat din ce în ce mai mult statutul păpuşilor gonflabile.
Înainte de a mă naşte am avut promisiuni serioase. Acum am ajuns să conving lumea să nu mai scuipe în aceia care nu şi-au găsit o locuinţă în vreun sonet, mă chinui să-i fac un decolteu larg poeziei poate se găsesc mai mulţi cumpărători, caut unghiul propice să sparg maxilarele sărăciei cu un baros. Acum repar ceasuri cu ajutorul macaralelor că şi ceasurile sînt construite după modelul Casei Poporului, salvez îmbrăţişările din femei cu colaci de salvare, fulgerele şi tunetele le arhivez în coaja unui copac, mă plimb pe străzile din oraş cu vrăbii în buzunar să demonstrez concetăţenilor mei că zborul poate fi îmblînzit. În copilărie, credeam ce scriu cărţile despre viitor, credeam că noaptea este sora fumului, nu onorariul plătit de ţesuturile noastre timpului. Pînă acum cîţiva ani eram convins că fanfarele lumii cîştigă războaiele şi apoi cîntă pe străzi de bucurie, că medicamentele sînt o modă promovată de revistele familie pentru a face aerul mai mlădios şi bucătăriile mai imaginative.
Lumina este prea sedentară şi politicoasă, deşi oamenii poartă eclipsele ca nişte banderole de grevă japoneze. Îmi vine să îngenunchez, să blochez canalele de speranţă cu stabilopozi. Mi s-a stricat bicicleta cu ajutorul căreia căram cutiile cu vopsele şi pensule prin parcuri. Mi s-a defectat clanţa de uşa pe unde nu aveam voie să intru să nu mă întîlnesc cu secerătoarile ce taie razele soarelui. În cartier, nu auzi, decît despre divorţuri, despărţiri, plecări şi că s-au epuizat biletele pentru zîmbete. Degeaba inventez poveşti despre comerţul cu ploi pentru a strînge rîndurile între cei fără umbrele, în zadar trimit spaimele la curăţătorie, indicatorul de circulaţie ne arată clar drumul prin bălării şi moloz. 
Verighetele au ifose, melomanii şi-au făcut propriile graniţe pentru ţara lor imaginară, atlasele nu se mai editează decît sub privirea ţevilor de puşcă, computerele vor un tribunal să le legifereze reproducerea, iar muzica are nevoie de psihiatru. Cînd am văzut că au ieşit cîte doi parlamentari într-un colegiu, nu mi-a fost greu să constat că politicii îi lipsesc cei şapte ani de acasă.

vineri, 14 decembrie 2012

Hala cu sesizări

Am adunat cîţiva trandafiri cu excavatorul să îi pun într-o vază pentru că nu ştiu cine îmi spunea că şi florile fac  lumină şi mă pot ajuta să economisesc curent electric. Vrînd să obişnuiesc propoziţiile cu pămîntul, în ficare zi le spun cum acesta cucereşte milimetru cu milimetru tot ce mişcă în oameni şi se aşează în ei sub formă de riduri. Vorba lui Plotin "vine o vreme cînd ţi-e ruşine de propriul trup". Asta fac în ficare dimineaţă şi ca să nu văd tramvaiul trecînd prin faţa casei cu femeile din viaţa mea stînd cu paharele goale la geam, la ora zece plec la partid că numai după ora zece e voie să-ţi faci nod la cravată fără să fii suspectat că te sinucizi. O  tînără aştepta în faţa departamentului de sesizări. De fapt era o hală, pe vremea comuniştilor aici se depozitau scheletele eroilor muncii socialiste, acum stăteau aruncate peste tot mii de scrisori, într-o statistică făcută de mine, aici erau mai multe scrisori decît la poştă. Fiecare cetăţean trimitea cam cinci nemulţumiri pe lună. Sesizările erau dintre cele mai diverse, de la faptul că anumiţi pensionari ţin aragazul permanent aprins că nu au chibrituri, pînă la faptul că un politician local a cumpărat o provincie întreagă. Unii reclamau că vecinii lor şi-au umplut pernele cu întuneric şi ei, nu mai puteau dormi confortabil, că nu sînt trecuţi în cartea de imobil amanţii care stau cu nevestele pînă vin soţii de la seviciu. Alţii sesizau că membrii cenaclului local îşi ţin muzele pe scara blocului şi miroase a ojă, că preşedintele de asociaţie, nu are performanţe stilistice la întocmirea proceselor verbale, că un înger a intrat într-o noapte în boxele oamenilor şi le-a consumat toate murăturile.
Tînăra nu avea mulţi ani, cam  de cîteva ori lungimea picioarelor ei, iar sînii aveau aceiaşi greutate cu a feselor, părea o beneficiară a tichetelor de masă după cît avea gura de mică. I-am citit scrisoarea, făcînd exerciţii de respiraţie şi fără să mă deshidratez. Reclama că într-o noapte un bărbat îi intrase clandestin în inimă şi îi lăsase un buchet de flori. După cum îl descria era unul dintre aceia care se urcă pe cîte o colină să încheie stelele la nasturi, în capul pixului puneau cîte o sticlă de vin, de doi litri, ca să treacă mai uşor peste conflictele dintre personaje, intra în cîte un sonet, aprindea toate luminile şi nu mai voia să plece dacît dimineaţa cînd poliţia venea să îl evacueze. Am luat-o la mine acasă să vedem cum îl putem alunga. Am servit-o cu un preparat de chilli cu  garnitură din aşchii mici de lemn dulce şi cîteva frunzuliţe de cînepă. I-am făcut cadou o trusă de scule de rotunjit iubirea şi după ce am reuşit să dau foc microcosmosului din celule ei, vagabondul a fugit. Trecusem cu bine şi peste această iluzie.

