luni, 21 august 2017

Umbra mea devine tot mai sărată





Centrala eoliană 
de lângă suburbia mea
ajută câmpul să respire,
țin fereastra deschisă
să ascult cum fusele orare
se rotesc în păsări,
buburuzele și-au scuturat
vara de pe aripi,
caută timp prin crizanteme,
nu pot să fac nimic pentru ele,
decât să le descriu zborul timid,
sunt ca un punct de frontieră
verific actele de stare civilă
ale toamnei
să văd dacă iubirea e trecută în ele.

Tabieturi





Dimineața beau cafeaua
lângă statueta ce o înfățișează
pe Venus din Milo,
sunt  sigur că nu va mișcă niciun braț
să își acopere sânii cu mâinile
vărsându-mi ceașca 
pe caietul  meu de principii,
prescurtând cuvintele cu zaț.

duminică, 20 august 2017

Mai sunt câțiva centimetri până la toamnă


Nu cunosc pe nimeni în consiliul de administrație al toamnei să-i  influiențeze comportamentul și deciziile. 
Voiam să știu când aduce utilajele de demolat să mă pot ascunde între silabe. Dacă are numărul optim de basculante să care toate tăcerile din cartier. 
Dacă are vreun plan de salvare al păsărilor fără domiciliu stabil și întocmește vreo statistică a umbrelor devenite supraponderale.
Am încercat să corup vântul să-mi fie iscoadă dezbrăcată. Dar că orişice individ cu aere este mai mult preocupat să producă dezordine în prioritizarea bolilor și să umble pe sub fustele doamnelor fără să-l vadă nimeni. 
Aș fi dorit ca oamenii să fie deteriorați mai cu delicatețe. Toamna să fie mai îngăduitoare cu condamnarea frunzelor. 
Mai indulgentă cu lumina izgonită în școlile profesionale unde se predă contemplarea. Elanul de a face dragoste s-a diminuat. 
Oamenii sunt preocupați mai de grabă cum să înlăture obstacolele din inima lor. Ceața a ajuns la punctul culminant al depravării. 
Toamna am o teamă de amănunte. Nu mai pot mângâia eficient și cu viziune. Dacă simt respirația unei femei devin un epigon al timidității. 
Văzduhul s-a mâhnit și vrăbiile s-au ascuns în buzunarele mele.  Iarba a devenit amară și este cărată în semințe cu targa de brancardierii frigului. 
Nici metaforele nu îmi mai sunt de folos pentru a detalia gesturile de adio ale copacilor. Frumusețea se poartă  cu greutate.  
Tăcerile așteaptă în culise ca lumina să facă o nouă eroare. Toamna este o infirmitate a soarelui. Este un mod impertinent de a îngălbeni visele oamenilor. 
Deține toată infrastructura ca lumea să intre într-o stare de crispare. Și  în propozițiile se produc alunecări de teren. 
N-am nicio vină că toate lucrurile își pierd conturul. Când am deschis o carte de versuri strofele erau pline de sânge.

marți, 15 august 2017

Inhalații cu singurătate




Frunzele în cădere
se lipesc de hainele mele,
îmi stă bine
sunt ca un copac umblător,
mă pot duce la banchetul
pe care îl dau pădurile
înainte de a se ascunde în cântecul păsărilor,
am ocazia să studiez retorica vântului
ce se urcă pe acoperișuri să se sinucidă
că nu îl ține nimeni de mână,
strig copacii din curte să se dea la o parte,
am uitat să pun zăvorul la poartă
e posibil să intre singurătatea
și în cartela de telefon,
nu mă scutur de ele 
poate vreo tânără scriitoare
nu mai are coli de scris
și mă bagă în imprimantă
să-și scrie sentimentele pe mine.

Verde demodat





Epiderma mea este un penitenciar
de maximă siguranță pentru asfințituri,
umbrele au neajunsuri estetice
își poartă tăcerile pe rever
ca pe niște podoabe ruginite,
cocsul pentru inima se găsește
în straturi tot mai adânci,
cine mă privește pe stradă
nu observă că filamentele becurilor de sub ea
se ard unul câte unul
ca într-o suburbie uitată de timp,
îmi pare rău
că am fost atât de comod,
nu l-am purtat pe Dumnezeu în inimă pretutindeni
și nu i-am angajat gărzi de corp.

miercuri, 9 august 2017

Autoportret




Stau cu pumnii strânși în jurul inimii
să nu îmi fure cineva patria
în timp ce trec pe sub Arcul de Triumf,
sunt singur pentru că am dreptate,
tac în mine 
mă aud doar firele de iarbă
ca atunci când îmi sprijin fruntea de ușa bisericii
să-mi citească sfinții gândurile,
nu m-aș descrie mai bine
dacă nu aș observa
cum unii aruncă mâini de țărână
în ferestrele limbii române.

marți, 8 august 2017

Verdele de la care învăț să nu mai fiu




Nu mă visează nimeni,
altfel dimineaţa m-aş trezi palid
ca și când aș fi stat întru-un flacon
cu incertitudini,
nu se gândește nimeni la mine
aș simți cum se subțiază cămașa 
să mi se vadă inima,
dacă îmi ascult cardiograma 
aud cum sângele înaintează
din ce în ce mai încet,
numai vede bine,
înseamnă că mulţi se străduiesc
să mă uite,
nu știu când mă voi împăca cu ideea
că nu sunt decât o vioară ieftină
înfrunzind la fereastra limbii române.