joi, 13 decembrie 2012

Maşini pentru extras îmbrăţişările din oameni

Dacă anotimpul pe care îl aşteptam, nu venea la timp ceream ajutorul unchiului meu care rezolva problema pe loc, ori dînd toate ceasurile înainte ori învocînd la judecătorie procedura de faliment a echinocţiilor sau solstiţiilor. Dacă nu puteam să mişc steaua polară, puţin mai la nord, să vadă şi cei ce navigau prin lacrimi încotro se îndreaptă, unchiul desfăcea cutia cu păcate şi steaua dădea lumina mai tare să le vadă.
Într-o cafenea pe Magheru, am cunoscut o doamnă care suferea de o maladie nemaiînîlnită, îi rămîneau semne pe corp de la îmbrăţişările bărbaţilor, iar acum la treizeci de ani părea un munte de braţe, de mîini. Sînii i se lăsase a pagubă din cauza zecilor de forme asemănătoare unor ventuze, pe buze avea straturi de săruturi groase de două degete. Se cunoştea că a este o femeie ce stătea mai mult cu spatele la bărbaţi că fesele erau ca o prăvălioară cu foarte mult vad comercial. Pe pulpe am observat şi cîteva degete de femeie şi mă gîndeam că nici iluziile, nu-i sînt străine. I-am spus că am eu un unchi care o poate face bine. M-am prefăcut că îl sun, eu eram unchiul, şi l-am rugat să-mi dea tratamentul prin telefon. Acasă la ea am împachetat-o într-un material, care ţine minte, din cap pînă în picioare, dar pentru că eram grăbit am folosit ghipsul. Am dat drumul la muzică şi la vorbele care produc căldură să se întărească mai repede. A recunoscut şi ea că era un experiment revoluţionar, în acest tratament nu se folosesc cătuşe sau alte metode folosite în sălbăticie. Am spart ghipsul cu un trandafir să nu-i fac răni. În aceste mulaje erau adunate toate amintirile ei, era o antologie a iubirilor ei. Ieşise în relief spaţiul din zîmbetele ei, luptele intime care nu ar putea fi fotografiate niciodată, acrobaţiile făcute la trapezul imaginaţiei. Într-unul din mulaje am văzut şi cîteva aparate inventate de oameni pentru a prelucra dragostea. Era o maşină de standardizat iubirea, una de păstrat secrete, alta de pus eşarfe la gîtul femeilor. Altele de care nici nu am auzit pe lumea aceasta, pe care mi le explica ea , acesta este o praştie erotică de trezit soarele, aici este un sonar care determină peştii să nu se lovească între ei cînd eşti în piscină, acesta este un ceas care te avertizează cînd răsar ierburile ca să îţi abandonezi patul. Cel mai elegant mi s-a părut aparatul de produs emoţii, lărgea zîmbetele, descheia nasturi, dar schimba şi stările fizice şi poziţiile corpului.
Mi-a spus să-i mulţumesc unchiului meu şi că ar foarte bine dacă aş face parte din noul guvern în cadrul serviciului "maşini pentru extras îmbrăţişările din oameni".

miercuri, 12 decembrie 2012

Curajul de a pune sutiene

Cînd treceţi pe lîngă mine, vă asigur că nu-i nici o primejdie. În afară de faptul că mi-am ignifugat ideile să nu se aprindă cînd mă apropii de vreo femeie şi că am am fost numit şeful staţiei de încărcare a sărăciei în trenuri cu mii de vagoane ce au cale ferată proprie prin buruieni, sînt un om normal. Cea mai mare mare parte din timp,deşi am oprit toate ceasurile, cercetez îndemînarea cu care politicienii reuşesc să ne bage gerul siberian în case prin gaura cheii. Îmi fac revizia la celule lunar, le pun garnituri noi din săruturi să nu scape iubirea în eter, îmi fac toate analizele medicale cînd ruşinea mă chinuie şi nu o pot trata cu ceai de cimbrişor. Chiar dacă medicul îmi dă un tratament bun cu efecte secundare şi asupra creşterii nivelului de bun simţ, nu iau pastile decît pentru interceptarea ultrasunetelor emise de sfîrcuri.
În timp ce făceam pontajul îngerilor ce-i aranjau zîmbetele şefei mele de partid ce se chinuia să-şi ţină echilibru pe arterele mele ca pe o funie, un tramvai plin de navetişti, între vise şi dezamăgiri, a deraiat şi mi-a distrus autobiografia, dar asta nu înseamnă că sînt un individ periculos. Unii se uită curios la mine, că funcţionez cu versuri şi trandafiri şi nu produc fum, că la protocolul pe care îl organizez bilunar în cinstea dulapului în care ţin toate elegiile lumii şi lunar cu ocazia zilei în care am început să tropăi împotriva bogaţilor, invit publicul ca la o şedinţă de aprobare a bugetului ţării.
Am şi eu destule probleme, chiveta în care plîng este defectă, deşi îmi doresc să locuiesc la etajul patru al unui sonet consiliul local nu vrea să-mi dea repartiţie, nu mă pot adresa colegilor mei de pe blog pînă nu amestec cuvintele cu cafea că altfel lumea pare deformată. Nu pot citi cărţi decît prin fereastră, ele în casă, eu afară , să nu le consum tot aerul cuvintelor şi să se ofilească, nu am cîine de companie , în primul rînd, că am rezerve imense de lătrături în tocul pantofilor şi în doilea rînd, nu vreau să rîdă cineva de mine că prietenia mea are patru lăbuţe. Cînd văd că-i circulaţie mare de sevă în copaci, fac poduri peste nervurile din frunze să poată trece gîngăniile dintr-o parte în alta, cînd vizitez muzeul plecărilor iau toţi prietenii cu mine. E adevărat mai pun cîte o grenadă în cîte un cuvînt, mai uit cîte un administrator de chiolhanuri în cîte o amintire, mai dau cîte o palmă feselor să le revină temperatura la punctul de topire, dar am curajul să aştept fiu pedepsit cu tandreţe, am curajul să pun femeilor pe care nici nu le cunosc sutiene invizibile.

marți, 11 decembrie 2012

Un alt individ

Ca să nu mai stau la coadă să-mi cumpăr un caracter autoritar, să pot să particip la şedinţele unde se dezbat modalităţile în care se plonjează în aghiasma europeană fără costum de baie este important să-mi schimb înfăţişarea. După votul acesta, dacă mă fotografiază cineva trebuie să arăt alt om, să am o altă poziţie în abordarea luminii. Degeaba le spun să nu apară în poze partea cu inima, unde pot fi văzute toate femeile de care m-am îndrăgostit, nu-i interesează, în zadar le spun să fotografieze terasa din suflet unde cuvintele ies la  soare, nu vor ţine cont de nimic, toată lumea o să vadă la ziar, numai firele de aluniţele nefericite din vremea cînd aveam ulcer. Trebuie să ai acelaşi steag în ţeava puşti ca toată lumea, trebuie să împarţi nopţile în trimestre inegale, unele mai lungi pentru iubire şi unele mai scurte pentru durerile de dinţi. Umbrele ieşite din gurile de lup ce stau ca nişte troiţe înşirate la marginea drumului pe unde trec camioane pline de bucurii, nu trebuie să le las să-şi serbeze majoratul.
Mai întîi trebuie să-mi schimb vocea care şi aşa din cauza soarelui din vin, imita ba marea să poată trece feribotul cu vorbe, ba gălăgia de hormoni din şcolile de fete. O să mi-o operez, încît să nu pot fi auzit decît de cei care plescăie şi de cei devastaţi că petrec sărbătorile fără însoţitori. Dacă va avea loc vreo sesiune de comunicări unde vor vorbi numai şoldurile şi pulpele participantelor, nu am încotro, va trebui să învăţ limbajul lor la locul de muncă. Poate ar trebui să-mi modific şi mersul, am văzut cum politicienii încălzesc întunericul cu degetele de picioare, va trebui să am şi eu un mod de deplasare progresist, cîteodată, contradictoriu ca şi cînd aş fi evadat dintr-o rană făcută de steaua polară. Dacă mai merg cum am făcut-o pînă acum, risc să devin un fochist care aprinde focul în sobe cu versuri. Dacă depistez un frizer bun, o să mă tund în aşa fel, încît privit de sus, frizura să aibă forma ţării, unde să se poată vedea cîmpii şi munţi de păr patriotic. Nu-mi place să umblu cu cutii de vopsea, propoziţiile se pot speria şi vor lăsa adevărul pe afară, adjectivele vor dori să joace în filme porno şi nu o să mai pot merge cu spatele să dau timpul înapoi. Peste trupul meu discreditat de vise, va trebui să-mi iau haine de zăpadă să nu mă poată îmbrăţişa nimeni că devin suspect. Îmi voi cumpăra pantofi cu model, două girofare, batiste cu miros marin, fixativ pentru nume ca să-mi stea drept şi netemător. Voi desfiinţa bucătăria şi voi face sală de cinema pentru acoolici, în pauze, doctoriţe pensionare vor prezenta moda pentru pistoanele de la autoturisme. Ferestrele le voi acoperi cu aripi să nu se vadă peisajele ireale din mine, voi înlocui lentilele de ochelari cu altele care să aibă aceleaşi dioptrii ca speranţa.
Voi fi un alt individ, unul care se va chinui să înflorească.

luni, 10 decembrie 2012

Farmecul răului

După ce am votat, nu mai puteam să fac deosebirea dintre mirosul iubirii şi cel din bucătărie, mi-am cusut nasturii de făcut dragoste care se deschid singurii cînd ultrasunetele din sfîrcuri încep să emită şi am ieşit în oraş. Am renunţat la naţionalitatea dată de cuvintele din campania electorală, mi-am aşezat oasele la locul lor şi am luat din nou poziţie de start prin mlaştinile sărăciei. Aveam darul să prevăd lucrurile de unul singur, nu aşa de mult, încît să prind liftul spre extaz. Oricum mă schimbasem după acest vot, îmi cupărasem o saltea cu apă să nu mai car femeile vara la mare, citeam în gînd broşuri despre paradis, mi-am făcut chiar şi un atelier de făcut prostii. Numai intram în cadă decît cu echipamentul de scafandru, stabileam ora la care mugurii pot ieşi din ramuri. Cînd intram în sala de făcut dragoste puneam să mă păzească un aparat de făcut membrii de sidicat, aprindeam ţigările cu paragrafe din cartea lui Rimbaud. După vot ţara era alta. Nu-mi mai era teamă că nisipul bucuriei o să-mi intre în ochi sau că trupul meu va intra ca piesă de schimb în construcţia vreunei corăbii. Din acest motiv, aveam curaj să împing noaptea în înjurături, să scriu ilustrate unor fluturi născuţi din incest cu studii în aerisirea păpădiilor, să mă declar unul din cei mai importanţi electroni ai democraţiei.
După vot, am cunoscut un tînăr candidat, părinţii lui făcuse bani din exploatarea frigului, el credea că dacă creanga era aplecată acest lucru se datora obedienţei şi nu numărălui mare de fructe, se antrena ore în şir la haltere ca să poată ridica incultura din el, dintr-un volum gros de Tolstoi îşi făcuse acordeon să cînte cetăţenilor, ce beau apă din urmele lăsate în lut de singurătate. A ieşit parlamentar, mergea liniştit acum pe acest drum prescris. Aş fi fost curios să aflu ce visează, dar visul în capitalism este proprietate privată şi am renunţat foarte repede. Deşi, am propriile mele unităţi de măsură pentru a afla dimensiunile unui om, înregistrate la OSIM,  nu am putut să aflu, nici cît cîntăreşte lumina matinală din el, nici ce lungime au ereziile lui politice. Am înţeles că iubea bijuteriile confecţionate cu strungul erotic, citise toate benzile desenate ce îl aveau autor pe strămoşul covrigilor şi avea un insectar de lăcuste imens. Îi spuneam că un bun politician este acela care a fost: soldat, miner, voluntar în întreţinerea cuvintelor, poştaş, vîslaş printre globulele roşii, neapărat să aibă un aparat pentru detectarea ruşinii şi unul pentru măsurarea bunului şimţ şi multe altele.
Vă place politica, îl întreb eu, îmi place, dacă are dantele şi decolteu, îmi răspunde el documentat. Am băgat mîinile în buzunare cu pumnii strînşi în speranţa că vor înflori.

duminică, 9 decembrie 2012

Am votat după calendarul Mayaş

Am împăturit votul pînă a ieşit tot frigul din el, i-am urat misiune uşoară, dar cel mai important lucru pe care i l-am spus, folosind arta pipăitului, a fost să nu-şi arate sexul în urnă să i se vadă strabismul. I-am dat drumul uşor să nu cadă în cap şi să-i vină vreo idee trăznită să-şi schimbe cămaşa albă pe care pusesem ştampila. I-am lăsat şi cîţiva metrii cubi de văzduh să supravieţuiască pînă îi vine rîndul la numărare.
Cînd am ajuns acasă singurătatea  lua masa de prînz şi fără să mă vadă am băgat toate cuvintele în sertare să nu fugă cu ele, aşa obişnuieşte în ziua alegerilor, ia toate podoabele din casă, sparge seiful copilăriei confiscă toate prăştiile, viorile greierilor şi se piteşte în pivniţă de teama politicienilor. Mă pregăteam să dau perdeaua la o parte să observ ce metode folosesc primele zăpezii cînd stabilesc taxe pe vînt şi ger, cînd aud telefonul sunînd. Un sfert de oră preşedintele comisiei de votare unde votasem umpluse firul telefonului cu un colhoz de vorbe unde n-ar fi putut să facă ordine nici ministrul de interne.
Mi-a spus că urna a explodat şi toate voturile s-au făcut praf, iar secţia de votare a devenit o cameră plină cu suferinţe politice şi mă implora să mai votez încă o dată. Nebunia mai avea un frate, preşedintele comisiei de votare. Totuşi mă preocupa "explozia", se ştie că la noi nu sînt terorişti, cu trotil umblă numai bătrîneţea ca să dea drumul ridurilor, grenade nu au decît medicii să scoată bolile din noi, nu înţelegeam această purificare cu praf de puşcă. O fi băgat cineva în urnă vreun fir de praf radioactiv, s-a adunat prea multă sărăcie într-un spaţiu atît de mic şi sa autoaprins, s-a strîns prea multă sinceritate în urnă şi în contact cu rezervoarele de benzină ale promisiunilor a luat foc.
Preşedintele secţiei de votare era îngrijorat că nu vom mai avea un ales în colegiul nostru. Vom rămîne fără legi şi nu o să ştim în ce straie să îmbrăcăm vara, nu o să ştim ce detergent să folosim pentru a spăla găinile  albe ca să nu iasă ouăle pistruiate. Va fi un tentacul mai puţin, o lipitoare minus, un lup mai puţin de numărat.
Lumea e programată să piară pe douăzecişiunu decembrie, însă în colegiul meu sfîrşitul a venit mai devreme cu douăsprezece zile.

sâmbătă, 8 decembrie 2012

Iubirea şi votul

Nu mai plecasem demult din mine şi m-am gîndit, pentru că nu era nici un nor pe cer, să scot un pic inima la plimbare. Ajunsesem pe o stradă lăturalnică unde lumea era plătită cu ora să iasă la poartă. Folosisem multe strategii să înving singurătatea, băusem cele mai fine băuturi, recitasem versuri din poeţi-filozofi materialişti, cărasem corespondenţa în locul porumbeilor. Aici am cunoscut-o. Încerca să încălzească umbra unui trandafir căţărat pe cutia poştală. Nu ştiu dacă era duminica că nu rupsese nimeni sigiliul zîmbetelor, dar îmi aduc aminte, cu exactitate, că nu avea vîrsta pentru a vota. Pentru mine exercitarea votului este foarte importantă, de aici înainte toate lucrurile devin mature, laptele fiert băut dimineaţa este de-acum matur, dimineaţa apare dintre ierburi înţeleaptă, nu mai umblăm dezbrăcaţi în faţa steagului naţional, nu mai privim prin gaura cheii cum săgeţi otrăvite intră în carnea patriei. Eu cunosc o femeie dacă are vîrsta de vot, pentru că în ziua aceea gura ei ia forma ţării.
După cîteva zile, după ce ne-am cunoscut, am închiriat la un hotel o cameră ce avea în ofertă nopţii foarte lungi. Era sfioasă şi să nu o vadă ferestrele se baricada cu mine. Nu-mi trebuia nimic, aventurile buzelor ei mă purta prin toate insulele exotice ale lumii. Pielea ei suporta luminînd cuvintele pline de privelişti, avea îmbrăţişări perfecte, asemenea unor cercuri de mătase, dacă rîdea perdelele făceau valuri uşoare.
După cîţiva ani cînd am revăzut-o, participase de două ori la vot. Se schimbase mult, sufletul ei părea un fugar ce mă privea curios prin ochii trişti. Trupul ei parcă fusese judecat de toate tribunalele iubirii din lume, martorii păreau să fi fost necruţătorii, îi lăsase rănile la vedere. Părea ţipătul unei zile obosite, era aşa de indeferentă cu ea, încît avusese curaj să îşi scoată cearcănele la cumpărături, era o pacientă prăbuşită în propria-i lipsă de cochetărie. Era ca un act administrativ care altă dată îi unise simţurile în acelaşi regat , iar acum devenise piesa arheologică de atestare a unui pustiu.
Ce efecte secundare poate avea votul asupra oamenilor. Sertarele ei pline cu frumuseţe au fost încurcate între ele, cineva îi scrisese un tratat de barbarie în celule, era un hangar imens de amintiri. Ştiam că prin vot poate fi schimbat preşedintele presimţirilor, primarul oaşului cu speranţe defecte. Prin vot se poate reconfigura orarul iubirii, ordinea săruturilor, dar nu credeam că poate face viitorul să duhnească a reumatism. Fata aceasta este ca o ţară în care din ce se votează mai mult devine mai dărăpănată.

vineri, 7 decembrie 2012

Ţinutul speranţei


Între gradină şi cer
şi atît de aproape de vise
se întinde un ţinut
unde aerul este subţire
şi păsările
duc orizontul departe
unde pădurea cotropeşte oraşul
să-i pună aripi
să nu se îmbolnăvească
de pojar
baricadez vîntul într-un proverb
pînă lumina ia forma mîinilor mamei mele
pînă cînd îmi împachetez iubirea în ziar
şi plec spre o zi însorită.

joi, 6 decembrie 2012

Cîntecel despre viitor

Mai sînt trei zile pînă la alegeri şi şampania îşi multiplica numărul de bule din cauza agitaţiei electorale, paharele, ca nişte mici continente de sticlă, aşteptă să intre în proprietatea unor buze, toate drumurile fusese cucerite de promisiuni şi îmbrăcate în huse să nu le fie frig. Le spusese oamenilor să-şi aducă medicamente de acasă, cîte un carneţel să-şi noteze temperatura din oră în oră, li se repartizase cîte un loc de tuşit să le iasă sărăcia din gît. Dacă mai vor să facă şi dragoste şi nu prea mai au sînge de aşa ceva, să amestece puţină apă cu boia şi să completeze vasul de expansiune care este inima.
Erau bucuroşi că vor cîştiga, le întinerise mîinile, devenise foarte rezistenţi la muşcături din cauza sondajelor de opinie, începuse să se împerecheze cu posturile, mai greu le era cu cei trecuţi de prima tinereţe care adormeau cu ziarul de promisiuni în braţe. Nu mai aveai loc de urlat toate locurile erau pline de aplauze grohăite, jandarmi le păzeau trusele de scule cu care reparase minciunile, nu băgau în seamă alegătorii, care aşteptau ca nişte elevi repetenţi să intre şi să-şi dea restanţele. Au dat foc la toate hainele adversarilor găsite pe postere, au consumat tot ozonul din oraş spunînd că prezenul, nu este o răscruce, ci un viitor disimulat. S-au făcut lansări de carte despre cum denigrarea a fost trecută fraudulos graniţa şi prezentată Europei ca o mireasă cu amanţii tatuaţi pe firele de păr, pe tarabele din faţa partidului se vindeau fotografii cu materia cenuşie a liderilor, ouă cu embrioane de saluturi tovărăşeşti. Şi-au făcut trape la genţile diplomat să poată să-şi aerisească banii, apa pe care o beau e ştanţată cu sigla partidului, în sălile de şedinţe fac cezariene ideilor să scoată eroii de acolo. Sînt pregătiţi de un pelerinaj la locul unde se îmbălsămează sărăcia, sînt gata să-i viziteze compatrioţii cu leafa absentă, pe cei cu vise neterminate, pe disperaţii care se întorc în oraş şi nu-l mai recunosc. Au aflat că sînt contemporani cu cei ce adună chiştoace de pe stradă, cu cei ce au plecat cu bicicleta spre lună şi nu au piese de schimb, dar sînt curios dacă nu cumva vor privi în direcţia opusă. După ce s-a terminat cu traficul de coate şi au lipit viitorul succes pe partea umană a gravitaţiei şi-au pus cînepă în cafea şi aşteaptă ca noi să le îndeplinim cifrele din sondaje.
Să fie victoria închipuită un armistiţiu cu un viitor popor învins?

miercuri, 5 decembrie 2012

Urna ca o imperfecţiune

Cel mai mult îmi plac femeile care au rămas însărcinate acum zece minute şi după alte zece îmi spun că vor gemeni. Sînt aşa sincere cu mine pentru că nu am apărători de noroi la picioare, nu folosesc cuvinte mlăştinoase şi mai ştiu că atunci cînd singurătatea face o lansare de carte, despre spaimele inimii, rog toţi negustorii din cartier să deschidă parfumeriile. Deşi paşii mei sînt al unui om aflat în primejdie pentru că s-a dat o lege prin care toţii locuitorii acestei ţări să aibă deschiderea paşilor peste un metru ca să poată sări necazurile, am reuşit să compun un rebus unde pe orizontală folosesc, numai cuvinte ce exprimă sărăcia, iar pe verticală umilinţa pe care l-am trimis la guvern, poate găsesc resurse de inteligenţă să-l dezlege. Vreau să văd dacă înaintea alegerilor guvernul rupe carnetul de reţete pentru corupţie. Şi eu mă pregătesc pentru alegeri, mi-am dat comandă de un costum cu fire de romantism revoluţionar, am schimbat girofarurile de la pantofi, zilnic mă bronzez la zîmbetele unei femei că dacă fac plajă între picioarele ei şase luni de aici înainte mi se ia pielea după spate. Numai că într-o zi cînd am vrut să încui tribunalul inimii, mi-a înţepenit mîna dreaptă, exact de la încheietură şi nu cred că voi mai putea băga votul în urnă, are o crăpătură strîmtă rău, parcă cel ce a descoperit-o a avut ca model o adolescentă. Bine că pot să sug la sfîrcuri, că pot fi dus în ispită, că pot să-mi şterg lentilele la ochelari cu o cîrpă înmuiată în vin să chefuiască şi ochii.


O cunoştinţă, care este şeful orbilor din oraş, deşi foloseşte cuvinte cu baston alb, mi-a explicat prin gesturi că mă poate prezenta unui medic să mă vindece, citindu-mi din autobiografia doctorului Jivago. L-am refuzat, chiar dacă trăgeam greu perdeaua la fereastră, nu puteam să apăs bine pe butoanele de la lift şi rămîneam des între etaje, sfîrşitul săptămînii mi se părea că este o mînă amputată. Voiam să cer comisiei electorale o ştampilă de vot cu o zi înainte şi un chirurg să mă opereze şi să mi-o fixeze de mîna schiloadă pentru totdeauna. De fapt, tot poporul trebuie operat după cîte avem noi de votat trimestru de trimestru. Apoi, constatînd că urna este o imensă imperfecţiune între mine şi cei ce mă vor reprezenta în parlament, vreau în secţia mea de votare o urnă radioactivă să numere şi firele de praf de provenienţă străină şi visurile celor ce votează.

marți, 4 decembrie 2012

Tur pe centură


Aici a fost fabrica de batiste, dar pentru că toată lumea scuipă pe jos, pe afişe, pe clădirea guvernului aceasta a intrat în incapacitate de plată şi a dat faliment, ne spunea însoţitoarea noastră şi ne arăta un teren viran. A mai rămas un atelier mic, face proiecte de comportament pentru cetăţeni, în special pentru aruncarea lucrurilor nefolositoare din viaţa lor, curcubeele decolorate, spaimele şi pentru că sîntem cei mai buni piromani din lume exportă şi metode de ars trecutul. La cîteva sute de metri , vizavi de fabrica de batiste, ni s-a spus că a fost o fabrică de avioane, dar de-a lungul anilor se crease o asemenea rezervă de zbor în hangare, în halele de producţie, în clădiri că la un moment dat, tot ce era aici s-a ridicat la ceruri. Pe locul fabricii de avioane acum era un balansoar pe care noaptea învăţă să-şi ţină echilibru. Ne-am urcat în autobuz şi am pornit mai departe pe centura oraşului.Cea care făcea ghidajul se uita la mine ca la o vitrină cu săbii, dar nu cred că îşi dădea seama că mă simţeam ca un călător furat înainte de a depune bagajul în gară, deşi aceste averi nu fusese ale mele. A continuat să vorbească în timp ce maşina îşi făcea loc cu greu printre atîtea jafuri numite indecent capitalism. Aici a fost cea mai mare uzină de sonde din lume, în partea cealaltă întreprinderea de utilaj greu şi fabrica de reparat vagoane. Nu o mai auzeam, mă simţeam complice cu aceşti tîlhari nevăzuţi, dar ea continua grăbită să enumere ceea ce nu mai exista ca şi cînd ar fi stat în curent între două ferestre. A urmat rafinăria, fabrica de escavatoare, întreprinderea de cabluri şi multe altele, pustiu. Cred că începusem să fac febră din cauza cuvintelor doamnei care ne ghida, iar în ochii ei observam sintetizat poveştile lui  Daniel Defoe. Între aceste ruine, vedeam grupuri de curve, mi le imaginam ca pe nişte carduri cu picioare. Nu ştiam dacă aşteaptă clienţi dintre cei ce circulă pe centură sau aşteaptă muncitorii nevăzuţi să iasă dintre ruine de la schimbul doi. Fetele astea, ce le priveam prin geamul maşinii, erau îmbrăcate fără gust, ca într-un film porno şi mă bătea gîndul să mă dau jos din autubuz şi să le sugerez să-şi ia ca model femeile parlamentar. La cîteva sute de metri de ele, proxeneţii le supravegheau ca pe nişte lumînări să nu se stingă cînd trecea cîte un camion mai mare. Aceştia păzeau şi fostele întreprinderi, specializaţi în filozofia de dormitor se şcoleau în a pune în funţiune lifturile cu dragoste a acestor ruine. În această ţară, împărţită de berze în locuri natale, politicienii au fost ca un uragan cu cele mai multe pagube din istorie. Calvarul luase sfîrşit, ne-am dat jos din autobuz în faţa cimitirului Învierea.

luni, 3 decembrie 2012

Certificate de fericire

Cei din cartierul meu priveau cu nostalgie cum toamna îşi stîngea şantierul. Macaralelor, care dăduse frunzele jos, le-au amputat braţele lungi şi le-au închis ca pe un evantai, buldozerele care împinsese singurătatea pînă în inima oamenilor le-au pus la păstrare în garajele imense ale memoriei, grajdurile unde fusese hrăniţi caii de fum le dăduse foc, nici nu ziceai că peste cîteva zile trebuie să votăm şi asta implica odihnă multă, să nu facem greşeali la urne. Tipografii erau anchetaţi pentru că imprimase caracterul candidaţilor pe hîrtie, nu indicase temperatura la ora începerii votului şi folosise o cerneală cumpărată de la magazinul de înjurături. În această emulaţie locuitorii din cartierul meu, pe o muzică de ghetou, au hotărît să mă delege pentru a duce guvernului o scrisoare de mulţumire să vadă toată ţara cît de fericiţi sîntem.
Nu ştiu de ce m-au ales pe mine, probabil au auzit toţii că eu dacă intru într-o femeie, nu iau nimic de acolo, fac numai o verificare a stelelor interioare să vă văd dacă îşi păstrează orbita, motiv pentru care, nu înţeleg de ce toate doamnele care mă cunosc vor să aibă cetăţenie spaniolă. Cele care refuză să devină ferestre pentru cuvintele mele întotdeauna un răspuns diplomatic, spunînd că din cauza tranziţiei le-au înţepenit picioarele şi nu le mai pot deschide nici cît să treacă o metaforă. Vecinii mei ştiau că eu sînt angajat cu o jumătate de normă să fiu martor cînd se topesc zăpezile să nu care tot bunul simţ din ţară, ştiau că fac parte din juriul unei fabrici de textile ce produce lenjerie intimă pentru marionete şi cel mai important, particip la şedinţele consilului fericirii care stabileşte anual atît gradul de îndatorare al acesteia precum şi prognoza pe patru ani. Mă gîndeam, că aceste ar fi argumentele pentru concetăţenii mei de a mă desemna solul fericirii care să ducă guvernului scrisoarea de mulţumire.
Scrisoarea avea litere mari aplecate spre nord, îţi lăsa impresia că e un marş al speranţei înainte cu cinci minute de a ajunge la ghilotină.  Am şters cu o bucăţică de cauciuc de tractor amprentele lăsate de sărăcie, petele de durere le-am ras cu lama, iar scuipatul provenit de la cîţiva şomeri la înghiţit sugativa. Demersul nostru era ca guvernul, în urma scrisorii, să ne elibereze certificate de fericire, să intrăm la film gratis, la ştrand, oriunde, dar cel mai mult ne doream să murim împăcaţi că putem lăsa aceste certificate copiilor noştri.

duminică, 2 decembrie 2012

Născut în zodia păpădiei

Cînd mă părăsesc femeile, spunîndu-mi că versurile mele miros a cîine în călduri, dorm pe cămăşile lor de noapte să le ţin calde pînă se întorc din Spania, însă dimineaţa cînd mă trezesc păsările au piper în cîntec, în copaci începe un război civil, iar apa oftează după scoici. În aceste momente, semnele de întrebare nu-şi găsesc punctele de sub ele ca să stea cît mai cocîrjate, melacolia se rostogoleşte în mine ca un ghem de lînă şi cuvintele nu se limpezesc decît după ce le spăl în cafea. Toate aceste curiozităţi cred că mi se întîmplă pentru că nu am trecută în cartea de identitate pe lîngă numele părinţilor şi zodia. Poate lumea vrea să ştie cu ce stele mă învecinez, dacă o să-mi bat copii şi nevasta cînd Marte va fi în ultimul pătrar, dacă o să-mi fac din fanteziile femeilor instrumente muzicale cînd Venus îşi pipăie meridianele. Zodia fiecăruia e ca interiorul unei curţi unde planetele îşi scriu codul CAEN pe uluci să ştim cînd murim sănătoşi. De unde să ştim noi să ne siliconăm inteligenţa, să ne oxigenăm cuvintele să pară nişte doamne telegenice, de unde ştim noi afacerile dintre cer şi nori, iubirile ce urmează să iasă la pensie, cîte hectare de salată trebiuie să cultivăm să cîştige şi un român premiul Nobel dacă nu citim pe prompter drumurile misterioase ale stelelor. Cînd un astru trece cu funicularul pe deasupra casei, rezervele mele amor scad, îmi creşte glicemia, iar teoria că pe picioarele femeilor gonflabile nu creşte păr pare o invenţie nefericită ca blocurile de garsoniere comuniste.Cineva care nu-şi cunoaşte zodia pare un cititor care se uită numai la poze, este un analfabet care nu ştie de ce a dezertat, este un politician care crede că jugul ne stă aşa de frumos pe gît doar că l-am purtat secole de-a rîndul.
Doamna responsabilă cu cărţile de identitate mi-a spus că nu există rubrică pentru zodie şi nici pentru pseudonime, dar dacă totuşi vreau să fac o reclamaţie o pot face către guvern că experţii guvernamentali sînt numai astrologi.
Dacă nu o să-mi treacă zodia în cartea de identitate pe chipul meu, nu o să se mai găsească loc pentru nici un zîmbet că acestea sînt prevăzute numai în comete, dacă prin apropiere este vreo gaură neagră şi eu o confund cu vreo femeie cine o să mai ia apărarea fluturilor. Duminica viitoare ar trebui să mergem la vot şi pentru că nu cunoaştem nici un candidat ar trebui sa-i alegem pe cei din zodia noastră, dar dacă nu avem zodia trecută în cartea de identitate o să se spună la televizor că am fraudat votul.

sâmbătă, 1 decembrie 2012







LA MULŢI ANI!

Pudriera cu voturi

Casele se prăbuşise una cîte una ca şi copilăria mea. Nu mai era nimeni în acest teritoriu pustiu unde mă născusem. Cîinii şi porumbeii rămaşi fără stăpîni bănuiau că m-am reîntors cu toată memoria lumii, cu lumina împărţită deja în anotimpuri. Mai multă libertatea ca aici, nu se găsea decît în seminţe, visurile nu aveau gratii, singura problemă era că din cauza singurătăţii bătrîneţea începea la treizeci de ani. Prin apropiere trecea un pîrîu unde îmi spălam dereglările nervoase. Copacii erau somnolenţi, aici cuvintele se vindecau în maxim o jumătate de oră şi pentru că nu mai erau acoperişuri pe care să se urce, vîntul evita acest loc. Uşile amintirilor erau permanene deschise ca la muzee, lumea care nu mai exista, nu se putea preface, îmi părea rău că oceanul era prea departe. Nu aveai cu cine vorbi la telefon decît dacă trecea prin apropiere vreun meteorit, dar convorbirea era foarte scurtă.
Trăiam după urma a douăzeci de capre,  laptele de vacă, nu mai era la modă, le duceam zilnic la păscut evitînd locurile unde gîzele îşi dădeau cu ojă sau ieburile mergeau în baston.Voiam să le învăţ cîte ceva despre verdeaţa citadină, despre dicţionarele de obiceiuri ale oraşelor. Scorbura din copacul de lîngă rulota mea cu anvelope umflate cu versuri, reprezenta bacomatul lor. Cardurile erau din coajă de alun pe care uneori noaptea le mai ronţăiau. Din floarea soarelui le făcusem semafoare, duminica după amiaza le duceam într-un cort la cinematograf unde rulau filme politice. Păpădiile ce creşteau între blocuri le explicam că sînt containere cu aer.
Într-o zi, vulturul care era maşina mea de serviciu mi-a adus o sacoşă cu mici, cozonaci şi mi-am dat seama că în oraş guvernul a organizat alegeri şi ar fi împotriva constituţiei să nu aibă loc şi aici. E adevărat că nu aveam candidat şi nici alegători, dar problema aceasta naţională trebuia rezolvată. După ce am intrat în dialog cu mine şi m-am consultat cu o bufniţă, specialistă în sforării electorale am luat decizia. Puica, fosta mea concubină care fugise cu un ţigan în Europa după mai mult ozon, am desemnat-o candidat la funcţia de primar. Am construit o urnă înaltă de doi metrii ca alegătorii să intre înăuntru spre a nu mai fi suspiciuni de fraudă, am închiriat douăzeci de autobuze de la o firmă că alegătorii trebuia să-i aduc din localităţile învecinate. Cei mai mulţi erau vagabonzi, nu aveau cărţi de identitate, dar am luat şi concetăţeni după stradă care nu aveau serviciu şi umblau de colo colo, să-şi învingă foamea cu mersul. La ora nouă am închis urna şi m-am apucat să număr voturile. Frunzele de pelin reprezentau voturile "pentru", cele de cucută "împotrivă", iar cele de urzică "nule". Puica cîştigase fotoliul de primar cu şaizeci la sută din voturi. Puteam să sper la un trai mai bun, alegerile au avut loc în mod democratic.

vineri, 30 noiembrie 2012

Verbele

Ca să copieze curbura 

sînilor tăi

verbele 

îşi ţin respiraţia

dau drumul extazului 

să se împrăştie în cameră

şi pe mine 

mă uită afară

în frig.

joi, 29 noiembrie 2012

Strategii păzite de gardieni

Pentru el dacă nu era soare spunea că toată lumea l-a părăsit. Dacă vedea o pereche iubindu-se în parc, nu se uita în altă parte. Era un tip care nu a avut nici un accident în bibliotecă. Imita infinitul uitîndu-se în oglindă. Săruta prin interior. Zîmbetul îi provenea din  rusia siberiană.
Este unul din candidaţii din colegiul meu.  Un bun cunoscător al folclorului din penitenciare, specialist în a schimba sufletele între ele. Speranţă a rufelor murdare că se vor albi odată cu asfinţitul. Nu aştepta vizita poemelor timide să-i electrizeze neuronii, nici vreun bibliotecar să-i aranjeze pe rafturi cărţile necitite, avea o crescătorie de metode de unde se inspira. Nu stătuse mult la puşcărie, decît o mie şase sute şaizeci şi cinci de zile, exact cîte trepte are Turnul Eiffel. Pe alegătorii îi trata ca pe colegii de detenţie, erau la fel de înfometaţi, lipsa banilor reprezentau cătuşele, viitorul era încuiat şi cheia la conducătorul de locomotivă. Fusese condamnat pentru viol. La tribunal motivase că a fost de bună credinţă, nu a vrut decît să vadă dacă doamnei i-a expirat perioada de garanţie a lenjeriei intime.
Candidatul pe care urmează să-l aleg îi place înghesuiala din tramvai, întodeauna se amestecă între doamne înţolite, să împrumute cîteva molecule de parfum la ele, dacă îşi cumpără o lingură de lemn tot cartierul ştie că şi-a luat mobilă de bucătărie, noaptea o împarte în semestre să i să pară că doarme cîte o jumătate de an.
Ca să convingă electoratul folosea aceleaşi metode ca la şcoala de băieţi dungaţi unde îşi terminase ultimile clase primare. Injecta portocalele cu spirt alimentar de o sută de grade şi le distribuia alegătorilor. După o astfel de escapadă  unei doamne, ce bîjbîia printre ani pînă îţi spunea vîrsta, i s-a topit placa dentară, nu mai rămîsese din ea decît o spărtură pe unde obliga cuvintele să sîsîie, alta intrase în comă alcoolică şi am fost nevoit să o duc la dezalcolizare. Între două etichete puse o sticlă de cola ascundea un telefon mobil de unică folosinţă, desfăcea cu abur seminţele de dovleac punea în interior ceva tutun, nu ştiu poate era canabis, apoi cu o substanţă de lipit o aducea la forma iniţială., tăia mărul în două în locul seminţelor îşi punea o poză de buletin şi îl cosea cu o fibră de nailon sau împăturea  o sută lei pînă putea fi băgată în cutia de chibrit, sub beţe. Oamenii primeau toate astea cu mănuşi chirurgicale în mîini, iar cîţiva cîrcotaşi, raşi în cap, rămîneau îmbrăcaţi în pijamale. Cartierul meu devenise o secţie a penitenciarului din oraş.

miercuri, 28 noiembrie 2012

Efectul fînului asupra alegerilor

Cînd vorbea despre ţară în gînd îşi număra tichetele de masă fiecare valorînd cîte un milion de lei. Dacă nu se simţea în apele lui cerea să-i fie schimbată apa din pahar. Purta un costum cu harta României imprimată pe el. Nasturii aveau forma mănăstirilor din Moldova. Dunărea o avea chiar între picioare putea să ude tot poporul. Avea treizeci la sută din ereditatea unui lup şi douăzeci la sută din genele unui şarpe. Dacă nu-i ajungea timpul de fiecare dată cumpăra cîte un orologiu. 


Îi era teamă să caute pe sub rochiile soţiei să nu dea de vreun vagabond privind prin fereastra ei catre stele. Singura lui grijă era să nu strivească între pleoape şedinţele cu alegătorii, adică să nu aţipească şi vreunuia dintre participanţii sa-i fractureze coastele. Spaţiul deţinut de el ca proprietar îl ţinea într-un scuipat. Nu îi era frică de sala de disecţii căuta în burta unui crizanteme pînă dădea de zăpadă să vadă urmele adversarilor.


Toamna încă mai umbla pe străzi cu reţeta medicală în mînă că era gripată şi ca să nu se contamineze şi el într-un moment de iluminare şi-a definitivat programul electoral. A cumpărat o căruţă de fîn dintr-o localitate apropiată şi a intrat cu ea chiar în centrul oraşului unde îşi avea colegiu. Fînul nu făcea parte din categoria bunurilor interzise în campania electorală conform hotărîrii guvernului. Dacă participi la alegeri, nu ai voie să îţi faci cunuscute ideeile alături de sticlele cu băuturi alcoolice sau nealcoolice. Era ilegal să îţi scrii programul de irigare al patriei pe pachetele de tutun sau alte mărfuri. 

Umbla pe străzile oraşului alături de  căruţa de fîn. Ajungea în dreptul unui cinematograf lăsa un braţ de fîn la uşă să aibă unde să doarmă actorii din pelicule cînd nu rulează filmul. În faţa farmaciei plasa încă un o cantitate ca să aibă farmacistele ce să distribuie pe reţetele compensate, două fire de fîn de pensionar şi un fir pentru gravide. Cînd a ajuns în la un club de striptis a lăsat trei braţe de fîn ca fetele să aibă de unde să-şi pună cîte o frunză în faţă să nu se vadă locul pe unde le intră căldura în corp. Caii cu cîte două suluri de hîrtie igienică legate de hamuri, în caz de ceva mizerie înaintau îngînduraţi printre maşinile curioase care nu mai văzuse pînă atunci roţi din lemn. Unei doamne mai în vîrstă i-a dat un mănunchi de fîn să şi-l pună la icoană, o tînără a luat un snop şă-şi facă o pernă să şi-o pună noaptea la mijloc. La toţi le-a promis că dacă mai au nevoie o să mai aducă un car cu fîn. Acum aşteptă să văd efectul fînului asupra urnelor.

marți, 27 noiembrie 2012

Muza

Era abătut, o pasăre ce memorase cu altă ocazie vacarmul de la o nuntă acum i-l cînta, stătea camuflat între două drumuri pe care treceau maşini pline cu zăcămintele iubirii, gîndurile îi trăgeau la galere spre o insulă unde vinul se bea din saxofoane. Ziua de mîine va avea aceiaşi temperatură rece ca a întrebărilor, acelaşi miros de coapse încordate, motiv pentru care nici nu-l îngrijora revolta aparatelor de haşurat minciuni, ştia că zecimalele ce rămîn dintr-o dragoste au dreptul la un cîine, conform unei ordonanţe de guvern.
Dacă îl întreba cineva ce meserie are, spunea repede că este scriitor ca şi cînd această activitate i-ar fi permis să doarmă de-a curmezişul în cuvinte sau i-ar fi înflorit şapca ce-i stătea pe frunte ca o baricadă. Aşa zisul scriitor umbla cu un tub de fixativ la el să menţină rotunde buclele imaginaţiei, de altfel, nici nu scria versuri, el punea cuvintele pe spalier şi lega cu rafie. Ca să citeşti un poem de-al lui trebuia să te ridice o macara pînă la vîrful plopilor sau să ai o maşină de zbor, cum ar fi un vultur, să te ridice în văzduh. Eu nu am reuşit să descifrez din prima strofă, decît ceva despre un bărbat care avea două şliţuri şi trebuia neapărat să intre în politică, iar mai spre sfîrşit o descriere despre o tînără de la ţară care avea sînii pătraţi că îşi pusese sutienul cu cutie cu tot.
Era trist şi pentru faptul că statul capitalist nu-i recunoştea meseria, spunea că este un scrib necalificat, nu produce profit, în ultimul timp îi sufla degeaba pixului, acesta nu mai voia să colaboreze cu hîrtia, că era netalentată, dar supărarea mare îi venea de la muză. Muza pe care pusese ochii era modelată de un Phidias din cartier, cu solar pe fese, numai pe picioarele ei puteai să afli dacă gura îţi face un cerc perfect, însă aceasta nu-l voia în ruptul capului să-i îndrepte dantela de la chiloţi. Degeaba lua la micul dejun trandafiri sau îşi băga în ciorapi acceleraţia de la utilajul de sedus, ei nu-i plăceau barbaţii care făceau din texte muzicuţe. A intervenit şi mama lui, spunîndu-i muzei că la ei în sufragerie, nu ţi se lasă sînii, ca are fotolii cu excitatori, pahare cu voci erotice şi toate astea pe gratis. Nimic.
Ca să se răzbune a scris o nuvelă pe nerăsuflate, unde muza era eroina principală. A violoat-o, i-a tăiat sfîrcurile, locul misterios pe unde vin copii spre patrie era păzit de soldaţi ruşi, i-a injectat sînii cu ceaţă să devină timizi, iar rujul i-l întindea cu un mixer şi tot aşa pînă a terminat nuvela. La final, a ieşit pe stradă zîmbitor, gîndindu-se că trebuia dusă şi la Casa Poporului să vadă şi parlamentarii ce i-a făcut el secretarei lui.

luni, 26 noiembrie 2012

Scrisoare către un prieten imperfect ce trăiește pe insula orgoliului

Dragă prietene, aştept să se întunece să-mi pun costumul de baie pentru că la noi în oraș sînt oameni politici ce pot produce inundații ca să își astupe urmele. Nu prea sînt obişnuit să scriu scrisori. La noi la ţară a scrie cîteva rînduri înseamnă a denigra pe cineva sau a pîrî vreun vecin la fisc. Nici nu am un model literar, profesoara de română cu care compuneam teatru erotic contemporan a plecat în Spania să culeagă căpșuni. Într-o zi vrînd să arătăm lumii, eu și profesoara, că avem idealuri şi  sîntem în pas cu moda, că ştim şi noi ce înseamnă dragostea în trei am luat cîinele cu noi pe motocicletă şi prostul, crezînd că-i la fereastră din dormitor lingea trecătorii. 


Nu-ţi mai spun, odată cînd mă uitam pe gaura cheii în garsoniera profesoarei m-a sunat să-mi spună că este plecată de acasă, în timp ce  un bărbat încerca cu gura să îi dizolve sfîrcurile. S-ar putea să mă internez pentru cîteva zile că am cunoscut o doctoriţă, foarte drăguţă, care mă ţine într-o rezervă la spitalul unde lucrează, trei zile pe săptămînă. Eu îi fac ei tratamente. Mi-am făcut din polenul rămas după atîtea emoții o maşină specială. O umplu cu trandafiri şi îmbrăţişări exotice şi merg prin sufletul ei. Îi place foarte mult modul meu de a conduce şi ca să devin un şofer desăvîrşit mi-a măsurat și dioptriile să nu mi se modificat cît am luptat în Afganistan. Cînd mi-a analizat sîngele la microscop mi-a spus că am prea mult spațiu între globule. Acest beteşug s-ar datora faptului că scriu versuri. M-a avertizat că dacă mai continui s-ar putea să mă îmbolnăvesc de dusul la bodegă sau de patriotism.

Ultima dată cînd am fost internat, am avut şi cîteva neplăceri. O asistentă medicală venea fix  la miezul nopţii mă trezea din somn şi-mi spunea că am uitat să-mi iau pastila. Mă confunda cu un cioban din salonul vecin care în timp ce-şi tundea oile îşi crestase bărbăţia în zona unde își ținea viitorul.


Într-o noapte cînd din cauza denivelărilor de sidef ale doctoriţei luna nu mai putea produce reflux nişte strigăte cu stucaturi inundase holul spitalului. Am ieşit din rezervă şi ce crezi, era doamna deputat I. pe care o cunoşti, transpirată toată, cu toate şuruburile simţurilor deşurubate. Au băgat-o la mine în cameră. Atunci  mi-am dat seama că simţurile noastre nu sînt nişte hîrtii pe care să le punem la avizier. În situaţii de criză devin ruguri imense.. Mi-e ruşine să-ţi spun, dar un vibrator rămăsese blocat în ea, probabil apăsase pe alt buton aşa cum este obişnuită la parlament.


S-ar putea să nu mă internez mîine. Trebuie să fac rost de o  macara să-mi ridic imaginația din bibliotecă și să o transfer în noul an. Este ca și cum aș salva o specie de trandafiri ce poartă între petale respirația acestei lumi.